Antrenorii (6)

VALERIU IRIMESCU (n.1939)

Jucator centru, talent innascut, cu o bogata cariera fie la echipa de club Grivita Rosie, fie la echipa nationala, Valeriu Irimescu este descoperit, impreuna cu alti mari viitori internationali (M.Wusec, M.Tibuleac, M.Oblemenco, T.Nasta), de antrenorul-poet Tudor George/Ahoe si Gica Parcalabescu. S-a impus in egala masura prin jocul subtil din linia de tresferturi cum si prin maestria-i la loviturile de picior.
Dupa ce castiga cu Grivita Rosie la juniori doua titluri de campioni (1956 ºi 1957), insuma nu mai putin de alte 7 titluri la nivel de seniori (1958, 1959, 1960, 1962, 1966, 1967 si 1970). In anul 1964 cucereste cu echipa sa Cupa Campionilor Europeni, dispunand in finala de Mont de Marsan, campioana Frantei, cu 10-0 (cele doua eseuri fiind transformate de el).

Ca international in reprezentativa a avut o decada (1959-1968) plina de rasunatoare succese pentru palmaresul rugbyului nostru, facand parte din “garnitura de aur a anilor 60” . Bine inteles ca victoria din 1960 contra Frantei (11-5, prima in palmaresul Romaniei) si cea din 1968 (15-14, in care “Jiri” a marcat toate punctele echipei noastre prin trei lovituri de pedeapsa si doua dropgoluri), sunt foarte importante pentru cariera sa; intre aceste victorii interpunandu- se alte valoroase rezultate cu acelasi redutabil adversar (5-5 in 1961 la Bayonn , 3-0 in 1962 la Bucuresti si 6-6 in 1963 la Toulouse ), plus alte 25 pretioase victorii romanesti in jocuri test. Si pentru ca in dreptul victoriilor cu Franta corespunde automat si titlul de Campioni ai Europei inseamna ca cele doua trofee continentale il are pe V.Irimescu coautor. A adunat in total 32 selectii in echipa nationala. Din anul 1960 este maestrul emerit al sportului.
La sfarsitul carierei sportive joaca in Franta la PUC-Paris , cu care obtine ceva succese dar mai relevanta este selectionarea in echipa Parisului pentru jocul cu Selectionata Londrei din anul 1970.

Debuteaza in cariera de antrenor in Franta, in perioada cand a jucat aici, ocupandu-se de instruirea echipelor de juniori mici; cand revine in tara in 1972 este numit antrenor federal. Din anul urmator este si antrenorul echipei nationale pentru o perioada de mai bine de 14 ani, timp in care palmaresul reprezentativei Romaniei s-a imbogatit cu victorii rasunatoare si jocuri celebre, realizate in compania celor mai redutabile forte mondiale, astfel: 3 victorii contra Frantei (15-10/1974; 15-12/1976; 15-0/1980), victoriile cu Tara Galilor si Scotia (24-6/1983 si respectiv 28-22/1984), victoriile la scoruri fluviu in fata Italiei (69-0/1977 si 44-0/1979), egalurile in deplasare cu Noua Zeelanda-sub 23 ani (10-10/1975) si cu Irlanda (13-13/1980) , precum si jocurile pierdute de putin cu Tara Galilor la Cardif (12-13/1979) , cu All Blacks la Bucuresti (8-14/1981) si cu Anglia (9-15/1985).
Intr-o satatistica, personal conceputa, pe tema “contributii la palmaresul rugbyului romanesc” Valeriu Irimescu ocupa detasat primul loc fie la categoria antrenori - 70 jocuri test cu 50 victorii-, fie la categoria combinata jucatori-antrenori - 102 jocuri cu 71 victorii.

In anul 1975 i s-a conferit titlul de antrenor emerit.

Isi da demisia de la echipa nationala in anul 1986 cand, surprinzator, pierde cu Irlanda la Dublin , cu scorul cel mai usturator din palmaresul rugbyului nostru la acea data (0-60).
Antreneaza pentru doi ani Politehnica Iasi, fara rezultate semnificative dupa care pentru alti doi ani revine antrenor federal (1990-1991), terminandu-si activitatea profesionala antrenand in Franta (Metro-Paris) .

Daca misiunea de antrenor al echipei nationale a indeplinit-o magistral, fiind tehnicianul cu cele mai multe si pretioase rezultate din istoria rugbyului romanesc, funcþia de antrenor federal a tratat-o superficial. In aceasta situatie atributiile unui antrenor federal, in a carui responsabilitate cade divulgarea si implementarea unei metodologii adecvate de instruire in teritoriu si implicit pregatirea corespunzatoare a corpului de antrenori, nu l-au preocupat deloc. Mai mult, stiu precis data cand din functia sa a refuzat de a mai trimite antrenori la cursurile de perfectionare organizate de FIRA, astfel ca in timp ce anual 2-3 arbitrii aveau posibilitatea specializarii la zi, colegii lui, antrenorii, fara alte compensatii in informare, au pierdut pasul cu evolutia metodologiei de instruire moderna si chiar interesul pentru profesiune, de altfel tot mai ignorata.

Revenind dupa anul 2000 in tara, in plina capacitate profesionala, s-a auto izolat un timp, rupand practic orice contact cu lumea rugbyului.
Personal pastrez regretul ca n-a avut totala disponibilitate de a-si armoniza conjunctural viata, traind public satisfactiile maretelor victorii cu care, mai mult decat oricare, a imbogatit rugbyul romanesc.



MIHAI NACA (n.1939)

Jucator polivalent (fundas, uvertura si flancher) descoperit de Tudor George/Ahoe la juniorii Grivitei cu care si castiga doua titluri de campioni nationali (1956 si 1957). Promoveaza apoi in activitatea de seniori cunoscand si invatand multe de la antrenorii pe care i-a avut, foste glorii ale rugbyului romanesc; astfel pe traseul: Rapid Bucuresti, Gloria si Universitatea Timisoara, lucreaza, si apuca uneori sa mai si joace, cu antrenori de marca precum: Toma Moldoveanu, Gica Parcalabescu, Anton Groman, Telu Diamandi si Cuchi Carnabel.

In anul 1968 devine antrenor, postura in care atinge marea consacrare, insasi debutul fiindu-i fast: promovarea Gloriei in divizia A (1969). Dar alta era anvergura ce aceasta controversata profesie ii rezerva. Joaca si antreneaza Universitatea Timisoara pana in 1973 cand vine la Farul Constanta , urmandu-i lui Titi Ionescu la conducerea echipei. Aici avea sã cunoasca satisfactii imense Farul avand sa fie pentru ani buni polul rugbyului romanesc. Titlurile castigate in anii 1975, 1976, 1978, apoi in anii 1986, 1995 si 1997 justificand aprecierea: era pentru prima data in rugbyul romanesc cand o echipa provinciala concura cu asemenea performante marile echipe ale capitalei. Si asta pentru ca M.Naca a stiut sa exploateze si chiar sa determine un climat propice rugbyului in orasul litoralului nostru.

Cu Farul are si o aventura performanta, invingand in «Masters-ul» din 1986 in Franta, vicecampioana acestei tari Agen (10-3) si campioana Noii Zeelande, Auckland (18-5), calificandu-se in finala acestei puternice competitii.

Este antrenorul reprezentativei Romaniei in cateva randuri printre care si la prima editie a Cupei Mondiale (Noua Zeelanda-1987) , unde echipa noastra obtine cea mai buna calificare din toate participarile: locul 9 (decisive fiind in departajare victoria la Zimabwe si cele 62 de puncte, printre care si 6 eseuri, marcate de jucatorii nostri in faza grupelor preliminare) .

Antrenor emerit, M.Naca, pe langa performante de echipa, se poate lauda cu o contributie imensa la valoarea reprezentativei rugbyului nostru, un numar mare de internationali perfectionandu- se la scoala lui, astfel: I.Bacioiu, D.Musat, Gh.Daraban, Gh.Varga, V.Ion, M.Bucos, P.Motrescu, I.Marica, M.Holban, P.Ianusevici, Gh.Dumitru, Em.Grigore, Ad.Lungu, M.Toader, Gh.Varzaru, Gh.Florea, N.Fulina si altii, toti componenti ai nationalei ce a realizat stralucitoare victorii in compania marilor echipe ale lumii.


Va urma

Antrenorii (5)

VIOREL MORARIU (n.1931)
(fragment din potretul facut la capitolul ” presedintii federatiei romane de rugby”)

Viorel Morariu este o figura ultra reprezentativa a rugbyului nostru, trecand prin toate ipostazele, fie ca jucator si antrenor, fie ca diriguitor al destinelor acestuia.
A debutat in rugby la 15 ani jucand in echipa Liceului D.Cantemir, iar dupa un an este legitimat la Grivita Rosie avandu-i ca antrenori pe Nicu Ionescu si Gica Parcalabescu. Activeaza la acest club nu mai putin de 40 de ani, ca jucator (mare parte din timp si capitanul echipei) si antrenor, cucerind 10 titluri de campioni nationali. A disputat doua finale ale Cupei Campionilor Europeni si dupa locul II obtinut in anul 1962 (3-14 cu AS Beziers) cucereste trofeul in anul 1964 (10-0 cu St.Montois-Franta) . La 20 de ani debuteaza in echipa nationala in care pe parcursul a 14 ani (1951-1965) aduna 21 de selectii, jucand de 7 ori contra Frantei, obtinand doua victorii acasa si doua egaluri in deplasare. Celor doua victorii cu Franta (11-5/1960 si 3-0/1962) le corespunde si titlurile de campion european. Este piesa de baza a Selectionatei Bucurestiului in cele doua turnee din Marea Britanie (1955 si 1956) cum si capitanul invincibilei reprezentative a Romaniei din anii 1960-1964.

Debuteaza in anul 1957 ca antrenor, fiind si jucator in acelasi timp, inlocuindu-l la conducerea echipei pe Gh.Parcalabescu; in aceasta calitate cucereste şapte titluri de campioni nationali in editiile: 1958, 1959, 1960, 1962, 1966, 1967 si 1970 (in ultimele trei avand drept colaborator o alta mare vedeta a rugbyului nostru: Radu Demian). Demn de mentionat este faptul ca aici la Grivita s-a plamadit in mare parte consistenta competitiva a reprezentativei nationale din decadele anilor 50-60. Pregatirea excelenta a unui grup masiv de internationali, spirtul de echipa si de sacrificiu ce acestia il manifestau, au fost argumente inestimabile puse in slujba rugbyului national cu contributia plenara a jucatorului si antrenorului Viorel Morariu.

