Foto: Marian Burlacu2006!
Suntem aproape de încheierea unui an, important, fie pentru viata fiecaruia, fie pentru rugbyul ce ne anima si leaga. Printre saboruri traditionale, ce le traim sau imaginam (uneori nici varza acra nu e acra si mai este si nostalgia „ca la noi acasa”), cum si alte preocupari firesti, gândurile ni se aduna, tot firesc, pe lânga rugby.
Legat de destula animatie rugbystica din acest an, o noutate a fost, fara îndoiala, aparitia unor interventii, cu propuneri si critici, pe acest grup-discutii. Noutatea a fost si ca niciodata nu s-a spus în rugbyul nostru lucrurilor pe nume. Inca refuz sa cred ca toata „zarva” de pe forum a fost zadarnica. Apoi, regret ca forul tutelar s-a simtit atât de incomodat si nu a sustinut aceasta laudabila initiativa, de a aduna oamenii rugbyului de a trai mai împreuna pasiunea pentru acest joc. Regret, deasemeni, ca multi care au lucruri interesante de spus pentru îmbunatatirea activitatii au preferat tacerea.
Sper sa ne regasim într-o atmosfera de convetuire rugbystica descatusata de temeri, de suspiciuni si conveniente învechite, într-o atmosfera mai entuziasta, mai curajoasa si eficace la proiecte de fond.
Pentru Noul An doresc din tot sufletul lumii noastre rugbystice cât mai multe motive de mare bucurie si mândrie si fiecaruia multa sanatate si prosperitate.
LA MULTI ANI FERICITI !
Vasile Constantin-Mao
Pentru o licentiatura a antrenorilor
Rugbyul românesc a avut dealungul istoriei sale norocul ca printre animatorii si promotorii jocului sa fie si antrenori de mare prestigiu. Acestia au înobilat talentul si robustetea nativa a tinerilor nostri cu inventivitatea în instruire, cum si pregatirea marilor jocuri ca adevarati strategi, calitati cu care au ridicat rugbyul nostru mult peste conditia material-organizato rica si numarul de practicanti. Contribuţia tehnicienilor la competitivitatea naţionalei a fost decisivă, iar, în general, excelentul lor profesionism a operat glorios, anulând imense decalaje la marile echipe înfruntate, ducând la apogeu manifestarea talentului şi ambiţiei generate de rugbyul românesc.
Au fost vremuri când profesiunea de antrenor era o tentatie pentru marii nostri jucatori, dornici si pasionati de a face cât mai mult pentru rugbyul care-si pusese pregnant amprenta asupra personalitatii lor. Dupa Gogu Sfetescu, Puiu Argesiu, Toma Moldoveanu, Ion Buzoianu, Mitica Ionescu, Nicu Padureanu, Bebe Manoileanu si altii, a urmat o lista impresionanta de antrenori proveniti dintre fostii mari internationali. Si, nu întâmplator, în acele decade valoarea nationalei noastre facea senzatie la vârful ierarhiei mondiale. Acestia, liderând prin prestanta si competenta activitatea rugbystica, fie la cluburi fie la naţională, au valorificat la maximum disponibilităţile jucătorilor, prestigiind miraculos rugbyului românsc.
Si ca un omagiu si profund respect, voi aminti mariile valori rugbystice ce sustineau rugbyul nostru în anii ´70 în calitate de antrenori, astfel: Gică Pârcălăbescu, Cornel Munteanu, Titi Ionescu, Viorel Morariu, Alexandru Teofilovici, Radu Demian, Alexandru Paloşanu, Ion Ţuţuianu, Valeriu Irimescu, Theodor Rădulescu, Ion Teodorescu, Adrian Mateescu, Gheorghe Dragomirescu, Petre Florescu, Alexandru Pop, Gheorghe Nica, Răducu Durbac, Gheorghe Răşcanu, pe lânga alti excelenti profesionisti precum Petre Cosmanescu, Mihai Naca si Mitica Antonescu. Mai dadeau o mâna de ajutor la Cluj , Mircea Rusu, la Iaşi , Gheorghe Drobotă, la Buzău , Alexandru Ionescu, iar la Constanţa îşi începeau cariera Peter Ianusevici, Petrică Motrescu şi Mihai Bucos. Interesant este ca o parte dintre cei din impresionanta lista se daruiau antrenoratului pe lânga profesiuni de baza (mai ales ingineri), cum si faptul ca majoritatea au fost autodidacti, învatând practica antrenoratului de la antecesori si îmbogatind-o cu subtilitati metodice pe care le descopereau singuri în activitate.
In zilele noastre degetele unei singure mâini sunt prea multe ca să enumere antrenorii proveniti dintre marii jucatori internationali. Dece s-a ajuns aici? Scopul articolului nu este raspunsul la aceasta întrebare. Bulversarile socio-economice, emigratia masiva a jucatorilor, chiar si a antrenorilor, si alte chestiuni sunt cauze de luat serios în seama.
Ce nu am înteles a fost: dece pe lânga acei mari tehnicieni, care erau si buni comunicatori (N.Padureanu, D.Manoileanu, P.Cosmanescu) nu s-a stimulat si organizat o scoala serioasa de antrenori, cu perpetuarea si amplificarea atât de valoroasei experiente metodologice? La aceasta întrebare ar trebui sa raspunda, bineînteles, fostii responsabili federali, martori pasivi la deprecierea valorica a acestui atribut esential în robustetea rugbyului nostru.
Profesionalizarea rugbyului din ultimul deceniu a schimbat radical fata acestui joc sportiv, intervenind exigente ample de ordin organizatoric- managerial, dar si de ordin metodologic. Astfel, formarea si instruirea jucatorilor pentru marea performanta rugbystica nu se mai poate face dupa metodologia folosita în secolul trecut. Se impune, nu atât o teoretizare a instruirii actualizate, ci o aplicare practica, reala, concreta a acesteia, de la primul pâna la ultimul esalon. Sectorul tehnic si metodologic al federatiei trebuie sa gaseasca organizarea, cu pârghiile mobilizatoare pentru întreg teritoriu, de trecere la un alt sistem de instruire, cu exigente stimulatoare în fiecare antrenament, structurat pe obiective si mijloace specifice fiecarui esalon. Apoi, o politica eficace de atragere a internationlilor spre aceasta interesanta si nobila îndeletnicire ar aduce o competenta crescuta în clasa tehnicienilor nostri.
In fine, consider calificarea de antrenor data de facultatile de educatie fizica si de scoala superioara de antrenori insuficient de motivanta si nici foarte complexa în formarea profesionala. Profesorii de educatie fizica, chiar dintre fostii jucatori de rugby, cu o specilaizare secundara, sumara în aceasta directie, nu se regasesc în rugbyul nostru; cei de la scoala de antrenori, de regula nerealizati profesional, încerca si ei o rezolvare de viata, sau doar o completare de activitate.
Or „licentiatura de antrenor” care înseamna un titlu si o pregatire universitara, poate constitui o tentatie motivanta într-o formare profesionala, chiar si pentru marii nostri jucatori (1). Aceasta ar însemna si ridicarea exigentelor formative ale viitorilor tehnicieni la nivelul ultra-profesionist al instruirii sportive de astazi (2).
In plus, o selectie riguroasa, prin optiunea ferma a candidatilor si a examenului de admitere însusi, ar aduce în practica sportiva (nu numai în rugby) tehnicieni bine pregatiti si devotati profesional (3).
Nu cunosc noile proiecte de formarea antrenorilor (daca sunt?!), dar în învatamântul superior comunitar exista aceasta licentiatura. Chiar la facultatea unde lucrez functioneaza, cu numar egal de studenti, licentiatura de educatie fizica (ce pregateste viitorii profesori) si licentiatura în stiintele sportului (ce pregateste antrenori si alti specialisti în domeniu).
Ar ramâne ca rugbyul sa faca pasul înainte si sa avanseze la forurile abilitate cu demersuri si un proiect bine conturat.
Sunt convins ca, mai ales, în acest mod tehnicienii nostri licentiati vor reîmprospata limitatul corp de antrenori de astazi ce pregateste rugbyul nostru pentru dificila concurenta din elita internationala.
