Avem jucatorii pe care îi crestem (1)

Stimati amici,

Abordând câteva subiecte din aria instruirii rugbystice si considerând dezbaterea acestora de interes general si benefic rugbylui nostru, fiind si o tema extrem de serioasa, dar, ca sa zic asa, mai putin „spinoasa”, va provoc la interventii. Si fac aceasta în ideia ca sunt multe de spus la subiectele respective si contam pe experiente diferite, în medii variate, din care toti am putea învata ceva. In fine, ar fii si un exercitiu al nostru, al grupului, într-o colaborare, ca sa zicem asa, tehnica.

Vasile Constantin-Mao

Avem jucatorii pe care îi crestem (1)

Ceva despre învatarea tehnicii jocului

In metodologia învatarii tehnicii sportive, d.p.d.v. didactic, este obligatoriu ca profesorul-antrenor ul sa asigure conditiile pentru o insusire corecta a gestului tehnic, evitând greselile în executie. Tratarea cu neatentie a acestui important proces, însusirea oricum si cu greseli a tehnicii elementare sau specifice, compromite serios randamentul individual si de echipa. Pentru aceasta important este ca tehnicianul sa pregateasca faza învatarii si sa se implice cu tot talentul profesional în acest proces.

Trei actiuni didactice, proprii acestui obiectiv, sunt esentiale, necesitând o pregatire si aplicare cu toata rigoarea, astfel:

§ creiarea unei imagini puternice a gestului tehnic de învatat, stimulând la tinerii practicanti, deopotriva, perceptia intuitiva si cognitiva (rolul major al demonstratiei si explicatiei) .

§ aplicarea unei structuri de exercitii simple, care sa usureze o executie cât mai aproape de model.

§ corectarea greselilor ce pot apare, inerente în lucru cu un grup mare de executanti.

Pe lânga tactul pedagogic, adaptat la caracteristicile practicantilor (de vârsta, de capacitati si de „antecedenta sportiva”) si utilizarea unei structuri de exercitii eficiente în procesul însusirii deprinderilor sportive (conform cu regulile didactice ale învatarii), tehnicianul trebuie sa cunoasca cauzele care concura la dificultarea însusirii corecte a procedeelor tehnice; aceasta cunoastere este necesara, bine înteles, pentru eliminarea sau limitarea greselilor în executiile începatorilor.

Cauzele mai importante, care determina greseli în executie, ce apar frecvent în practica învatarii tehnicii jocului de rugby, sunt urmatoarele:

§ procesul învatarii defectos desfasurat:

- fara a creia o buna si corecta imagine a gestului tehnic de învatat.

- cu aplicarea unor exercitii dificile, desfasurate pe spatiu neadecvat, cu multi jucatori la un balon etc.

- fara o supraveghere îndeaproape a întregului grup si fara exigentele de rigoare la corectitudinea executiei.

§ slaba motivare a tinerilor jucatori, ce determina interes minor sau neatentie; aceasta stare tine de slaba preparatie psihica a grupului, consecinta a tratarii superficiale a momentului.

§ starea de oboseala a jucatorilor, stare ce determina lipsa de concentrare si slaba capacitate motrica.

§ materialele, suprafetele de lucru si ambianta necorespunzatoare:

- baloane neadaptate vârstei si în conditiuni precare (mari, grele, dezumflate etc.).

- teren dur care poate determina teama (la tehnica placajului, grupajelor etc.), sau ambient care instiga alte preocupari sau distrageri.

Misiunea didactica a tehnicianului, pe lânga aplicarea unui proces de învatare corespunzator, cu masurile respective de evitarea greselilor în executie, este de a proceda imediat la corectarea acestora, stiindu-se ca mai târziu, cu practica deprinderii gresite, acest proces este destul de dificil.

Am expus cele de mai sus convins (si dupa ce vedem în jocurile noastre - la toate categoriile si nivelele -, cu sumedenii de greseli de tehnica ce fragmenteaza jocul), ca procesul initierii în tehnica rugystica nu este în majoritatea cazurilor bine si atent tratat.

Daca am lua doar banala „pasa clasica”, care într-un atac larg-desfasurat poate concura enorm la randamentul atacului, la viteza si vigoarea acestuia (determinând incertitudine si presiune asupra adversarului) , dând si nota de spectacol, ne dam seama ca la noi ceva nu este în regula.

Intrând putin în sfera perfectionarii tehnicii, rareori se întâmpla ca transmisia balonului, pasa, sa fie relationata si cu urmatoarele elemente:

- cu posibilitatile de dezvoltare a vitezei în alergare a coechipierului si intentia acestuia de joc (în atacul preconizat sau la varianta adoptata la faza de joc);

- cu prezenta si calitatile aparatorilor;

- într-un „timing” (momentul oportun al pasei) impus de situatia concreta de joc.

Cele mai multe pase, chiar si la cel mai înalt nivel, sunt adresate pe coechipier, ne stimulându-i acestuia explozia, accelerarea în faza (cu consecinta: viteza mica în actiunea de atac si vulnerabilitate la presingul defensiv), ca sa nu mai spun de îngreunarea actvitatii de receptie-transmisie a coechipierului (deci, circulatie defectoasa).

In plus, transmisia dificila a balonului, cu preocupari excesive ale jucatorilor asupra unui gest ce ar trebui sa se faca automatizat, le diminueaza atentia si perceptia coordonatelor fazei, le anuleaza acestora intentia si posibilitatea de actionare tactica.

Apoi, metodologia (si didactica) perfectionarii deprinderilor tehnice este o alta specialitate, cu principii, mijloace si metode proprii, cu efecte decisive în randamentul în joc si performanta.

In fine, am convingerea ferma ca din aceasta preocupare atenta pentru însusirea unei tehnici cât mai corecte a procedeelor tehnice, de atac sau de aparare, rugbyul nostru ar avea mult de câstigat. De aceia am si expus problema.

Vasile Constantin-Mao

Va urma:

Bucuriile si frustrarile rugbyului