Marile sclipiri ale nationalei României (4)

1990: VICTORIE PE TEREN FRANCEZ!

Franta-România 6-12

De mult, poate din totdeauna, îsi dorisera oamenii rugbyului românesc o victorie pe pamânt francez. Daca acasa obtinusem sapte victorii pretioase, în deplasare sansa, chiar daca de câteva ori ne surâsese, ne fugise printre degete; de foarte putin ratasem aceasta fericita împlinire la acele egaluri de pomina (6-6/1961 la Bayonne si 5-5/1963 la Toulouse ), sau în alte câteva jocuri pierdute de putin (reamintesc: 6-7/1973 la Valence , 6-9/1977 la Clermont-Ferrand si altele).

Culmea a fost ca de aceasta data nimic nu anuntau veleitatile nationalei noastre la victorie. Trecusera opt ani de la ultima victorie (13-9/1982 la Bucuresti ), iar întâlnirile între timp anuntau diferenta tot mai clara în potentialul celor doua reprezentative; fara îndoiala ca cele doua rezultate din anul 1987 cu care francezii ne-au surclasat (55-12 si 49-3, primul la turneul final al primei editii a CM) îsi mai pastra efectul.

Trebuie sa mentionam de la început, ca nici conjunctura jocului de la Auch n-a fost una favorabila echipei noastre. În timp ce gazdele câstigasera Turneul celor 5 Natiuni din acel an si pe lânga orgoliul lor, mult evidentiat în confruntarile noastre, dadeau jocului si o semnificatie aparte prin retragerea din activitatea internationala a lui Dirtrans (supranumit “capitanul curaj”), echipa noastra, pe lânga scaderea evidenta a competitivitatii de care am vorbit, se confrunta cu indisponibilitati si incertitudini pe posturi cheie. Cea mai problematica era folosirea lui G.Ignat, accidentat; fara el echipa nu avea nici transformer. Apoi mai era problema fundasului M.Toader, care putea sa revina la postul sau în situatia de indisponibilitate certa a lui N.Racean. În plus, foarte curios, pentru cazarea echipei noastre nu s-a gasit decât un castel, auster si rece, construit în secolul 13, situat la 30 km de Auch.

Printr-un noroc al soartei am fost foarte aproape de acest joc, fiind în acelasi timp în Franta însotind o selectionata de copii a capitalei, invitata la un turneu regional organizat la Bains de Saint Larry - de Soulonne, localitate situata în apropiere de Auch. Am vazut si un antrenament al echipei Frantei si, ca si în alte dati, m-au impresionat în special abilitatea jucatorilor în transmiterea balonului, concentrarea si seriozitatea în tot ce faceau. Dupa antrenament urma sedinta de refacere la baile termale din statiunea ce ne gazduia. Intr-o dimineata marile vedete au facut senzatie printre sutele de copii, asistând la jocurile lor, conversând si dând autografe. Era o actiune bine dirijata pentru incitarea celor mici si responsabilizarea socio-sportiva a celor mari.

În ziua jocului, cu toata vremea rece si ploioasa, atmosfera din orasul natal al antrenorului echipei Frantei, Fouroux, era de mare sarbatoare. Echipa noastra întârzie iesirea la încalzire. Antrenorii, la insistenta lui G. Ignat incomplet refacut, hotarasc ca totusi acesta sa joace si tot în ultima instanta decid ca fundas sã joace M. Dumitru/Giovani; este adevarat acesta era rezerva pentru tricoul cu nr.15, dar niciodata nu fusese verificat într-un joc tare si nici macar într-un alt joc-test. Si iata cum într-o situatie critica, în care M.Toader este preferat pe aripa (pentru închiderea prin capacitatea acestuia a culoarului de atac lateral, preferat de francezi), tânarul jucator, luat în lot mai mult pentru a prinde ceva experienta si obisnuit sa faca mai mult treburi administrative pentru echipa, devine, tam-nisam, titularul într-un joc gigant.

Vremea ploioasa si terenul moale a recomandat jocul pe înaintare unde ai nostri au si dominat de altfel, actionând sau ripostând cu tot curajul. Tentativele francezilor de a juca la mâna s-au lovit de apararea noastra ferma, sau de însasi precipitarea si greslile proprii. „Giovani”, un jucator ce-si câstigase locul în lot datorita talentului sau, neavând probabil timp de cine stie ce procese inhibitoare, bine sustinut si de coechipieri, a jucat fara gresealã, contracarând impecabil, prin priza sigura la balon si limpezirea situatiilor grele din terenul nostru, tactica francezilor de a ataca frecvent cu lovituri de picior înalte în fata butului. Gelu Ignat a fost înca o datã magistral, marcând toate punctele echipei noastre din trei penalitati si un dropgol. Ceilalti jucatori, disciplinati tactic si extrem de concentrati au jucat magnific.

Victorie româneasca, prima pe pamânt francez!

A fost o zi mareata, când prestatia splendida a jucatorilor nostri a fost perfect sustinuta de inspiratia si profesionalismul antrenorilor; era înca o data dovada de ce pot face rugbystii români prinsi în zi de glorie. Aceasta victorie a bucurat enorm toata lumea rugbyului nostru, framântata chiar de atunci de multe incertitudini ce se întrevedeau. Au bucurat poate si mai mult pe internationalii antecesori ce au trecut de atâtea ori pe lînga aceasta imensa satisfactie. Înca o data, nationala româna, a cinstit pe toti cei ce au slujit si crezut în forta rugbyului nostru, dar mai ales memoria pionierilor, ce au adus rugbyul de aici, din Franta, neînchipuindu- si (sau cine poate stii visurile lor, le-am spus nebune!) ca vreo data jocul pe care ei l-au cultivat în teren virgin avea sa atinga si acest înalt tel.

Nu ne-a mai interesat nimic, era victoria noastra si atât, învinsesem pe francezi la ei acasa, nici mai mult nici mai putin decât pe vicecampionii mondiali!!!

Mi-am închipuit apoi ce-au suferit francezii, numeroasa si mândra lume a acestui rugby atât de glorios.

Echipa a avut urmatoarea componenta:

1. Gheorghe Leonte, 2. Gheorghe Ion, 3. George Dumitrescu, 4. Sandu Ciorascu, 5. Constantin Cojocariu, 6. Gheorghe Dinu, 7. Alexandru Radulescu, 8. Haralambie Dumitras (capitan), 9. Daniel Neaga, 10. Gelu Ignat, 11. Marcel Toader, 12. Nicolae Fulina, 13. Adrian Lungu, 14. Stefan Chirila, 15. Marian Dumitru
Antrenori: Theodor Rãdulescu si Florin Popovici

Paradoxal, aceasta victorie în loc sa genereze curaj si un nou elan la fortificarea organizatorica si metodologica a rugbyului nostru, a ramas precum “cânteculul lebedei”, terminat în tristete si disperare, pentru ca ce a urmat a fost tot mai mult îndepartarea de “lumea buna” a rugbyului mondial.

Ca de fiecare data la marile succese ale nationalei noastre începând din anul 1974 când la victoria asupra Frantei (15-10) eram reprezentat direct de un „produs” al pasiunii mele profesionale (Marian Burghelea) si acum cu o nota în plus traiam marea bucurie si asta pentru ca:

· în primul rând însoteam un grup de micuti rugbysti pe care i-am animat la sustinerea idolilor lor pe toata durata jocului si asta în ciuda imensei galerii franceze; dintre acestia peste câtiva ani unii (în frunte cu Gabriel Brezoianu) aveau sa ajunga buni internationali. Cu siguranta ca acel joc, acea victorie a fost un moment de mare referinta în formarea lor rugbystica;

· apoi, am avut în echipa patru fosti juniori (George Dumitrescu, Gheorghe Dinu, Daniel Neaga si Adrian Lungu) iar alti 4-5 erau foarte aproape de acea formatie glorioasa (Tiberiu Brânza, Theodor Coman, Marin Mot, Laurentiu Constantin si altii); jocul lor si splendida victorie mi-au mângâiat adânc sufletul si mi-au dat înca o data senzatia placuta, a unei misiuni bine facuta în viata.

În încheierea acestui subcapitol este de relevat ca, daca prima victorie a rugbyului românesc asupra celui francez marca intrarea într-o etapa glorioasa, ultima victorie si, cu siguranta, cea mai valoroasa (prin impactul si senzationalul perceput în lumea rugbyului), a încheiat practic etapa consacrarii si intrarea într-una noua, care trebuia sa fie a constructiei, a dezvoltarii si remodelarii întregului nostru rugby. Daca n-a fost sa fie asa trebuie vazut ce fenomen a schimbat românul de la generatiile de început ale rugbyului românesc, la cele de astazi. Stiu sigur ca primii nu puteau face ce au facut fara acea pasiune grozava, fara generozitatea, dibacia si mândria de a darui o mare bucurie de viata semenilor lor – RUGBYUL.

Vasile Constantin-Mao

Va urma:

Intâlnirea cu rugbyul britanic sau drumul consacrarii trebuia sa treaca prin Anglia:

- 1979: Preludiu la marile reusite în Marea Britanie: T.Galilor – România: 13-12

- 1985: Reprezentatie pe Twickenham: Anglia –România: 22-15

- 1988: Primul meci-test câstigat pe pamânt britanic: T.Galilor – România. 9-15