In perioada 1965-1967 este si antrenorul echipei nationale, fara a se apropia de succesele spectaculoase obtinute ca jucator, sau antrenor de club (a sustinut 10 jocuri test, ca antrenor principal, din care a obtinut 5 victorii si un egal).
Pentru prestigioasa- i activitate a fost distins cu titlurile de maestru emerit al sportului si antrenor emerit, cum si cu decoratia “Ordinul Muncii” clasa 3ª.

Este presedintele FRR in perioada 1992-1996, dupa ce lungi perioade de timp este vice-presedintele acesteia. Se distinge si cu responsabilitati in forurile internationale, astfel:
- vicepresedinte al FIRA cu atributii in dezvoltarea activitatii si pregatirea sportiva;
- presedinte al Comisiei Tehnice FIRA (1990-2000);
- presedinte al Comisiei de Formare Tehnica si Dezvoltare FIRA-AER (2000);
- membrul reprezentant al FIRA in consiliul IRB (1995-2000).
Din anul 2000 este Presedinte de Onoare al federatiei noastre, iar din anul 2004 si vice-presedinte de onoare a FIRA-AER.


THEODOR RADULESCU (n.1932)

Jucator, pe postul de stalp, face prima legitimatie in anul 1949 la Locomotiva PTT Bucuresti (antrenor F.Covaci); dupa trei ani, si cu o trecere scurta pe la Brasov , debuteaza in divizia A in editia 1954/55 la Constructorul Bucuresti. In anul 1961 trece la Grivita Rosie cu care castiga patru titluri de campion national (1962, 1966, 1967 si 1969) cum si Cupa Campionilor Europeni in 1964. Ca international a adunat 13 selectii in jocuri-test si satisfactia unui joc spectaculos pierdut de putin la Franta (6-9/1964).

Si-a inceput cariera de antrenor in anul 1964 la Grivita Rosie , instruind mai intai o grupa de copii si apoi echipa de juniori. In anul 1969, impreuna cu Cornel Munteanu, pregateste nationala de juniori care a participat la prima editie a Turneului FIRA de la Barcelona unde a ocupat locul 3, iar un an mai tarziu, in cuplu cu Nae Ghiondea, ocupa in aceiasi competitie locul 5 (Vichy -Franta).
Intre anii 1970 si 1973 se afla la conducerea tehnica a echipei Stiinta Petrosani cu care cucereste titlul de vice campiona nationala/1972 (singura editie in care primele doua locuri sunt ocupate de echipe provinciale: campioana a fost U Timisoara). Intre anii 1973 si 1979 antreneaza Sportul Studentesc cu care cucereste de doua ori Cupa Romaniei. In urmatorii trei ani gireaza postul de antrenor federal pentru juniori iar din anul 1982 pana in anul 1990 este conducatorul tehnic al marii echipe Steaua Bucuresti cu care castiga 6 titluri de campioni nationali (1983, 1984, 1985, 1987, 1988 si 1989). Spre sfarsitul carierei antreneaza pentru scurte perioade RC Grivita si Rapid-Metrorex Bucuresti, dupa ce mai inainte antrenase doi ani echipa italiana de divizia a doua, Viadana.
Intre anii 1995-2002, Th.Radulescu gireaza in diferite perioade postul de antrenor federal, indeplinind apoi functia de “consilierul presedintelui FRR” si consilier tehnic al echipei nationale.

Ca antrenor al echipei nationale sansa avea sa-i rezerve mari impliniri, fiind astfel unul din cei mai aureolati tehnicieni romani. Aceste mari succese ale reprezentativei Romaniei realizate in compania unor formatii celebre aveau sa cantareasca greu in ancheta si clasamentul facut de revista «Rugby Magazin» nr.9/2000 in care Th.Radulescu a fost gratificat cu titlul de “antrenorul XV-lui roman al secolului”, devansandu-i in acea ancheta pe Dumitru-Titi Ionescu, Ion Buzoianu si Dumitru Manoileanu. Astfel, intre cele 42 de victorii (din cele 62 jocuri test, in care la 26 a fost “principal” si 36 “secund) obtinute cu echipa nationala ca antrenor in perioada 1970-1993 (cu intermitente) , stralucesc rezultate de mare prestigiu pentru rugbyul romanesc precum victoriile contra Frantei din anii 1980 (15-0), 1982 (13-9) si 1990 (12-6, la Auch ), contra Tarii Galilor in anii 1983 (24-6) si 1988 (15-9, la Cardif ), contra Scotiei in anul 1984 (28-22), sau egalul cu Irlanda din anul 1980 (13-13 la Dublin ), cum si rezultatele mai mult decat meritorii obtinute in fata Noii Zeelande in anul 1981 (6-14 la Bucuresti) si in fata Angliei in anul 1985 (15-22, pe Twickenham).
Din anul 1980 a fost distins cu titlul de antrenor emerit.

Fara indoiala o stralucire aparte o are pentru noi toti, dar in special pentru Th.Radulescu, victoria de la Auch , prima obtinuta in confruntarea nationalelor celor doua tari pe teren francez; daca tinem cont si de faptul ca rugbyului nostru intrase deja in eclipsa stucturala si competitiva, victoria de la acea data este fara indoiala recompensa perseverentei, inspiratiei si strategiei unui mare tehnician.

A colaborat in colectivul tehnic al nationalei mai intai cu Titi Ionescu (pentru scurt timp), apoi cu Valeriu Irimescu pana in 1986, fiind secundul acestuia si dupa aceia ca principal avandu-i pe rand colaboratori pe Florin Popovici si Rada Trnyacsev. Primele aparitii la echipele reprezentative ale lui Th.Radulescu a fost, asa cum am mai spus, la nationala de juniori, impreuna cu Cornel Munteanu (Barcelona 1969) si apoi la echipa de seniori cu Titi Ionescu (turneul din Argentina, in anul 1973); in ambele cazuri, cuplurile nu s-a dovedit cele mai reusite, datorita si caracterelor “colturoase” ale acestora. Aceasta dovedeste ca chiar Theodor nu era un colaborator docil, dar important a fost ca in calitatea de “secund” sau de “principal” si-a dovedit din plin capacitatea de liderare a grupului si a misiunii, determinand fara echivoc nivelul si complexitatea optima a instruirii, buna mobilizare psihologica a jucatorilor.

Dur ca jucator (putea lovi cu “aer nevinovat” un adversar ca si un partener!), aceasta tendinta l-a insotit chiar si in cariera de antrenor, fiind recunoscut pentru “masinatiunile” ce le urzea; m-au contrariat si mahnit chiar profund, cand acestea se refereau la echipa nationala, cand el nu-i era antrenor (!). Bine inteles, toata aceasta neimpacare si zbucium l-a condus fericit si la bogata zestre adusa istoriei rugbyului nostru.

Si-a perpetuat trairile sportive cu toata afinitatea sufleteasca facand din fiul sau, Sandu, un jucator de anvergura, international cu multe merite la pretioase victorii.

L-am cunoscut aproape imediat dupa intrarea mea in rugby, la echipa de seniori a Constructorului: jucam linia 2ª pe partea lui si ma teroriza ca nu-l imping deloc chiar si cand eu imi dadeam toata silinta sa fie bine. Apoi m-a inconjurat tot timpul cu simpatie si atentie, fapt ce m-a onorat. Ne-am intalnit de doua ori si in Portugalia: odata in 1993, cand cateva zile am fost ofiter de legatura pe langa echipa noastra ce avea un joc aici. L-am observat indeaproape in pregatire: nu minimaliza si nu pierdea nimic din vedere; mi-l inchipuisem mai putin subtil si meticulos metodologic, dar a fost, nici mai mult nici mai putin, o revelatie ce m-a dus la explicarea multelor sale reusite. A doua oara ne-am intalnit in 2001 cand, inaintea unui joc cu Portugalia in Campionatul European al Natiunilor (47-0), echipa noastra a facut un stagiu de pregatire organizat de mine la Coimbra , unde lucrez si acum. Era coordonator al colectivului tehnic, cu doi antrenori mai tineri la comanda echipei. L-am gasit extrem de crispat; mi-a vorbit de erori ce le faceau mai tinerii lui colaboratori, insensibili la sfaturile sale. Am gandit atunci ca atata experienta traita si glorie adunata, ar fi meritat o atentie mai interesata. Facea in continuare fel de fel de formatii si planuri de bataie, deprindere din marile dispute cand, in nopti de nesomn, cantarea la nesfarsit sansele formatiei lui la succes.

Apoi chiar in vara trecuta (2004), cand nu mai avea atributii pe la nationala, mi-a spus ca un functionar FRR, persoana cu responsabilitate de altfel, dar fara cine stie ce veleitati in rugby, i-a pus in vedere sa nu mai vina pe acolo, ca deranjeaza (!). Am gandit atunci: “asa si-or trata somitatile si cei din lumea marelui rugby?”

Va urma

Antrenorii (4)

GHEORGHE PARCALABESCU (1920-2004)

Jucator de legenda al rugbyului nostru, Gica Parcalabescu, cel mai redutabil pilier roman dintre atatia mari jucatori pe acest post, a cunoscut foarte de tanar jocul de rugby la Sportul Studentesc (1937); de aici trece la CFR /Locomotiva/ Grivita Rosie cu care, in calitate de jucator si antrenor, castiga 4 titluri de campioni nationali (1948, 1950, 1955 si 1957) si de doua ori Cupa Romaniei. A adunat 17 de selectii in echipa nationala, al carui vrednic capitan si antrenor a fost, cum si titlul de cel mai longeviv international roman (20 ani:1940-1960) . A fost primul rugbyst caruia i s-a acordat titlul de maestru emerit al sportului.

Si-a inceput activitatea de antrenor la Grivita Rosie in anul 1950, aducandu-si aportul, simultan si ca jucator, la cucerirea performantelor meritorii din anii ´50. Si-a format aici un colectiv de aur, pe multi jucatori indrumandu-i chiar de la etapa junioratului. Dupa ce cu aceasta echipa castiga in anul 1955 titlul national si ii urmeaza pe dinamovisti in anul urmator, Grivita revine in forta dominand categoric competitia nationala cu cele 4 titluri supreme consecutive (1957, 1958, 1959 ºi 1960). Din pacate, si banuiesc cu cata tristete, marele nostru jucator si antrenor n-a participat si la ultimele trei fiind inlaturat injust de la conducerea marei echipe campioane, ce cu atata ravna si-o cladise. In perioada 1958-1972 antreneaza, echipa Rapid Bucuresti. In aceasta perioada, la solicitarile jucatorilor, revine pentru scurt timp (cateva luni)la instruirea echipei lui de suflet, Grivita Rosie.

A fost antrenor al echipei nationale in anul 1960, cum si in colectivul tehnic ce si-a adus contributia la splendidele rezultate ale Selectionatei Bucurestiului in cele doua turnee in Marea Britanie din anii 1955 ºi 1956 (unde a fost si jucator), merite recompensate cu titlul de antrenor emerit. Pentru scurt timp a pregatit si selectionata Cehoslovaciei.

“Gh.Parcalabescu este la baza scolii rugbystice grivtene, cum si a sediului si terenului Parcul Copilului” (am citat din Enciclopedia Sportului) si la care adaug: fiindu-i apoi rezervat paharul amaraciunii, dupa iesirea lui fortata de aici, unde formase o mare echipa si cind ca antrenor si mare jucator tocmai castigase un glorios titlu de campioni (!)


DUMITRU/TITI IONESCU (1928-1996)

A inceput, impreuna cu fratii sai, activitatea rugystica la Sportul Studentesc ; a jucat apoi la Locomotiva CFR /Grivita Rosie, ramanand ca din anul 1949, la Dinamo , sa-si exprime plenar marea clasa de mijlocas de gramada si de transformer in acelas timp. Ca jucator cucereste cu echipa Dinamo 3 titluri de campioni nationali (1951,1952 si 1956).
International, cu 11 selectii in echipa nationala, isi dovedeste talentul in special in confruntarile cu rugbyul britanic din anii ´50 (turneele Selectionatei Bucurestiului in M.Britanie, jocurile cu Harlequins si Selectionata Londrei la Bucuresti etc.). Epocal ramane pentru acest mare jucator si jocul cu Franta din anul 1957 de la Bucuresti (15-18).

Din anul 1958 devine antrenor, tot la Dinamo , iar in anii 1965 si 1969 isi creste palmaresul cu alte doua titluri de campioni nationali, dovedindu-se un tehnician extrem de laborios in a-si pregati jucatorii din punct de vedere tehnico-tactic. In anul 1966, cu Dinamo, atinge insa apogeul european: dupã ce pierde in deplasare la Agen , campioana Frantei, cu 0-12, in returul de la Bucuresti invinge spectaculos cu 18-0 si isi adjudeca Cupa Campionilor Europeni.

Recunoscut drept conflictuos renunta sa mai antreneze Dinamo (renuntand si la un grad de ofiter superior in MAI) si cu aceiasi pasiune tulburatoare pentru rugby isi incepe un periplu incredibil pe la mai toate echipele de divizia A din þara, toate dorindu-si in propria curte acest mare faurar; astfel: Farul Constanta, Politehnica Iasi, Constructorul Buzau, Stiinta Petrosani, Universitatea Timisoara, ASR-PTT Arad, sunt echipe pe unde Titi Ionescu a trecut intr-un timp relativ scurt. Peste tot a repetat acelasi curios ciclu profesional: o mobilizare excelenta a factorilor politico-administra tivi si sportivi din localitate sau judet; consolidarea lotului de sportivi si ridicarea pregatirii la cote de inalt profesionalism. Si cand toata lumea astepta rezultatele . . . se supara pur si simplu si pleca in alta parte. Cine ii urma gasea cu siguranta o baza riguros construita si organizata pentru sectie si in instruirea echipei, apta chiar de performante maxime in campionatul national sau cupa. Aºa s-a intamplat cu Farul (castigatoare a titlului national si cupei chiar in anul abandonului: 1975), cu Constructorul/ Contactoare, cu Politehnica etc. Vazand asta poþi crede ca nu era el acela care sa-si adune si savureze roadele muncii si a zbuciumului sau rugbystic.

Dupa ce trece, pentru o scurta perioada, prin rugbyul jugoslav isi incheie alergatura profesionala tocmai in Canada, unde aflam cã a antrenat un an (1989) CR Olimpiq Quebec, echipa infiintata cu cativa ani mai inainte de un alt tehnician roman ajuns pe acele meleaguri: Puiu ªtefu.

Este in repetate randuri antrenor al echipei nationale, printre rezultatele obtinute stralucind si o victorie asupra Frantei:15-14 la Bucuresti in anul 1968. Impreuna cu Th.Radulescu pregateste echipa nationalã la primul turneu al acesteia in Argentina (1973), unde se dovedeste tot un neadaptat si la rigorile colaborarii intr-o echipa tehnica.
A fost si arbitru de prima categorie.
Pentru merite deosebite a fost distins cu titlul de maestru emerit al sportului si antrenor emerit.

L-am cunoscut devreme, in 1955 cand a arbitrat finala pe care Constructorul, in care jucam si eu, a disputat-o la prima editie a campionatului national de juniori. Apoi l-am prins ca lector la niste cursuri de arbitri. Era si-si-it, dar foarte elocvent. I se zicea «crapul»!. Am jucat doua jocuri contra lui in anul 1957 (Constructorul- Dinamo), cand am fost pregatit sa fac o presiune provocatoare din margine asupra lui, contandu-se pe irascibilitatea sa. L-am intalnit odata la Mangalia , carand paturi ca sã organizeze pe «insula», in conditii improvizate, dar in totala liniste, cantonamentul Universitatii Timisoara. Apoi, in noaptea tragicului cutremur din 1977 l-am intalnit in centrul Bucurestiului, plin de moloz si de groaza prabusirii blocului Scala sub privirile sale (avusese o sedinta de birou federal si intrase la un film pana la trenul de noapte, bineinteles, al noii sale escale antrenorale) .
Asa a fost marele nostru Titi Ionescu.


DUMITRU/BEBE MANOILEANU (1923-1992)

Jucator, centru si aripa, la echipele Locomotiva-Grivita Rosie, CCA/Steaua, Dinamo si Progresul Sanatatea. In anul 1948 este campion naþional cu Grivita, iar in 1949 a fost prima data selectionat intr-un joc cu Cehoslovacia.

Isi incepe cariera de antrenor la Locomotiva-Grivita Rosie , probandu-si talentul si la Stiinta Cluj , Stiinta Petrosani si Rulmentul Barlad.
Este in douã randuri si antrenor al echipei nationale (1961-1962 si 1965-1966), printre alte victorii stralucindu- i in palmares si una contra Frantei (3-0/1962).

S-a distins si ca arbitru divizionar A.

Bebe Manoileanu a fost un vizionar al rugbyului romanesc, cum si un polemist de mare rang, caruia, fara exagerare, nimeni nu-i rezista; corespondent la multe publicatii cum si autor de carti cu tema rugbystica (Mica Enciclopedie a Rugbyului, Elogiul efemerei performante, Exercitii de gandire rugbystica) a facut o excelenta popularizare a calitatilor formative si educative ale jocului de rugby. In saracia de urme ale istoriei rugbyului nostru de care federatia suferea, Mica Enciclopedie a Rugbyului ramane unul din cele mai pretioase izvoare de a stii ce a mai fost si inainte de noi. A mai publicat eseuri si beletristica.

Vorbind de calitatea de vizionar, pe langa ideile ce le vehicula insistent in lucrarile sale privind evolutia spre universalizare a jocului, imi amintesc clar cum acum vre-o 30-40 de ani in urma, prevazand parca extinderea jocului penetrant-grupat la toata echipa ne vorbea si chiar punea echipele cand le arbitra in jocuri de pregatire sa joace cam cum se joaca astazi (limitand la maximul momentele fixe, indemnandu-i pe centri sa grupeze, lasand foarte larg legea avantajului etc.). Bine, exagera la un moment dat pentru ca vroia ca si momentele fixe, gramada si marginea, sa le dispute jucatorii care se aflau mai aproape de locul unde urma sa se faca reluarea jocului (!). Dar cine stie daca peste vre-o 20 de ani rugbyul nu se va juca asa cum vroia nonconformistul si neastamparatul nostru Bebe Manoileanu prin anii ´70?


Va urma

Antrenorii (3)

DUMITRU-MITICA IONESCU (1912-1982)
Incep prezentarea mai ampla a marilor nostri tehnicieni cu primul meu antrenor si asta nu numai din simple motive sentimentale, ci pentru ca alaturi de personalitatea sa deosebita a fost, si ramane, un model unic al antrenorului de copii si juniori.
Nea Mitica, cum amical ne permitea sa-i spunem, provenea dintr-o buna familie dedicata rugbyului, impreuna cu ceilalti frati fiind jucator de baza al Stadiului Roman prin anii ‘40.
A devenit antrenor fortat de imprejurari: ofiter in garda regala, unul din mentorii regelui Mihai, nu putea scapa de opresiunile la care erau supusi toti cei ce faceau parte dintre “dusmanii poporului”. Prin 1952 reuseste sa se angajeze la un atelier de mecanica auto, iar de aici, prin fostii coechipieri de la Stadiul Roman , trece la Constructorul urmand sa se ocupe de instruirea echipei de juniori. Cred ca o vorba de reabilitare a avut si fostul presedinte al frr, Emil Draganescu, ministru al construcţiilor - atunci, tutelar al respectivei grupari. Cu maniere “regale” (se intelege), dar mai ales cu un tact pedagogic deosebit, Nea Mitica, era un excelent model pentru noi tinerii din jurul sau. Si-a orientat selectia pe doua scoli: Liceul Gh.Sincai si Scoala Tehnica de Instalatii. Nu stiu daca dintr-un inceput urmarea sa atraga in special tineri cu o foarte buna activitate scolara, dar procentajul mare de licenţiati proveniti din echipele sale dovedeste ca prin educatia ce o promova a facut mult pentru formarea profesionala si sociala a sportivilor sai.

A fost pentru mine o sansa enorma de a intalni acest minunat dascal, cum si intrarea rapida intr-o formatie de foarte buna valoare. Titlul de campioni national cucerit de Constructorul in 1955 (3-0 in finala cu Locomotiva Grivita Rosie) a inaugurat atat competitia nationala cat si o serie de 7 valoroase titluri pentru marele nostru tehnician (1955, 1959, 1960, 1961, 1966, 1967 si 1968). Pe langa titlurile de campioni, valoarea activitatii ample ce o desfasura este excelent exprimata de numarul mare de jucatori de anvergura ce i-a promovat in rugbyul nostru. Fara indoiala Nea Mitica Ionescu a stabilit un record ce greu va putea fi vreodata intrecut: a avut intr-un joc al echipei reprezentative nu mai putin de 7 internationali proveniti de la scoala lui. Asa se face ca jucatori de mare valoare precum: Ad.Mateescu, V.Rusu, M.Iliescu, Gr.Antimoianu, M.Nicolescu, Gh.Nica, S.Niculescu, I.Sava, D.Coravu sau C.Nedelcu, I.Moromete, Boiangian si altii certificau seriozitatea cu care Nea Mitica isi facea noua meserie. Toti jucatorii formati la Constructorul se distingeau printr-o tehnica deosebita si o cultura, o viziune aparte asupra jocului, transmise cu toata rigoarea de catre antrenor.
La sfarsit de cariera a indrumat cativa ani activitatea reprezentativei poloneze cum si activitatea scolara din MTTc.

Ca o nota specifica federatiei noastre in a-si trata tehnicienii, nu imi aduc aminte ca, in timpul vietii sau dupa aceia, acest mare antrenor de juniori sa fi primit vre-o atentie drept recompensa morala la marile merite ce le-a avut pentru promovarea rugbyului romanesc intre marile valori sportive ale lumii.

Am fost alaturi si in ultimele clipe ale vietii sale. Mi-a lasat, cu siguranta ce-a avut mai drag, 2-3 baloane demodate pentru mine dar, cu siguranţa, incarcate de atatea amintiri si niste reviste de rugby. Am luat insa de la dumnealui pasiunea pentru munca cu cei tineri si cinstirea cu tot devotamentul a profesiunii de antrenor. Am incercat sa-i egalez rodnicia, bine inteles intr-o perioada mult mai lunga ce am avut-o la dispozitie, ramanandu-mi vie admiratia si recunostinta pururi pentru mult prea valorosul meu antrenor.


NICOLAE PADUREANU (1921-2002)
Jucator, taloner, la CCA /Steaua in perioada 1948-1952, N.Padureanu a facut parte din prima echipa campioana a marelui club (1949).
Profesional se remarca ca profesor universitar, antrenor federal (in prioada 1955-1965) si antrenor al echipei reprezentative a rugbyului nostru.
Nu a fost antrenor de club (cu exceptia obligatiei de catedra la “simpatica” echipa studenteasca ce o formase la Institutul de Arhitectura din anii 70, apoi putin la sfarsit de activitate la Sportul Studentesc ) dar a avut o mana si un excelent ochi de selectioner.

N.Padureanu este aureolat cu marele merit de a fi condus reprezentativa Romaniei la primele succese rasunatoare, in fruntea carora sta stralucitor prima victorie contra Frantei la Bucuresti in anul de gratie 1960 (11-5). Pe aceiasi valoroasa linie se situeaza si celelalte rezultate cu Franta (3-0 in 1962, 5-5 in 1961, 6-6 in 1963 si chiar acel 15-18 din anul 1957), sau rezultatele Selectionatei Bucurestiului in cele doua turneu in Marea Britanie (1955 si 1956), toate demne de o mare echipa.
In cei patru ani de invincibilitate, sub conducerea sa tehnica, nationala noastra a castigat nu mai putin de 23 meciuri-test realizand si un esaveraj de mare echipa, iar in turneele din Marea Britanie a surprins lumea rugbyului de aici printr-un joc spectaculos si eficace, cu preponderenta la nivelul liniilor dinapoi.

Este inlocuit la echipa naţionala, ce o condusese pe drumul consacrarii, fortuit şi ne justificat la primul eşec cu Franţa (6-9/1964); şocul produs, chiar la acea superba echipa (dar care işi pierduse ghidul), a marcat in urmatorii doi ani cea mai saraca pagina din palmaresul rugbyului nostru. Era şi acesta un motiv ca cineva (chiar antrenorii care i-au urmat la echipa naţionala) sa fi inţeles ca meseria de antrenor, şi mai ales la acest nivel, nu este o joaca.

A fost şi antrenorul echipei naţionale de juniori participanta la doua ediţii ale turneului FIRA/CM cu aceleaşi meritorii rezultate: locul 3 la Casablanca /1971 şi locul 1 la Roma /1972.

Fire extrem de volubila si foarte bun comunicator, N.Padureanu era un mobilizator de exceptie a tuturor resurselor unei echipe. A fost destul de precoce marginalizat, federatia lipsindu-se astfel de o excelenta solutie de pregatirea diferitelor selectionate sau la formarea şi perfectionarea corpului de tehnicieni.

Am avut marea sansa sa-l am profesor la facultate, facand cu dumnealui specializarea rugby si apoi marele privilegiu de a-l acompania in conducerea tehnica a nationalei de juniori in turneul de la Casablanca. Am desprins multe din tainele meseriei de antrenor si, pe langa simpatia ce ne-a animat colaborarea, ii pastrez totala gratitudine.


CORNEL MUNTEANU (1920-1997)
Foarte bun mijlocas (de gramada si la deschidere), international, a jucat la Stadiul Roman si apoi la Constructorul Bucuresti. Foarte decis si dur in joc; se povestea cum intr-un joc cu CCA/Steaua prin anul 1953 la un contact ambulanta a trebuit sa ridice din acelasi loc doi accidentati grav: C.Munteanu, fractura de clavicula si comotie si Al.Penciu, fractura de peroneu. Aceasta vivacitate ce o etala, chiar cu o tenta violenta, si sub care cei apropiati puteau descoperi un fond afectuos de bonom, avea sa-i marcheze puternic atat cariera de antrenor cat si cea de arbitru, fiind in ambele de o autoritate indiscutabila.
A antrenat echipa de seniori Constructorul care pentru caţiva ani (1953-1961), cu un grup de jucatori de mare clasa, fie s-a interpus pe podium intre cele 3 mari echipe (CCA/Steaua, Grivita Rosie si Dinamo), fie “arbitra” disputa pentru intaietate. Castigator al Cupei Romaniei/1958.

Din anul 1961, caz rar, trece din activitatea de seniori in cea de juniori, antrenand CS Scolarul/Triumf Bucuresti unde face si aici dovada capacitatilor sale de mare tehnician, dar si de pedagog, cucerind nu mai putin de 8 titluri de campioni de juniori ai Romaniei (1962, 1963, 1964, 1965, 1969, 1970, 1972 si 1974). Alaturi de titluri, suficient de impresionanta este lista de internationali ce si-au inceput cariera rugbystica sub mana sa, fapt ce demonstreaza din plin talentul profesional; dintre acestia ii amintesc pe: V.Onutu, I.Constantin, Gh.Daraban, Gh.Caragea, M.Marghescu, O.Corneliu, M.Munteanu, M.Aldea, I.Zafiescu, C.Scarlat si altii.
A fost antrenorul diferitelor selectionate de seniori (sindicala si de tineret), precum si echipei nationale de juniori care a participat la primele editii ale Turneului FIRA/CM de la Barcelona /1969 si Vichy/1970.

Am colaborat de aproape cu acest admirabil om si tehnician, fiindu-mi, alaturi de nea Mitica Ionescu, model si imbold profesional. In trei ipostaze i-am cunoscut competenta, si, coincidenta, toate masurand exact 3 ani, astfel:
- jucator: cand mi-a fost antrenor si cate odata (pentru amuzamentul propriu), chiar coechipier la echipa de rezerve a Constructorului;
- coleg: eu antrenor la inceput de cariera, dansul antrenor principal la CS Scolarul /Triumf. In aceasta postura l-am asistat si ajutat la cucerirea a doua titluri de campion si unul de vicecampion. Contributia mea concreta in jucatori de perspectiva se cheama: Th.Miclescu, I.Simion, G.Lesanu, Al.Caraiman, tineri ce aveau sa devina internationali ai Romaniei, cum si multi alti elevi de la Liceul Aurel Vlaicu, unde functionam ca profesor de educatie fizica;
- adversar: eu antrenor la Rapid Bucuresti , postura in care am reusit sa-mi ajung maestrul; dupa doua tentative in care nu am putut sa-l depasesc (semifinala/ 1969 si finala/1970) , in anul 1971 am trecut “piscul Munteanu”. Pentru un timp nea Cornel nu m-a mai iubit (!), dar sentimentalismul ce-l definea a facut pana la urma sa prevaleze simpatia si aprecierea, reciproca de altfel.


PETRE COSMANESCU (1922-1999)
Polisportiv (atlet, voleibalist si rugbyst), “Bombonel” isi incepe activitatea rugbystica la Sportul Studentesc , iar din anul 1947 pana in 1954 joaca la CCA /Steaua cucerind trei titluri de campioni nationali: 1949,1953 si 1954.
Devine antrenorul echipei militare in anul 1958 si ramane in aceasta calitate pana in anul 1981, perioada in care Steaua straluceste, ca din totdeauna, cucerind 9 titluri de campioni nationali: 1961,1963,1971, 1973,1974, 1977,1979, 1980 si 1981.
Din 1961, cu anumite intermitente, pana in 1979 este si antrenorul reprezentativei Romaniei, obtinand printre numeroasele victorii si trei contra echipei Frantei (3-0/1963, 15-10/1974 si 15-12/1976). Impreuna cu Valeriu Irimescu a pregatit si asistat nationala in primul si spectaculosul turneu efectuat in Noua Zeelanda (1975).
In anul 1978 i se acorda titlul de antrenor emerit.

A fost recunoscut ca un tehnician de stil clasic, pentru care pregatirea tehnico-tactica si fizica nu se putea face decat cu multa disciplina si rigurozitate; lidera echipa intr-o maniera eleganta, pentru care era si mult apreciat de jucatori.
Pasiunea pentru sport i-a ramas de pomina prin urmatoarea si veridica poveste: intr-o Duminica, intre un joc de rugby si unul de volei, a dat o fuga pana la Biserica Casin sa mai rezolve o obligatie: era de fapt propria-i casatorie, din care de altfel a facut o familie splendida.

L-am cunoscut de aproape mai tarziu, i-am simtit neastamparul ramanerii pe tusa; incerca pe la Contactoare Buzau sau Vulcan Bucuresti sa se mai agate de bucuria vietii sale: indrumarea tinerilor pe terenul de rugby. Dupa anul 1992 in scurtele mele vacante, ne intalneam adesea in Piata Domenii, pana cand, deodata, piata a ramas si mai goala si mai trista.

M-am gandit, de altfel ca si in cazul altor mari antrenori, de ce oare rugbyul nu a folosit vasta experienta a acestui mare profesionist, coapta in pasiunea si maturitatea sa, pentru a o transmite mai tinerilor antrenori?! Sa fi fost oare de “vina” marea sa capacitate profesionala si o personalitate puternica care incomoda?

Va urma

Antrenorii (2)

PE URMELE MARILOR INAINTASI

Am gasit biografiile a doi jucatori de rugby, redate de Gheorghe Serban/Sabi in cartea sa “Amintirile unui jucator de rugby”, deosebit de interesante şi bogate in informaţii despre o parte a tehnicienilor ce lucrau odata pentru rugby. Astfel:

Marin Iliescu (n.1927), işi incepe activitatea rugbystica in 1945 la RC 13, avandu-l ca antrenor pe Nicu Veluda; in anul 1947 trece la echipa «Ospatari» ce activa in «Promotie» unde antrenori erau Florea si Anastasiade Basu; in anul 1948 joaca la ASAS (Asociatia Sportiva Asigurari Sociale) devenita apoi CAM, unde antrenor era Teo Krantz; intre anii 1949-1954 joaca la Stiinta Bucuresti , antrenat fiind de Gusti Fanella; in perioada 1954-1956 il gasim la Grivita Rosie , campion national cu aceasta in 1955 sub conducerea tehnica a lui Gica Parcalabescu. In fine in anul 1957 (la 30 de ani) se transfera la Institutul Cai Ferate unde antrenor era Telu Diamandi. Imi si inchipui cata bogatie a adunat acest nelinistit jucator, respectatul medic de azi, din relatiile cu marii pedagogi ai rugbyului nostru prin mana carora a trecut.

Sandu Labo (n.1932), face tot asa, prin evolutia lui sportiva, o dezvaluire asupra unor figuri de tehnicieni ai timpului, astfel: debuteaza in 1948 ca junior la Locomotiva PTT , unde antrenor era celebrul Francisc Covaci, dupa care in anul 1952 se transfera la Locomotiva-Griviţa Rosie antrenat fiind de Ion Buzoianu si Gica Parcalabescu; ca militar la CCA il are antrenor pe Puiu Argesiu si apoi la Armata Sibiu este antrenat de Stefan Cristea, de unde dupa un an de zile trece la Santierul Brasov , unde antrenor era Alecu Stefanescu; in perioada 1954-1957 joaca la Constructorul Bucuresti unde il are antrenor pe Cornel Munteanu, urmand ca ultimii 11 ani de activitate competitionala sa-i petreaca la Progresul Bucuresti unde a lucrat in ordine cu Fanica Barsan, Sica Vardella si Eduard Denischi.

Iata deci cum dintr-o privire poti afla ceva despre o parte dintre antrenorii care aveau sa impinga rugbyul nostru pe culmi nebanuite, celebritati rugbystice si mari personalitati; pe unii dintre aceatia, spre norocul meu, aveam sa-i si cunosc putin mai tarziu.

Dintre antrenorii pe care i-am prins, este adevarat tangential, la debutul meu in rugby acum 50 de ani, ii amintesc cu toata consideratia pe urmatorii:

 Puiu Argesiu (1912-1980) – jucator la Stadiul Roman , international, antrenor la CCA /Steaua in perioada 1948-1960, cu care a cucerit 3 titluri de campioni nationali si Cupa Romaniei de 6 ori.

 Eugen/Gogu Sfetescu (1908-?), considerat, prin longevitate si valoarea sportiva (tragator), unul dintre cei mai completi jucatori romani ai tuturor timpurilor. International chiar de la inceputurile rugbyului nostru (la varsta de 17 ani ne impliniti a participat la JO de la Paris-1924 ), si-a desfasoarat pe o lunga si prolifica perioada activitatea de antrenor; il gasim antrenand echipele de inceput la o multime de cluburi in Bucuresti si in tara: Grivita Rosie (1938); CCA/Steaua (1948); Universitatea Timisoara (1959); Stiinta Cluj etc. A fost primul care a aplicat si pledat pentru o conceptie de joc bazata pe gandire tactica si creativitate, revolutionand practic metodologia jocului din acele timpuri.

 Stefan/Fanica Barsan (1910-1966), a fost jucator (stalp) la TCR , international - antrenor la Progresul Finante Banci Bucuresti, om de inalte principii si maniere ce printr-un comportament elevat incerca prin ani ´50 sa mentina cat mai nobila lumea rugbyului. Era de fapt si un contestatar al ateismul comunist indemnandu-si jucatorii la credinta si teama in Dumnezeu, intr-o vreme cand si cei mai curajosi isi faceau rugaciunile pe ascuns. Era un domn si asa isi trata si sportivii, creandu-se in jurul sau un colectiv de inalta valoare umana si sportiva, jucatori in majoritate «epurati» de la Dinamo si Steaua pentru originea lor sociala “nesanatoasa”.

 Gusti Fanella - antrenor ce si-a adus aportul metodologic la infiriparea multor grupari din capitala si din tara la inceputul etapei consacrarii rugbyului nostru.

 Constantin/Telu Diamandi (n.1914), venerabilul senior al rugbyului de astazi, fost jucator la Sportul Studentesc (i-a avut ca antrenori pe Nae Marasescu si I.Popovici), la Locomotiva CFR si Locomotiva PTT, international – antrenor la Locomotiva PTT , Rapid, Metalul, Progresul Bucuresti si la juniorii Sportului Studentesc.

 Nicolae Tanoviceanu/ Gogoloi (1910-1975), jucator la TCR si Stadiul Roman, cum si international cu 8 selectii, profesor de geografie multi ani la Colegiu Sf. Sava; aici a desfasurat o ampla propaganda rugbystica in randul elevilor, multi dintre mari jucatori ai decadelor 40, 50, 60 avandu-l drept mentor sportiv pe acest neobosit dascal.

 Grigore Aman - l-am cunoscut ca “antrenorul cu geamantanul gata facut” pentru a pleca oricand intr-o noua actiune rugbystica misionara, oriunde ar fi fost ea, in Ardeal, Moldova sau Dobrogea.

 Alecu Stefanescu - a fost antrenor la Cluj si Brasov, sustinut, chiar in pregatirea practica a echipei, de inimoasa sa sotie, o mare iubitoare de rugby.

 Ion Buzoianu (1908-1974), fost jucator la marea echipa Sportul Studentesc a anilor ´30, international - antrenor la Grivita Rosie , Farul Constanta, CAM, Metalul Bucuresti, Stiinta IMF si Progresul Sanatatea, cum si al echipei nationale in repetate randuri.

 Nicolae Ghiondea (1925-1981), a fost jucator la Stadiul Roman si CCA/Steaua cu care a si castigat 4 titluri de campioni, si antrenor la Steaua (la juniori si seniori), cum si al echipei nationale de juniori (la prima editia a Turneului FIRA- Barcelona/1969) .

 Toma Moldoveanu (1916-2005): jucator - fundas recunoscut ca mare placheor, la TCR (unde i-a avut antrenori pe N. Popa şi St.Barsan), apoi la Rogifer (echipa infiinţata de el si Rudi Conrad), denumita mai tarziu Metalul/Gloria unde a fost si antrenor; international cu 6 selectii; a antrenat si Petrochimistul Pitesti.

 Alexandru Paloseanu (1930-2005): jucator (nr.8) la Viforul Dacia si la Dinamo , cu care cucereste si 3 titluri de campioni; a jucat un an la Steaua si apoi la Progresul Bucuresti , dupa care termina activitatea competitionala la Stiinta Cluj ; international cu 5 selectii – antrenor la Stiinta Cluj si in repetate randuri si al echipei nationale, antrenor emerit.

 Alexandru Teofilovici (1928-2004): a jucat (stalp) la CCA /Steaua, cu care a cucerit 3 titluri de campioni şi de 5 ori Cupa Romaniei, si Constructorul Bucuresti; international cu 21 selectii, de doua ori campion european – antrenor federal si antrenor al echipei nationale, avand in calitate de “principal” si o victorie asupra Frantei (15-14: 1968); sportiv si antrenor emerit, a publicat si o serie de carti metodice.

 George Tudor/Ahoe (1925-1992): a fost jucator la Locomotiva CFR si Locomotiva PTT. A antrenat echipele Locomotiva CFR, Stiinta Bucuresti si Soimii Sibiu. La prima grupare s-a ocupat de echipa de juniori remarcandu-se ca un mare pedagog; a cucerit doua titluri de campioni nationali (1956 si 1957) si a descoperit o serie de talente, deveniti mari jucatori ai rugbyului nostru. Publicist, ce a facut o ampla propaganda jocului de rugby, si poet, care in culegerea de poezii “Sub semnul lui Hercule” elogiaza rugbyul si sportul in general.

 Victor/Sica Wardella (1930-2006): a fost jucator la RC 13, la CAM , ASAS si Locomotiva PTT, avandu-i ca antrenori pe I.Anastasiade, Gusti Fanella, Ferry Covaci si Telu Diamandi. A antrenat echipele Stiinta Galati, Petrolul Ploiesti si Progresul Bucuresti. In repetate randuri a fost si antrenor al echipei nationale acompaniindu- i pe I.Buzoianu, N.Padureanu si Gh.Parcalabescu.

 Alexandru Carnabel (n.1926-2006) : a fost jucator la TCR , CCA/Steaua, Pandurul si Minerul Bucuresti – antrenor pentru seniori la Stiinta Bucuresti , Stiinta Timisoara, CSM Iasi, Farul Constanta, Sportul Studentesc, Olimpia, Vulcan si echipa italiana RC Ragusa si antrenor de juniori la Locomotiva , RATA, Minerul si CSS 2 Bucuresti.

 Constantin/Titi Cocor (1920-2005): a jucat la CFR /Locomotiva/ Grivita Rosie cu care a cucerit 7 titluri de campioni ai Romaniei; international, a antrenat pe Petrolul Ploiesti, Chimia Braila,URA Tecuci si juniorii Grivitei Rosii.

 Rino D’eclezis (n.1925): a jucat la Locomotiva CFR , Metalul, Constructorul Bucuresti, Progresul Sanatatea, Cetatea Bucur, Flacara Rosie, IMF si Olimpia Bucuresti, iar ca antrenor a activat la Cetatea Bucur , Progresul, Olimpia si Rapid Bucuresti.

 Eduard Denischi (1923-2001): a fost jucator la CFR si Progresul Sanatatea, iar ca antrenor a pregatit echpele Progresul si Olimpia Bucuresti. A fost si antrenor al diferitelor loturi nationale, aducandu-si aportul si la cistigarea locului I la Turneul FIRA-juniori din anul 1973. In perioada 1949- 1952 a fost secretar general al frr distingandu-se ca un promotor-organizato r la multe sectii din tara.

 Mitica Antonescu, promotor si jucator la prima formatie a Universitatii Timisoara (1949), mai tarziu antrenor al acestei echipe. In anul 1972 cucereste cu formatia timisoreana titlul de campioni nationali, fiind prima formatie a provinciei ce dupa 60 de ani face bresa in hegemonia echipelor bucurestene (Steaua, Grivita Rosie si Dinamo). Performanta nu se opreste aici, pentru ca in anul 1973 obtine titlul de vice campioana iar in urmatorii doi ani (1974 si 1975) se claseaza pe locul III. In perioada 1977-1981 este promotor si antrenor al echipei U CEMIN Baia Mare, dupa care emigreaza in Germania.

N O T A:
Oricat de atent am fost in rememorarea meritosilor antrenori, preferand criteriul longevitatii in activitate si prestatiile la nivel reprezentativ, inerent lipsesc din aceasta nominalizare retrospectiva o multime de vrednici truditori ai rugbyului ce si-au desfasurat activitatea misionara la sectii si cluburi. In aceiasi situatie sunt si colegii mai tineri ce nu si-au spus ultimul cuvant. Negresit, efortul si dedicatia acestora a fost remarcata in diferitele capitole ale prezumtivei cartii de care am mai amintit si din care face parte si materialul ce vi-l prezint (“Martor la 50 de ani de rugby romanesc”).
Din aceasta categorie, si ca o dovada in plus la revelarea nivelului inalt si profesionalismul tehnicienilor nostri, mentionez doi antrenori destul de reprezentativi. Acestia sunt:
 Peter Ianusevici, campion national cu echipa de juniori CSS 2 Constanta; antrenor al nationalei de juniori si al reprezentativei de seniori, participanta la CM din 1991; actualmente antrenor federal al Germaniei);

 Florin Popovici, antrenor 20 de ani la CSM Baia Mare/1981-2000, campion national de seniori in 1990; antrenor al reprezentativei nationale victorioasa in fata Frantei la Auch .

Tuturor le acord totala condescendenta si consideratie profesionala. Am rugamintea de a-mi da circumstante pentru eventualele omisiuni sau subiectivismul criteriilor.

Va urma

Draga Mihai,

Imi apreciezi interventiile pe acest site si te asigur ca pentru mine conteaza foarte mult. Banuiesc ca mai sunt fideli, cu adevarat loiali, care, la realitatile „necosmetizate” din rugbyul nostru pe care uneori le relev, gandesc ca noi, si anume ca acest joc, pentru foarte multe motive, merita sa primeasca mai mult.
Nu am pretentii ca as avea judecata cea mai limpede sau solutii pentru problemele atat de spinoase ale rugbyului nostru. Dar, as fi dorit o oarecare sensibilizare a celor direct responsabili, gandind ca sunt unele aspecte pentru care fiecare clipa ce trece este un mare prejudiciu la evolutia asteptata a activitatii rugbystice. Ma intreb, dece acestea sunt minimalizate sau considerate ca mai pot astepta?
Reamintesc, este vorba de:
- Restructurarea si remodelarea cluburilor si sectiilor de rugby la cerintele actuale ale rugbyului profesionist; si asta pentru ca de fapt, anacronic, activitatea se desfasoara practic dupa conceptia, modelul de organizare-instruir e si mijloacele anilor 50-60!
- Statuarea dezvoltarii activitatii de copii si juniori ca obiectiv prioritar al frr, aceasta urmand sa responsabilizeze structurile centrale si teritoriale pentru singura varianta capabila sa demareze un proces consistent de amplificare a acestei vitale activitati. Culmea este ca acest proiect este si finantat de IRB si acum, acum va expira termenul si, bineinteles, si finantarea. Ce vom declara? Vom defila tot cu cele 10-12 echipe de juniori care ar trebui sa improspateze cu elemente de perspectiva cele 22 de echipe de seniori!
- Largirea si perfectionarea adecvata a corpului de tehnicieni, la exigentele unui proces larg de dezvoltare si la cerintele metodologiei actuale de instruire. Lucreaza iata de 3 ani academia, dar daca o sectie solicita un antrenor ridicam din umeri!
- Promovarea, impunerea si dirijarea unei conceptii moderne de instruire si de joc (am inteles ca cele mai bune patru echipe ale noastre au facut in semifinalele si finalele actualului campionat o slaba demonstratie a frumusetii jocului).

O sa revin cat de curand cu doua exemple de actiuni vazute, intelese si facute diferit, bine inteles fara ca rugbyul sa profite ceva, asa cum eu entuziasmat credeam atunci cand le-am propus.
In fine, asteptam, si cred ca era o chestiune normala, ca dupa precarul sezon international de primavara al juniorilor sa intervina o dezbatere larga a temei si mai ales masuri organizatorice si metodologice de reconsolidare a sectorului. Ai auzit ceva?

Uite Mihai, poate ca si varsta ma preseaza si n-am rabdarea nesfarsita a unuia mai tanar si poate cine stie, mai si dramatizez lucrurile. O fac din dragoste pentru rugby, o fac cinstit si dezinteresat, ca si tine, cu cele mai bune intentii.
Altfel traiesc o mare bucurie profesionala:
Imi era frica ca finalul profesional sa nu ma gaseasca apasat de varsta si depasit de sarcini didactice, in fine lipsit de entuziasmul unui dascal. Ei bine, am prins o generatie grozava: 35 de studenti de anul I – la licentiatura de educatie fizica (facultatea mai are si licentiatura de antrenori cu care am lucrat in trimestrul trecut). Predau rugbyul, atletismul si didactica invatarii tehnicii sportive. Am reusit sa le captez interesul astfel ca ma declar acum multumit ca am putut sa le transmit mare parte din preceptele didactice descoperite prin experienta mea. Bucuria de cum am reusit sa-i anim cu jocul de rugby este imensa: si-au facut singuri echipa masculina care a castigat 3 turnee zonale de 6-8 echipe de a 3ª divizie. Ma incanta mult bucuria lor in prezenta jocului de rugby, dar mai ales faptul ca maine ca profesori, in baza trairilor de acum, vor folosi cat mai des balonul oval pentru animarea claselor lor de elevi.

Cam asta este cu mine. Te salut calduros ca pe toti amicii nostri. Mao

Antrenorii (1)

Arhi-cunoscutul secret al performantei sportive sau ”omul sfinteste locul”
Consideratii generale

Fara indoiala, un factor fundamental in definirea calitativa a rugbyului, ca a oricarui alt sport, este antrenorul si asta in egala masura, atat in perspectiva realizarii performantei sportive, cat si in etapa de atragere si formare rugbystica. Bine inþeles ca problematica este total diferita la cele doua aspecte enuntate, cum si metodologia aplicata, aceasta insemnand obiective si puncte de interes diferite, metode, mijloace si efecte specifice. Daca antrenorul de seniori, implicat intr-o anume performanta este confruntat cu o seama de probleme organizatorice, vizand in special constituirea lotului de jucatori, din care apoi printr-un proces migalos si perseverent sã obiectiveze posibilitatile echipei intr-un mecanism functional, operativ si eficace in joc, antrenorul de copii si juniori nu este mai putin responsabilizat cu atributiile specifice misiunii lui. In timp ce primul este preocupat cu imprimarea unui stil de joc adecvat capacitatilor jucatorilor, celalalt luptand in general cu ignoranta din jurul rugbyului, ocolit mai ales de parinti pentru presupusa violenta a acestuia, trebuie sa-si etaleze din plin tactul pedagogic si cel metodologic pentru atragerea copiilor la activitate, cum si la crearea unui microclimat social, in care preponderenta obiectivelor educative trebuie sa fie prioritara.

In ambele ipostaze, pasiunea pentru rugby, afinitatea in relatii sociale si buna comunicare, cum si preocuparea continua pentru perfectionare si adaptare la exigentele zilei, sunt atribute profesionale de baza. Tot comuna celor doua categorii de antrenori este si dedicatia in munca ce o fac, in care disponibilitatile de timp, energie, afectivitate si preocupare pentru mai bine sunt nelimitate. Aceasta disponibilitate totala duce la acel sacrificiu, de care ades se vorbeste, pe care trebuie sa-l faca antrenorul aflat intr-o continua „echilibristica” la cotidian si viata de familie, pe de o parte, si pregatirea, soarta echipei, pe de alta parte.

In ciuda unor mari tehnicieni romani ce au impulsionat performantele echipelor noastre, ridicand stacheta instruirii rugbystice, fara exagerare, in zona profesionismului de astazi, o adevarata scoala de antrenori nu a existat la noi. Cei mai multi antrenori au fost autodidacti, transferand pasiunea din activitatea de jucatori in misiunea de dascali sau tehnicieni, confruntati cel mai adesea cu o multitudine de probleme, tratate dupa bunul simt, dar si, de multe ori, empiric si limitativ. O slaba activitate de informare tehnica practicata de federatie de alungul anilor, neglijandu-i pe cei ce trebuia sa puna in practica cuceririle rugbyului in continua evolutie, a dus inevitabil la slabirea drastica a corpului de tehnicieni si implicit la discrepanta valoricã ce exista astazi fata de elita mondiala.