Vasile Constantin-Mao
Suntem aproape de încheierea unui an, important, fie pentru viata fiecaruia, fie pentru rugbyul ce ne anima si leaga. Printre saboruri traditionale, ce le traim sau imaginam (uneori nici varza acra nu e acra si mai este si nostalgia „ca la noi acasa”), cum si alte preocupari firesti, gândurile ni se aduna, tot firesc, pe lânga rugby.
Legat de destula animatie rugbystica din acest an, o noutate a fost, fara îndoiala, aparitia unor interventii, cu propuneri si critici, pe acest grup-discutii. Noutatea a fost si ca niciodata nu s-a spus în rugbyul nostru lucrurilor pe nume. Inca refuz sa cred ca toata „zarva” de pe forum a fost zadarnica. Apoi, regret ca forul tutelar s-a simtit atât de incomodat si nu a sustinut aceasta laudabila initiativa, de a aduna oamenii rugbyului de a trai mai împreuna pasiunea pentru acest joc. Regret, deasemeni, ca multi care au lucruri interesante de spus pentru îmbunatatirea activitatii au preferat tacerea.
Sper sa ne regasim într-o atmosfera de convetuire rugbystica descatusata de temeri, de suspiciuni si conveniente învechite, într-o atmosfera mai entuziasta, mai curajoasa si eficace la proiecte de fond.
Pentru Noul An doresc din tot sufletul lumii noastre rugbystice cât mai multe motive de mare bucurie si mândrie si fiecaruia multa sanatate si prosperitate.
LA MULTI ANI FERICITI !
Vasile Constantin-Mao
Pentru o licentiatura a antrenorilor
Rugbyul românesc a avut dealungul istoriei sale norocul ca printre animatorii si promotorii jocului sa fie si antrenori de mare prestigiu. Acestia au înobilat talentul si robustetea nativa a tinerilor nostri cu inventivitatea în instruire, cum si pregatirea marilor jocuri ca adevarati strategi, calitati cu care au ridicat rugbyul nostru mult peste conditia material-organizato rica si numarul de practicanti. Contribuţia tehnicienilor la competitivitatea naţionalei a fost decisivă, iar, în general, excelentul lor profesionism a operat glorios, anulând imense decalaje la marile echipe înfruntate, ducând la apogeu manifestarea talentului şi ambiţiei generate de rugbyul românesc.
Au fost vremuri când profesiunea de antrenor era o tentatie pentru marii nostri jucatori, dornici si pasionati de a face cât mai mult pentru rugbyul care-si pusese pregnant amprenta asupra personalitatii lor. Dupa Gogu Sfetescu, Puiu Argesiu, Toma Moldoveanu, Ion Buzoianu, Mitica Ionescu, Nicu Padureanu, Bebe Manoileanu si altii, a urmat o lista impresionanta de antrenori proveniti dintre fostii mari internationali. Si, nu întâmplator, în acele decade valoarea nationalei noastre facea senzatie la vârful ierarhiei mondiale. Acestia, liderând prin prestanta si competenta activitatea rugbystica, fie la cluburi fie la naţională, au valorificat la maximum disponibilităţile jucătorilor, prestigiind miraculos rugbyului românsc.
Si ca un omagiu si profund respect, voi aminti mariile valori rugbystice ce sustineau rugbyul nostru în anii ´70 în calitate de antrenori, astfel: Gică Pârcălăbescu, Cornel Munteanu, Titi Ionescu, Viorel Morariu, Alexandru Teofilovici, Radu Demian, Alexandru Paloşanu, Ion Ţuţuianu, Valeriu Irimescu, Theodor Rădulescu, Ion Teodorescu, Adrian Mateescu, Gheorghe Dragomirescu, Petre Florescu, Alexandru Pop, Gheorghe Nica, Răducu Durbac, Gheorghe Răşcanu, pe lânga alti excelenti profesionisti precum Petre Cosmanescu, Mihai Naca si Mitica Antonescu. Mai dadeau o mâna de ajutor la Cluj , Mircea Rusu, la Iaşi , Gheorghe Drobotă, la Buzău , Alexandru Ionescu, iar la Constanţa îşi începeau cariera Peter Ianusevici, Petrică Motrescu şi Mihai Bucos. Interesant este ca o parte dintre cei din impresionanta lista se daruiau antrenoratului pe lânga profesiuni de baza (mai ales ingineri), cum si faptul ca majoritatea au fost autodidacti, învatând practica antrenoratului de la antecesori si îmbogatind-o cu subtilitati metodice pe care le descopereau singuri în activitate.
In zilele noastre degetele unei singure mâini sunt prea multe ca să enumere antrenorii proveniti dintre marii jucatori internationali. Dece s-a ajuns aici? Scopul articolului nu este raspunsul la aceasta întrebare. Bulversarile socio-economice, emigratia masiva a jucatorilor, chiar si a antrenorilor, si alte chestiuni sunt cauze de luat serios în seama.
Ce nu am înteles a fost: dece pe lânga acei mari tehnicieni, care erau si buni comunicatori (N.Padureanu, D.Manoileanu, P.Cosmanescu) nu s-a stimulat si organizat o scoala serioasa de antrenori, cu perpetuarea si amplificarea atât de valoroasei experiente metodologice? La aceasta întrebare ar trebui sa raspunda, bineînteles, fostii responsabili federali, martori pasivi la deprecierea valorica a acestui atribut esential în robustetea rugbyului nostru.
Profesionalizarea rugbyului din ultimul deceniu a schimbat radical fata acestui joc sportiv, intervenind exigente ample de ordin organizatoric- managerial, dar si de ordin metodologic. Astfel, formarea si instruirea jucatorilor pentru marea performanta rugbystica nu se mai poate face dupa metodologia folosita în secolul trecut. Se impune, nu atât o teoretizare a instruirii actualizate, ci o aplicare practica, reala, concreta a acesteia, de la primul pâna la ultimul esalon. Sectorul tehnic si metodologic al federatiei trebuie sa gaseasca organizarea, cu pârghiile mobilizatoare pentru întreg teritoriu, de trecere la un alt sistem de instruire, cu exigente stimulatoare în fiecare antrenament, structurat pe obiective si mijloace specifice fiecarui esalon. Apoi, o politica eficace de atragere a internationlilor spre aceasta interesanta si nobila îndeletnicire ar aduce o competenta crescuta în clasa tehnicienilor nostri.
In fine, consider calificarea de antrenor data de facultatile de educatie fizica si de scoala superioara de antrenori insuficient de motivanta si nici foarte complexa în formarea profesionala. Profesorii de educatie fizica, chiar dintre fostii jucatori de rugby, cu o specilaizare secundara, sumara în aceasta directie, nu se regasesc în rugbyul nostru; cei de la scoala de antrenori, de regula nerealizati profesional, încerca si ei o rezolvare de viata, sau doar o completare de activitate.
Or „licentiatura de antrenor” care înseamna un titlu si o pregatire universitara, poate constitui o tentatie motivanta într-o formare profesionala, chiar si pentru marii nostri jucatori (1). Aceasta ar însemna si ridicarea exigentelor formative ale viitorilor tehnicieni la nivelul ultra-profesionist al instruirii sportive de astazi (2).
In plus, o selectie riguroasa, prin optiunea ferma a candidatilor si a examenului de admitere însusi, ar aduce în practica sportiva (nu numai în rugby) tehnicieni bine pregatiti si devotati profesional (3).
Nu cunosc noile proiecte de formarea antrenorilor (daca sunt?!), dar în învatamântul superior comunitar exista aceasta licentiatura. Chiar la facultatea unde lucrez functioneaza, cu numar egal de studenti, licentiatura de educatie fizica (ce pregateste viitorii profesori) si licentiatura în stiintele sportului (ce pregateste antrenori si alti specialisti în domeniu).
Ar ramâne ca rugbyul sa faca pasul înainte si sa avanseze la forurile abilitate cu demersuri si un proiect bine conturat.
Sunt convins ca, mai ales, în acest mod tehnicienii nostri licentiati vor reîmprospata limitatul corp de antrenori de astazi ce pregateste rugbyul nostru pentru dificila concurenta din elita internationala.
Vasile Constantin-Mao
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu