Un om "de caracter" evita disonanta cognitiva, el spune ce este cu adevarat si mai ales face ceea ce spune ca este.(Eugene Bala)
Saptamana trecuta doua interventii pe site-ul nostru mi-au atras in mod deosebit atentia. Una care invita la decenta si responsabilitate si alta, cu destul patos a unui fost international, despre modul profesionist in a trata pregatirile echipei nationale. Le multumesc autorilor pentru elocventa si bunele intentii si va recomand calduros sa le revedeti (697 si 700).
Prima, din care am si luat citatul de mai sus, am gasit-o subtila, cu tenta filozofica si etica, tocmai buna de a invita pe oricine la introspectie, testandu-si constiinta, evaluandu-si intentiile si mai ales actiunile. In ceea ce ma priveste, la propriul examen, am iesit bine, adica: cu constiinta impacata, multumit ca ce am de spus - realitati evidente, spun clar si raspicat, si chiar daca stiu ca in ciuda ignorarii sunt destul de incomod, am toata grija de a nu leza persoane, dorind din tot sufletul mai binele rugbyului nostru.
Am vorbit mai mult, si o sa continui sa vorbesc, despre dezvoltarea activitatii de copii si juniori, despre largirea corpului de antrenori si despre remodelarea cluburilor la exigentele actuale ale jocului de rugby, capitole deficitare si in continuare putin vizate.
Sunt multumit ca nu vorbesc din presupuneri si din carti, ci din experienta proprie, deloc usoara si calduta, ba plina de frustrari, dar si de mari impliniri, ce mi-au regenerat fortele si imi mingaie acum amorul propriu.
Pentru ca nu cu mult timp in urma v-am retinut atentia cu un material in extenso despre antrenori si in plus tot propun acest subiect drept un program ce ar trebui sa devina prioritar in procesul de revigorare al rugbyului nostru, iata va mai spun cate ceva ce ma leaga de aceasta tema, astfel:
- Pledez ca profesiunea de antrenor de copii si juniori sa fie tratata cum trebuie (selectia cadrelor, formarea si promovarea acestora, retribuirea) pentru ca este complexa si dificila, prin amplitudinea obiectivelor educative si formative, pe de o parte, dar si prin cadrul de activitate limitat si nestimulant, pe de alta parte. Cate investitii metodologice si afective face un antrenor de juniori pentru a inchega o echipa sau pentru a creste un viitor performer, cat zbucium, incertitudini si sperante anima linistea si echilibrul acestuia pot sti numai aceia ce au trait cu patima acesta experienta. Mai sunt pareri ca activitatea la acest nivel este de fapt o joaca placuta si este tratata ca atare, pasager, in joaca.
- Sunt placut gratificat sa constat ca dintre fostii jucatori, cu care personal am lucrat in perioada de formare rugbystica, mai mult de 30 au practicat pe diferite perioade sau au facut profesiune din antrenorat. Ma gandesc ca ceva din seriozitatea cu care le-am insotit primii pasi in rugby, sau bucuriile la care i-am condus prin joaca noastra apriga, le-a semanat imboldul in suflet de a fi la randul lor promotori si invatatori ai minunatului joc.
- Ma bucur odata in plus ca, iata astazi, antrenorii celor mai reprezentative cluburi ale rugbyului nostru mi-au fost candva elevi: la Dinamo - D.Neaga si S.Guranescu; la Steaua - M.Mot si V.Popisteanu; la Metrorex - N.Manolache, I.Rosoaga, M.Nita, T.Iorga. Folosesc prilejul de a le transmite felicitari si calde imbratisari pentru munca lor si pentru sucesele recente (mai toti sunt actuali campioni si vicecampioni ai Romaniei).
In fine, intrebarea din titlu, ce mi s-a adresat, mi se pare injusta, mai ales dupa o munca concreta in contul rugbyului romanesc si rezonabila, cred eu, ce prin pasiune si dedicatie am vrut-o fara echivoc. Nu vad nici de ce activitatea de data mai recenta in care m-am implicat, pledand clar pentru mai binele rugbyului nostru, ar putea fi calificata si tratata drept straina si stranie.