Astazi, breasla antrenorilor de rugby este cantitativ infima pentru un joc sportiv ce, iata, luptandu-se cu atatea greutati se ambitioneaza sa ramana sus, dovada si prezenta noastra constanta la turneele finale ale Cupei Mondiale.
Ce este insa extrem de prejudiciant este si numarul foarte redus de antrenori proveniti dintre fostii nostri mari jucatori, cei care isi pot valorifica bogata experienta sportiva in practica instruirii rugbystice. Daca, de exemplu, in anii ´70 rugbyul nostru era sustinut, alaturi de mari tehniceni precum: Petre Cosmanescu, Cornel Munteanu, Mihai Naca, Mitica Antonescu si altii, de competenta si prestigiul unor mari valori rugbystice precum fostii internationali: Gica Parcalabescu, Titi Ionescu, Viorel Morariu, Alexandru Teofilovici, Radu Demian, Alexandru Palosanu, Valeriu Irimescu, Theodor Radulescu, Ion Teodorescu, Adrian Mateescu, Gheorghe Dragomirescu, Petre Florescu, Ion Tutuianu, Alexandru Pop, Gheorghe Nica, Raducu Durbac, Gheorghe Rascanu si mai dadeau o mana de ajutor la Cluj, Mircea Rusu, la Iasi, Gheorghe Drobota, la Buzau, Alexandru Ionescu, iar la Constanta isi incepeau cariera Peter Ianusevici, Petrica Motrescu si Mihai Bucos, in zilele noastre degetele unei singure maini sunt prea multe ca sa-i enumere pe antrenorii proveniti dintre fostii internationali. Mai mult, si de neinteles, cand, mai de curand, cativa dintre acestia „au facut pasul” spre federatie au fost repede lamuriti, mai delicat sau nu, sa-si vada de treburile lor!

Oricat de anonima ar fi munca de antrenor pentru cei mai multi, cu modestia ce de obicei ii defineste pe acestia ce se confrunta cu atatea greutati in munca lor, identificati cel mai adesea si ca organizatori si sustinatori principali ai sectiilor, o tratare responsabila si atenta din partea forurilor federale se impunea. Nu am inteles o anume desconsiderare tocmai a acelora care sunt responsabili din punct de vedere sportiv, dar si moral-social, cu manifestarea echipelor, care cu dibacia, cu optimismul si dedicatia lor pregatesc si anima jucatorii? Observati, dintr-o casetã tehnica a jocului, dintre atatea date relevante despre echipe, marcatori, arbitri, ambient, lipseste de regula, cine credeti? El, antrenorul! Asa se face ca chiar si din evidenta prestigiosului palmares al echipei nationale lipsesc acesti fauritori ai impresionantei epopei a rugbyului nostru!
O multime de discriminari si neatentii practicate chiar de cei care ar fi trebuit sa se fi ingrijit mai bine de acest segment de baza, important pentru valoarea si chiar fiinta rugbyului nostru, sunt cuprinse intre ignorarea unei selectii exigente a viitorilor tehnicieni si competenta lor formare profesionala (decade intregi au fost marcate de lipsa unei informari metodologice curente), cum si credibilitatea ce a fost mai intotdeauna de partea arbitrilor in desele diferenduri de joc (mai ales ca si majoritatea observatorilor de joc erau proveniti, de regula, dintre fosti arbitri). Si astazi sanctiunile curg mult mai usor in partea antrenorilor, intarind parca vorba romaneasca cu „biciul care este pentru calul care trage”.
In fine, spune mult in acest sens urmatoarea relatare: cand pentru scurt timp in functie federala am cerut un spatiu in federatie pentru primirea si ascultarea in pace a pasurilor, cum si posibilitatea tratarii cu o cafea sau un pahar cu apa rece a colegilor veniti de la capatul tarii, am parut un caraghios venit de pe alta planeta.

S-a ajuns astfel ca o profesiune generoasa, plina de simbolism pentru dragostea si pasiunea rugbystica, innobilata de-a lungul timpului de atatea mari personalitati, „antrenori ai rugbyului romanesc”, sa fie astazi considerata ingrata, incomoda si prejudicioasa, tot mai ocolita si de cei mai pasionati jucatori.
Fara indoiala, a contribuit la aceastã penurie de antrenori din zilele noastre si recompensa materiala insuficienta, este adevarat egala cu cea din alte specialitati, dar si mult mai comode in manifestarea profesionala fata de cea de rugby.
Asa au dispãrut si marii nostri strategi, profesionisti adevarati ce faceau cu decenii in urma un preludiu chiar la metodologia de instruire a rugbyului profesionist de astazi, purtand echipa nationalã la victorii ce uimeau intreaga lume.

Aceasta lipsa de tehnicieni, perceputa in special cand este vorba de instruire unei echipe nationale, este evidenta la toate nivelurile, fiind si un handicap serios chiar la inceperea unei actiuni largi de divulgare a rugbyului in diferite medii; disparitia masiva a echipelor de rugby in anii ´80, ´90, dar mai ales a cluburilor sportive scolare si a claselor speciale de rugby s-a datorat si acestei lipse acute de specialisti.
Insasi faptul ca inventarul metodologic al antrenorilor de copii si juniori nu este specializat pe caracteristicile si particularitatile tinerilor, cu obiective precise fiecarei etape de varsta, ca antrenamentele acestora sunt niste miniaturi ale celor de seniori, iar cei mai micuti lupta de la primele lectii sã fie campioni in loc sa descifreze cu calm adevaratele taine ale rugbyului si sa fie educati adecvat, arata ca toata aceasta problema a fost grav neglijata.
De ce a fost aceasta sarcina uitata sau lasata pe ultimul loc?

Ar putea fi intrebati de aceasta lacuna toti presedintii de federatie? Ce ar putea dumnealor sa raspunda? Dar toti antrenorii federali si toti responsabilii comisiei tehnice? Dar chiar si antrenorii insesi, ce nu s-au ingrijit sa-si atraga discipoli in jur?

S-au dus timpurile cand un Mitica Ionescu sau Nicu Padureanu transmiteau celor tineri pasiunea pentru rugby, dar si multe elemente despre rigorile performantei sportive cum si ale meseriei de antrenor. Este acum vremea ca organismele internationale (IRB prin Academia de Rugby) sa ne ajute la recalificarea tehnicienilor. Sarcina grea si aceasta, daca ne gandim ca tot aceia ce au pastorit decenii intregi retardul metodologic al antrenorilor, mercantilizand adesea aceasta importanta sarcina in scopuri personale, sunt si acum printre cei responsabilii cu redresarea acestui sector!
Rasuflam usurati ca aceasta academie va rezolva problema. Daca, sa zicem, actualizarea metodologiei de pregatire pentru un lot restrans de antrenori ar fi putut sa fie reala si benefica, nu se cunoaste nici-o intentie a frr de a constitui corpul larg de “formatori” necesari in demararea procesului de dezvoltare promis (mai ales la alegerile federatiei din 2001 si 2005), de divulgarea rugbyului in randul copiilor si tinerilor si mai cu seama in mediul scolar.

* * *

Cu mare placere incerc o reconstituire scurta a curricului sportiv si antrenoral al celor pe care i-am cunoscut si apreciat, somitati ce au dus echipa noastra nationala la nivelul marilor puteri, profesionisti de mare clasa care faceau de toate: erau si manageri si preparatori fizici si mari specialisti de tehnica si strategi tactic si psihologi si magazioneri sau achizitori de echipament sportiv etc.

Va urma

Antrenorii

Calendar incarcat pentru rugbystii nostri: in tara sau in strainatate preocupari accentuate pentru finalizarea competitiilor. Apoi, polarizeaza mult atentia si apropiatul turneu IRB Nations Cup, ce angajeaza plenar reprezentativa noastra de a face, intr-o competitie puternica, o verificare temeinica in vederea participarii la Cupa Mondiala. Turneul, prima ocazie de acest gen in tara noastra, solicita imens si capacitatea organizatorica a federatiei, careia ii dorim succes la trecerea cu bine a mult exigentului examen.

Domnilor,
va propun, si pentru diversificarea trairilor rugbystice, o privire atenta, si mai mult retrospectiva, asupra unui element decisiv al sustinerii si propulsarii minunatului joc: antrenorii.

Interventia mea in acest sens survine acum, cand, iata, mai toate treburile metodologice importante ale rugbyului nostru (modernizarea conceptului de pregatire si joc – de altfel, insesizabila in practica -, pregatirea echipei nationale, academia de rugby) sunt facute de tehnicieni straini.

Situatia trista ce o traieste acum rugbyul nostru reprezentativ, apeland masiv la ajutor strain, n-a mai avut-o nici-o data, nici chiar la primele mari examene de inceput ale aventurii noastre internationale. Aveau pionierii rugbyului nostru abilitatea si enormul interes de a invata tot ce era important de la francezi, dar si multa „mandrie dacica” de a nu se da inocenti, nici chiar in acea situatie extrema. Singura aparitie a unui consilier francez a fost in anul 1938, arbitrul Henri Ruffy, care s-a oferit sa participe la pregatirile nationalei pentru jocul cu Franta (8-11). In rest totul, dar absolut totul (sa ne reamintim acele incredibile victorii ce socau lumea rugbyului), a fost construit cu migala si stiinta a-lor nostri. Mai mult, antrenorii nostri isi dovedeau inaltul profesionalism cuprinzand, in cuplu principal-secund, toata problematica ce azi o acopera o intreaga armata de specialisti, valorificand la maximum talentul si disponibilitatile jucatorilor romani. Acestia, la echipa nationala sau la cluburi, s-au dovedit si mari strategi ce anulau cu destoinicia lor imense decalaje istorice, organizatorice, umane si materiale etc.

Referitor la echipa tehnica a reprezentativei de seniori, sustinuta, acum, de cei patru francezi si cam tot atatia autohtoni, mi-ar place sa cred ca ai nostri nu sunt simple elemente de decor si au personalitate si un cuvant serios de spus, fie in conceperea strategiei de competitie, fie in desfasurarea celei de instruire. Participarea la un proces atat de laborios cum este acompanierea unei reprezentative, si mai ales la o cupa mondiala, este o experienta valoroasa ce trebuie neaparat fructificata chiar si in elevarea profesionala a intregului nostru corp de tehnicieni. Zic asta si pentru ca de cativa ani buni au aparut ca secondanti ai „principalilor” francezi tehnicieni de-ai nostri, nesemnificativi in antrenorat, care, nu ca nu s-au facut simtiti cine stie ce, dar nici macar nu si-au exprimat o minima responsabilitate sau chiar opinia la dificila si angajanta sarcina la care au fost chemati. Ba, mai mult, unii au si disparut complet din activitate, irosindu-se aiurea acea importanta experienta ce o traise langa nationala.

In fine, am recompus cu destula greutate (avand in vedere firavele referiri scrise, sau chiar statistice, ale activitatii antrenorale) portretele antrenorilor reprezentativi pe care personal i-am cunoscut. Prin prezentarea succinta a marilor antrenori ai rugbyului romanesc, pe langa profundul omagiu ce il aduc cu toata admiratia, imi declar si intentia de incitare a celor mai tineri, prin semnificativul exemplu, la perfectionare profesionala si ambitii spre veritabila performanta.

Voi prezenta acest capitol (ce face parte dintr-o lucrare ce n-am reusit sa o public) succesiv, in pasaje de dimensiune rezonabila. Imi cer scuze celor neinteresati de subiect si carora le voi incarca inutil posta electronica. Cei care au elemente semnificative de adaogat sau corectat sunt insistent invitati sa o faca.

Fac aceasta prezentare pentru ca asa inteleg sa-mi cinstesc meseria care mi-a dat enorme satisfactii, sau colegii de breasla care prin prestigioasa lor activitate mi-au desteptat orgoliu de antrenor de rugby.

Vasile Constantin-Mao

Draga George Balta,

Am primit acum cateva zile un mesasaj special de la fostul meu junior, acum, amicul Adrian Lungu. Cand ma delectam cu frumusetea acestuia, coloristica si muzicala, m-am gandit sa ti-l trimit, cu salutari si cateva cuvinte prietenesti. Regret enorm ca fara sa stiu ce s-a intamplat nu am putut, in multe tentative, sa ti-l trimit. Poate o fac cu alta ocazie.

In fine, cel care s-a gandit sa-mi faca o bucurie cu acest clip primavaratec, poate stii, este, inca, recordmanul rugbyului nostru la numarul de selectii in nationala (77), record realizat intr-o cariera prestigioasa de international in care a intrat si participarea la 3 Cupe Mondiale (1987, 1991 si 1995), cum si victorii magnifice la Franta , Scotia si Tara Galilor.

Am vrut sa ti-l trimit insotit de sfatul ca, pe langa atatea exercitii si eforturi psihologice la care situatia te obliga, sa ai inima deschisa pentru tot ce este frumos si demn in acesta lume. Sa te bucuri mult de minunatiile naturii, de puritatea florilor, sau zambetul copiilor, ce aureoleaza primavara vietii.

Te imbratisez calduros, ca si pe toti ceilalti prieteni
Mao

Despre ”pledoaria pentru rugby”

Marele Mircea Rusu, unicul dintre titanii nostri ce traieste rugbyul la fel ca-n tinerete – pasionat si dezinteresat -, ne transmite, cald si emotionant, tot patosul ce-l simte legat de jocul ce i-a calauzit viata, mai ales, cu increderea in sine si in cei din jur.
Ne transmite patosul filtrat in dedicatia-i constanta si in intelepciunea varstei, dar si tristetea legata de linistea dezolanta a Babesului, tot mai ocolit de copii. Nu ma mira nelinistea unuia dintre invingatorii de alta data ai Frantei, care isi reaminteste de multele echipe de juniori ale Clujului (Vointa, Stiinta, Viitorul, CFR-IMMR etc.) care alimentau rugbyul nostru cu mari performeri.

Fara indoiala, apelul lui Nea Mircea, chiar sub aceasta forma subtila, are si o "bataie" clara: sa facem totul pentru a umple cu copii terenurile noastre de rugby.

Se poate deduce de aici ca inca nu s-a pus in miscare un plan consistent de animare serioasa a miscarii de copii si juniori (!?).

Generatia venerabila a rugbyului nostru isi mai reaminteste de actiunile de popularizare ale jocului in Ardeal sustinute de loturile nationale sau de marile noastre echipe, cum si de organizarea si stimularea activitatii in teritoriu de catre autoritatile federale. Personal am si crezut ca un secretar general adjunct va avea aceasta responsabilitate. Dar, si dupa cerintele de concurs ale postului, se poate banui ca acesta va fi directionat tot pentru bogata noastra activitate internationala, bazata pe, iata, un atat de sarac si fragil segment de perspevctiva.

Salutari lui Mircea Rusu si tuturor celorlalti amici.

Vasile Constantin-Mao

Despre "proba de caritate" al lui Mihai Vioreanu

sau

un indemn la omenie

Eveniment inedit pentru rugby in general si al nostru in special, participarea in cursa de maraton de la Paris a fostului international, a marcat simtirea si asocierea lumii noastre rugbystice fata de scopul caritabil declarat, pe toata scala trairilor umane: de la elanul si devotiunea alergatorului pana la indiferenta aproape generala a oamenilor de rugby.

Personal m-am simtit mandru ca in acea maree umana era si unul de al nostru care ducea in inima, pe langa propria-i mandrie de a se putea lupta cu marele supliciu al probei, si o flacara, un gand cald si protector pentru un rugbyst de-al nostru, in floarea tineretii impins de soarta la grea suferinta.

Si pentru ca un gest donativ, asa cum s-a vrut, larg stimulat de eveniment, este o optiune voluntara si pur personala, este fara discutie un subiect extrem de delicat in a fi judecat sau chiar comentat. Vremurile nu sunt usoare. Pentru multi viata cotidiana este plina de privatiuni. Dar mult mai multi, Slava Domnului, au promovat si prosperat in viata si gratie rugbyului ce le-au intarit aspiratiile la bine si frumos.

Concursul, cu contributia de 100 ron in contul Asociatiei Prietenii Rugbyului Romanesc, a evidentiat participarea extrem de limitata a celor care se presupunea ca vor folosi ocazia pentru a-si dovedi atasamentul la o cauza nobila. Cred ca actiunea ar fi trebuit pregatita mult mai din vreme si difuzata cat mai divers si amplu, internetul ne fiind accesibil multora. Stiu, poate s-a contat excesiv pe membrii grupului de stiri_rugby, dar si aici, dupa cum s-a vazut, disponibilitatile, de data acesta, au fost reduse.

S-a strans totusi suma de aproximativ 2500 euro, ce fara indoiala pica bine pentru programul imediat al asociatiei (de fapt al celor 2-3 animatori ai respectivei grupari caritabile). Asa aflu, din discutii particulare, ca in acest cont al APRR au contribuit si alte meritorii actiuni, sustinute de regula de straini, strangandu-se o suma mult sub sperantele initiatorilor si departe de a rezolva niste urgente ce s-ar impune pentru usurarea unei perioade extrem de critice din viata unui semen de-al nostru. Pe langa acestea, fara indoiala, multe gesturi de atentie si atasament, de la oameni de rugby sau complet straini de acest sport, au sustinut curajul si nevoile amicului nostru George.

El are insa nevoie de un autoturism adaptat pentru transportul in carucior si schimbarea locuintei actuale, la care iesirea de la demisol este extrem de dificila. Pana cand, printr-o minune va aparea un filantrop generos, toate sperantele sunt in actiuni de genul celor desfasurate pana acum, bine inteles, asteptandu-se o rata mai semnificativa de participare afectiva si materiala a lumii noastre.

Ma gandesc ca APRR ar trebui consolidata organizativ (deocamdata am auzit de mebrii fondatori si mult disponibilul Peter Tweedie) si sustinuta in actiuni gen tombole, concursuri cu prognosticuri la marile jocuri sau confectionarea diferitelor insemne sportiv-utilitare pe care sa le valorifice la marile competitii (tricouri, sepcute, publicatii, insigne etc.).

Dar ambitiile APRR sunt mult mai mari, cei care ar avea nevoie de ocrotirea rugbyului pe care l-au iubit nu se limiteaza la un singur caz, iar sperantele de a sustine chiar in instruire tinerele talente sunt mult mai mult decat meritorii, dar atat deocamdata.

Pentru aceasta simtul nostru de solidarietate trebuie exersat, trebuie iesit dintr-o faza individualista, nepasatori, parca, la suferinta celor din jur.

Un ajutor pretios la aceste actiuni poate veni chiar de la forul de specialitate, interesat in promovarea initiativelor de sensibilizare morala si asociere a oamenilor rugbyului nostru. Refuz sa cred ca neparticiparea in corpore a membrilor suspusi ai acestui for la actiunea „maratonul caritabil” a fost o minimalizare a acestei initiative de mare noblete, cu un obiectiv caritabil atat de concret si necesar.

Un cuvant de stima profunda, de total respect si admiratie, nu ma pot abtine sa-l adresez sufletistilor nostri alergatori, Mihai si prietena sa, pentru promovarea unei atitudini si a unor responsabilitati care sa ne ridice la un nivel firesc de manifestare umana, marcat de generozitate, specifica de altfel lumii mari a rugbyului.

Initiativa, temeritatea voastra, efortul teribil, dar mai ales simtirea, gandul la un semen napastuit ce va incalzit inimile va inobileaza din plin, fiind, iata, pentru noi toti model si indemn la compasiune pentru cei din jur.

VASILE CONSTANTIN - MAO

PS. Redeau, pentru semnificat, fragmente din scrisoarea lui Mihai de dupa cursa:

«Impreuna cu Orla, prietena mea, am alergat aceasta cursa pentru George si gandul la George ne-a facut pe amindoi sa terminam cursa.

Le multumesc din suflet si o fac si in numele lui George prietenilor care m-au sustinut si au aderat la ideea de a-l ajuta si sustine pe George. Nu este putin lucru. Majoritatea celor care s-au inscris la acest concurs nu au legatura directa cu rugby-ul romanesc - sunt buni prieteni de ai mei si le multumesc pt suport.

Le multumesc inca o data celor ce au sprijinit acest eveniment caritabil. Celor ce au fost fie prea timizi, fie prea ocupati (si mai ales ma refer la cei implicati direct in rugbyul romanesc) le doresc sa descopere cat mai curind faptul ca "e mai frumos sa dai decat sa primesti".

Continui sa cred cu toata fiinta ca trasaturile principale ale rugby-ului sunt:

LUPTA, MANDRIE si SOLIDARITATE.

Mihai»