Si totusi ce-am putea castiga dintr-o infrangere?

Infrangerea cu Georgia, joc pe care nu l-am vazut, m-a afectat si m-a tulburat mai mult decat credeam ca pot fi dupa un astfel de esec. Si nu ca s-ar fi intamplat cine stie ce drama, doar in ultima perioada echipa nationala a mai facut jocuri cam in acelas gen, numai ca atunci, cu mai multa sansa, am castigat. Reamintesc doar jocul cu micuta echipa a Portugaliei, de acum doi ani si tot pe Steaua, cand pe final de joc arbitrul italinan, precipitat, a cofirmat victoria noastra indoielnica.

Si in fond, senzatiile ce le traim pe langa echipa favorita ne completeaza plinatatea vietii. Nu? Cu deceptii si sperante din care renastem, in cazul rugbystilor nostri mai mult sau mai putin indarjiti, si de ce nu, mai optimisti!

Urmeaza o buna perioada de reflectie, apoi jocurile cu Spania si Cehia, sper mai accesibile (bine ca nu dam peste altii!) si, bineinteles, ocazii de a vedea „cam cum stam” si, sa speram, nu numai atat.

Dar iata ca acest joc a survenit intr-un moment crucial al reprezentativei, al rugbyului nostru, astfel:

· se mizeaza totul pe activitatea de reprezentare, astfel ca proiecte de fond sunt minimalizate sau total neglijate;

· sunt indreptatite pretentiile la maturizare sportiva a fondului reprezentativei, cu care se lucreaza de vreo 8-10 ani;

· momentul vine dupa ceva reactii, in premiera, fata de inconsistenta tehnico-tactica a echipei, relevata in unele jocuri din sezonul trecut, dar mai ales in cele cu Franta si Scotia, care vizau conducerea tehnica. Aceasta, intr-o conferinta de presa, a asigurat ca totul este sub control;

· intrarea in linie dreapta a pregatirilor pentru turneul final al CpM, moment mai mult decat al adevarului care ar trebui sa justifice pe de o parte promisiunile, asteptarile si sperantele in depasirea unei crize de competitivitate si, pe de alta parte, solutiile de instruire alese si, implicit, marile investitii financiare.

Din reportaje, am simtit nervul georgienilor (impresionase reporterul lucrand cate 5 ore pe zi!), care intr-un cadru calm, chiar la noi in tara, au pregatit marea batalie doar cu trei antrenori de-ai lor. De la noi am aflat ceva declaratii ultra optimiste (chiar n-au invatat baietii nostri nimic din atata experienta?) , m-a surpins improvizatia la centrii (cand era ocazia de a verifica un potential jucator-centru, chiar pentru CpM), stiam ca uvertura nu prea fusese utilizata (cum ar fi trebuit) in ultimul timp. Apoi, prin internet, am aflat de starea de „non combat” a jucatorilor nostri, cum si de adevarate gafe de antrenor (cea cu schimbarile, transformarea unei penalitati care la eseu putea aduce victoria etc.) sanctionate si de public cu fluieraturi.

Dupa joc chiar capitanul declara, fara sa fie la randul lui transant cum i-ar sta bine, ca nu stie ce s-a intamplat, dar echipa a intrat pe teren deconcentrata (?!). In plus pe teren, in nota generala de apatie, acesta n-a justificat pentru nimic banderola.

In fine, chiar si pentru pregatirile in vederea CpM, nu este nici prea de vreme si nici prea tarziu de a se opera cu remodelari la echipa tehnica, la lot, la capitanul de echipa, la programe si reguli de participare, la tot ce poate schimba fata echipei noastre. Merg pe ideea ca, indiferent de nume, increderea se pierde o singura data, iar tradarea tricolorului prin pasivitatea dovedita la acest joc este blam de neiertat.

Pentru ca M. Burlacu ma incita cu ce am de zis la jocul Portugalia-Spania, adversari, iata, foarte seriosi de-ai nostri, ii spun ca nu l-am vazut. Asta imi mai lipsea la starea de deceptie rugbystica ce o incercam in acea sambata nefasta. Altfel, Portugalia este cu o generatie de talentati jucatori pe sfarsit de cariera, si, cam ca si la noi, cu putine resurse din spate. Spania insa este animata de un program larg de dezvoltare care peste putin isi va spune cuvantul. Are si o echipa in Turneul celor 6 Natiuni, cea feminina.

Am vazut in schimb, in toamna, jocul retur de calificare Portugalia-Georgia, la care gazdele aveau de recuperat 15 puncte. Ma uitam la un joc penibil si gandeam: ”daca astia sunt adversarii cu care ne batem in parte, apoi, n-avem nici-o fata”. Bine, in aceeasi zi am vazut al doilea joc Franta-Argentina si am urcat in mirifice sfere rugbystice.

Am propus cu toata ardoarea incercarea de a gandi la o metodologie actualizata de antrenament, inspirata cu orice sacrificiu de la cel mai inalt izvor, si implementata concret in practica gruparilor. Era modul cel mai sigur de a surclasa cercul nostru de adversari.

Asa ca hai sa fim seriosi si in acest moment de adanca reflectie sa ne unim eforturile in a canaliza toate resursele umane si materiale pentru afirmarea rugbyului nostru, macar la potentialul real ce-l avem.

Cu tot sufletul pentru binele rugbyului nostru,

VASILE CONSTANTIN-MAO