Regret ca de pe aceasta pozitie, refuzand tot ce vine “de afara”, se pierd sugestii si actiuni ce n-ar face decat bine rugbyului in general. La repezeala, dau exemplul cu actiunea de specializare a mijlocasilor bucuresteni (retineti, fara cheltuieli), propusa dupa CM de acum 4 ani si reluata mai recent. Ar fi urmat o specializare conectata la ultimile noutati metodologice necesare manifestarii ample a acestor jucatori cheie, atat de benefice jocului de echipa. Astfel, demii si uverturile incepand de la juniori mici pana la seniori, la federatie, o data pe saptamana, in cicluri de 3-4 saptamani, de doua-trei ori pe an (in perioade mai degajate ale pregatirii la club), cu lectii teoretice (pentru imbogatirea culturii postului si largirea viziunii asupra jocului) si antrenamente practice (urmarind specializarea tehnico-tactica) , ar fi intregit pregatirea acestora. Nu s-a facut si, cu siguranta, nici nu spune cineva dece. Lasa sa se intelaga ca alte aspecte mai serioase au de rezolvat tehnicienii federali.
Nu ca ma dau grozav, dar daca mi s-ar fi spus sa fac eu acesta actiune vorbeam cu M.Bucos si cu M.Burlacu adune materiale si sa sistematizeze teoria, cu D.Alexandru si M.Paraschiv sa-si concretizeze in cateva prelegeri ampla lor experienta, vorbeam cu D.Neaga si V.Popisteanu sa organizeze si conduca antrenamentele practice. Sunt sigur ca nu ar fi fost nici-un refuz. Materialele teoretice, structura antrenamentelor si exercitiile, cu recomandarile de aplicare, ar fi urmat sa fie difuzate la toti antrenorii din tara. Asa am fi putut spune ca am facut ceva serios pentru acesti jucatori si pentru rugbyul nostru. Altfel, asteptam sa ne procopsim de la mama natura cu vre-o uvertura de mare talent care sa fructifice cum trebuie talentul si potentele jucatorilor nostri!
Ce spuneai amice de “disonanta cognitiva”?
Cu toata stima si numai bine tuturor.
Vasile Constantin-Mao
Saptamana trecuta doua interventii pe site-ul nostru mi-au atras in mod deosebit atentia. Una care invita la decenta si responsabilitate si alta, cu destul patos a unui fost international, despre modul profesionist in a trata pregatirile echipei nationale. Le multumesc autorilor pentru elocventa si bunele intentii si va recomand calduros sa le revedeti (697 si 700).
Prima, din care am si luat citatul de mai sus, am gasit-o subtila, cu tenta filozofica si etica, tocmai buna de a invita pe oricine la introspectie, testandu-si constiinta, evaluandu-si intentiile si mai ales actiunile. In ceea ce ma priveste, la propriul examen, am iesit bine, adica: cu constiinta impacata, multumit ca ce am de spus - realitati evidente, spun clar si raspicat, si chiar daca stiu ca in ciuda ignorarii sunt destul de incomod, am toata grija de a nu leza persoane, dorind din tot sufletul mai binele rugbyului nostru.
Am vorbit mai mult, si o sa continui sa vorbesc, despre dezvoltarea activitatii de copii si juniori, despre largirea corpului de antrenori si despre remodelarea cluburilor la exigentele actuale ale jocului de rugby, capitole deficitare si in continuare putin vizate.
Sunt multumit ca nu vorbesc din presupuneri si din carti, ci din experienta proprie, deloc usoara si calduta, ba plina de frustrari, dar si de mari impliniri, ce mi-au regenerat fortele si imi mingaie acum amorul propriu.
Pentru ca nu cu mult timp in urma v-am retinut atentia cu un material in extenso despre antrenori si in plus tot propun acest subiect drept un program ce ar trebui sa devina prioritar in procesul de revigorare al rugbyului nostru, iata va mai spun cate ceva ce ma leaga de aceasta tema, astfel:
- Pledez ca profesiunea de antrenor de copii si juniori sa fie tratata cum trebuie (selectia cadrelor, formarea si promovarea acestora, retribuirea) pentru ca este complexa si dificila, prin amplitudinea obiectivelor educative si formative, pe de o parte, dar si prin cadrul de activitate limitat si nestimulant, pe de alta parte. Cate investitii metodologice si afective face un antrenor de juniori pentru a inchega o echipa sau pentru a creste un viitor performer, cat zbucium, incertitudini si sperante anima linistea si echilibrul acestuia pot sti numai aceia ce au trait cu patima acesta experienta. Mai sunt pareri ca activitatea la acest nivel este de fapt o joaca placuta si este tratata ca atare, pasager, in joaca.
- Sunt placut gratificat sa constat ca dintre fostii jucatori, cu care personal am lucrat in perioada de formare rugbystica, mai mult de 30 au practicat pe diferite perioade sau au facut profesiune din antrenorat. Ma gandesc ca ceva din seriozitatea cu care le-am insotit primii pasi in rugby, sau bucuriile la care i-am condus prin joaca noastra apriga, le-a semanat imboldul in suflet de a fi la randul lor promotori si invatatori ai minunatului joc.
- Ma bucur odata in plus ca, iata astazi, antrenorii celor mai reprezentative cluburi ale rugbyului nostru mi-au fost candva elevi: la Dinamo - D.Neaga si S.Guranescu; la Steaua - M.Mot si V.Popisteanu; la Metrorex - N.Manolache, I.Rosoaga, M.Nita, T.Iorga. Folosesc prilejul de a le transmite felicitari si calde imbratisari pentru munca lor si pentru sucesele recente (mai toti sunt actuali campioni si vicecampioni ai Romaniei).
In fine, intrebarea din titlu, ce mi s-a adresat, mi se pare injusta, mai ales dupa o munca concreta in contul rugbyului romanesc si rezonabila, cred eu, ce prin pasiune si dedicatie am vrut-o fara echivoc. Nu vad nici de ce activitatea de data mai recenta in care m-am implicat, pledand clar pentru mai binele rugbyului nostru, ar putea fi calificata si tratata drept straina si stranie.
Regret ca de pe aceasta pozitie, refuzand tot ce vine “de afara”, se pierd sugestii si actiuni ce n-ar face decat bine rugbyului in general. La repezeala, dau exemplul cu actiunea de specializare a mijlocasilor bucuresteni (retineti, fara cheltuieli), propusa dupa CM de acum 4 ani si reluata mai recent. Ar fi urmat o specializare conectata la ultimile noutati metodologice necesare manifestarii ample a acestor jucatori cheie, atat de benefice jocului de echipa. Astfel, demii si uverturile incepand de la juniori mici pana la seniori, la federatie, o data pe saptamana, in cicluri de 3-4 saptamani, de doua-trei ori pe an (in perioade mai degajate ale pregatirii la club), cu lectii teoretice (pentru imbogatirea culturii postului si largirea viziunii asupra jocului) si antrenamente practice (urmarind specializarea tehnico-tactica) , ar fi intregit pregatirea acestora. Nu s-a facut si, cu siguranta, nici nu spune cineva dece. Lasa sa se intelaga ca alte aspecte mai serioase au de rezolvat tehnicienii federali.
Nu ca ma dau grozav, dar daca mi s-ar fi spus sa fac eu acesta actiune vorbeam cu M.Bucos si cu M.Burlacu adune materiale si sa sistematizeze teoria, cu D.Alexandru si M.Paraschiv sa-si concretizeze in cateva prelegeri ampla lor experienta, vorbeam cu D.Neaga si V.Popisteanu sa organizeze si conduca antrenamentele practice. Sunt sigur ca nu ar fi fost nici-un refuz. Materialele teoretice, structura antrenamentelor si exercitiile, cu recomandarile de aplicare, ar fi urmat sa fie difuzate la toti antrenorii din tara. Asa am fi putut spune ca am facut ceva serios pentru acesti jucatori si pentru rugbyul nostru. Altfel, asteptam sa ne procopsim de la mama natura cu vre-o uvertura de mare talent care sa fructifice cum trebuie talentul si potentele jucatorilor nostri!
Ce spuneai amice de “disonanta cognitiva”?
Cu toata stima si numai bine tuturor.
Vasile Constantin-Mao
PS. Regret ca ultimul episod din seria “antrenorii” n-am reusit sa-l postez in cele mai bune conditii pentru lecturare. Daca si asa l-ati citit, cum mi-a declarat un amic, inseamna ca v-am captat suficient interesul.
In curand voi prezenta in acelasi format, dar mult mai limitat, despre “presedintii federatiei”. Inca odata va multumesc pentru atentie.
In curand voi prezenta in acelasi format, dar mult mai limitat, despre “presedintii federatiei”. Inca odata va multumesc pentru atentie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu