(continuare)
Competitia, etapa superioara a instruirii sportive, este ocazie excelenta de constientizare a jucatorilor asupra multor repere ale comportarii în cadrul echipei, în structura jocului, dar si cu motive de satisfactii si împliniri. Jocul competitional, în special, este si ocazia unor mari agresiuni de ordin psihologic, frustrari ce pot afecta serios chiar si conceptia despre justetea muncii si a disputei sportive (vezi injustetile arbitrajului) .
In acest sens relev urmatoarele aspecte generatoare de frustrari:
§ Ne concordanta între posibilitatile reale ale echipei si aspiratia competitionala, prin care un antrenor neatent dar ambitios mizeaza totul pentru victorie. Aceasta exacerbarea a aspiratiilor urmata de înfrângere este o frustrare gratuit fabricata, demobilizatoare, plina de incertitudini. In acest sens, vedeti lupta fortata pentru o promovare într-un esalon superior fara o justificare a robustetii echipei la acest nivel; socurile fizice si psihice pe care le suporta aici jucatorii sunt grave frustrari, compromitatoare pentru un proces realist de evolutie sportiva.
§ Imputarile facute jucatorilor, ce s-au dedicat telului echipei, luptând în limitele posibilitatilor, de antrenor imediat dupa joc, aflat si sub efectul nervilor; jucatorii afectati de înfrângerea însasi, aflati într-o stare de supra excitare si fara capacitate de analizare critica, suporta interventia ne pedagogica a antrenorului, frustrarile ne avenite afecteaza greu pe cei tineri, sau îi lasa indiferenti sau revoltati pe cei adulti.
§ Alta serie de frustrari vin în competitie din partea factorilor colaterali: adversari, arbitru, spectatori, ce agreseaza destul psihicul jucatorilor; efectele acestora trebuie diminuate, estompate de interventia pedagogica a antrenorului. Nu este locul sa insist aici (asupra acestui aspect voi reveni cu alta ocazie), dar ravagiile provocate asupra sferei psihice a unei echipe de tineri, înfrânta de deciziile eronate sau necinstea arbitrului, sunt imense, afectând concepte depre loialitatea sportiva si chiar de viata. Si în aceasta situatie, antrenorul în loc sa-si exteriorizeze cu furie indignarea (practica generalizata la noi), trebuie sa-si protejeze jucatori orientându-le atentia asupra altor aspecte ale jocului, mai ales privind evolutia lor.
Am vorbit despre obsesia victoriei (de multe ori cu orice pret), ce afecteaza grav o evolutie normala în formarea rugbystica si în promovarea performantei.
Inchipuiti-va un turneu de copii cu participarea multor echipe, în care doar una este învingatoare, premiatele locului 2 si 3 au încercat si ele gustul înfrângerii, iar celelalte echipe sunt învinse, si asta într-o etapa de formare rugbystica când încrederea si optimismul trebuie cultivat prin orice mijloc. De aceia la categoriile copii si juniori mici nu se recomanda nici clasificarea publica: toti sunt câstigatori, ramânând ca educatorii sa evidentieze pentru echipa sa câstigurile educativ-instructiv e realizate, iar competitiile organizate pe categorii valorice.
Chiar la aceste competitii, la noi, vedem adesea pe margine un spectacol pseudo-pedagogic de un dramatism crunt: antrenori extrem de galagiosi, cu vociferari la orice decizie a arbitrului, cu apostrofari la proprii jucatori, care prin acest comportament isterizeaza si cei câtiva parinti însotitori, uitând ca trebuie sa-i scuteasca pe micutii sportivi de presiuni si distrageri suplimentare. Scene de acest gen anuleaza complet ratiunea si menirea educativa a competitiei.
O asistenta la jocuri cu o manifestare în adevaratul spirit rugbystic, entuziasta dar în regulile fair-play-lui, ajuta manifestarea echipelor, sustine spectacolul sportiv.
Zilele trecute, la finala cupei României am simtit împreuna cu cei din jur si jucatorii stelisti un afront la spiritul rugbystic si la bunul simt civic, frustrare provocata de galeria dinamovista majoritar fotbalistica, atrasa laudabil de conducerea sectiei, dar nu si instruita în legile rugbyului, cum se cuvenea. A fost calmata aceasta inedita galerie de succesul echipei favorite, altfel riscul unui spectacol degenerat era iminent.
Inchei aceste considerente cu un caz edificator asupra gravitatii frustrarilor în viata unui jucator sau a unei echipe.
Am judecat si criticat cu toti (la nivel de tehnicieni, de conducatori, în massmedia), si ne-am mirat de unde acea ratare de ne înteles la ultima CM/2007, când valoarea individuala si experienta echipei îndreptatea aspiratiile la atingerea unei manifestari relevante.
Parerea mea este ca ratarea s-a datorat în special echipei tehnice, modului cum au programat si desfasurat pregatire si chiar cum au abordat competitia. Tehnicienii, care aveau rolul sa-si aleaga si formeze jucatorii, carora li s-au asociat si conducatorii, au imputat acestora nereusita.
Nu sunt acum avocatul aparator al unor atitudini, al unui comportament meschin, ne patriotic, oricum ciudat si nefiresc pentru lumea rugbyului în general, de care au dat dovata în aceasta campanie mai mult decât oricând internationalii nostri; zic mai „mult decât oricând” pentru ca figuri mai facusera ei si în alte rânduri, tratate cu superficialitate de „responsabilii” campaniei.
S-a dat totul pe pervertirea materiala a vedetelor noastre în mediul profesionismlui.
Ei bine, uitati ce a rezervat soarta unei generatii ce se dovedea capabila sa reînode sirul marilor performante ale rugbyului nostru, ba, mai mult, sa schimbe apatia si nota de neputinta în depasirea unei crize profunde.
1. Se stie, nucleul de baza al nationalei la constituit generatia de juniori 1995/1996, o generatie de exceptie, extrem de talentata, extrem de competitiva, la nivel de top mondial, dar supusa unui lant grav de frustrari. Si iata, reprezentantii acelei generatii de exceptie (P.Balan, S.Socol, Al.Manta, Fl.Corodeanu, L.Sârbu, P.Mitu si altii) la vârsta si ora marilor elanuri, dupa ce probeaza valoarea în jocuri cu adversari de clasa (22-15 cu Tara Galilor; 17-5 cu Scotia; 28-8 cu Uruguai si egalitate cu Franta la CM /1995 la Bucuresti ) ocupa umilitorul loc 5 în urma „masinatiunilor” conduse de chiar oficialii nostri !?
Reamintesc, la egalitate în grupe (cum am fost noi cu Franta) criteriu ce prevala era cel disciplinar. Or în timp ce echipa noastra este penalizata abuziv, descalificata de la jucarea unei semifinale pentru o infractiune (muscarea unui adversar, fara nici-o consecinta în joc si aparuta doar la cabine), egala noastra si beneficiara deciziei, Franta, este absolvita de o infractiune grava (lovirea cu piciorul a unui jucator cazut, sanctionata de arbitru). Si asta s-a putut întâmpla si pentru ca presedintele comitetului de organizare a Cupei Mondiale, în persoana presedintelui federatiei noastre a tinut sa dea natiunii o curioasa si maligna lectie de fair-play.
Drama de atunci a afectat amplu lumea rugbyului nostru, dar daunele ireparabile ale acestei groaznice frustrari le-au suportat tinerii jucatori. Cine a crezut ca erau si acestea, ca atâtea altele trecatoare, si ca locul 3 ocupat la Brescia în anul urmator a consfintit reparatia, s-a însealat. Si poate ca neîncrederea ce urma sa o pastreze pentru todeauna acesti talentati jucatori, urma sa vizeze, mai ales, acei conducatori grandomani ce le-au rapit odatat, lor si rubyului românesc, o mare împlinire. Pentru rugbyului românesc altceva era sa fi crescut o generatie de campioni (aveam premize certe), neînfricati si încrezatori în ei si în cei din jur, si nu niste frustrati si deceptionati în tot ce-i înconjoara.
2. Fara îndoiala acei talentati jucatori au continuat sirul frustrarilor, viata în cluburile noastre, chiar în cele fruntase, ne fiind prea usoara. Va reamintit boicotul repetat de a venii la nationala orientat împotriva tehnicienilor?
Apoi traiul în rugbyul francez sa nu credeti ca este chiar usor. Câte frustrari si discriminari n-au suportat acestia într-o lume aspra?
3. Apoi, culmea ridicolului, a hotarât hazardul, tot prin aceiasi „persoana cu har” a rugbyului românesc, ce-i privase pe ei de o mare realizare, ca dupa 12 ani, la apogeul carierei lor, sa „beneficieze” de îndrumarea pentru examenul vietii lor de chiar persoana care s-a batut si a profitat de frustrarea lor la titlul mondial. Cine poate aprecia incompatibilitatea între ura si oprobriul de atunci (pentru abilul tehnician francez, dar si pentru servilismul las, autohton) si încrederea, stima ce ar fi trebuit sa o datoreze acum ca sa faca întradevar o echipa, poate aprecia si lipsa de discernamânt în tot ce a privit participarea noastra la aceasta ultima CM.
4. S-au mai adaugat în jurul echipei acum si conducatori lipsiti de disponibilitatea unor relatii subtile, stimulante la un spirit de echipa cum se cere sub tricolor, în fine ceva în genul „becalismului fotbalistic”. Cu siguranta ca acestia, stapâniti de clutul puterii banului, au gândit ca daca platesc niste pretentii (diurne si prime de obiectiv, de-i bateam si pe toti bogatii la acest capitol) le câstiga jucatorilor si sufletul atât de mult ranit, ca sa facem o echipa gata sa moara pentru frunza de stejar!
Se mai mira cineva de ce acesti valorosi jucatori muscati dur de frustari au realizat atât de putin pentru rugbyul pe care îl iubesc?
Se mai mira cineva de randamentul slab al reprezentativelor si al echipelor de club cu un corp limitat de tehnicieni si insuficient specializat? Se mira cineva de lipsa unor criterii psiho-pedagogice serioase în selectia tinerilor antrenori? De fapt nici nu exista preocupari de atragere si selectie a tinerelor cadre tehnice. Cineva ar trebui sa înteleaga ca pregatirea sportiva s-a sofisticat în asa masura si noutatile vin de la zi la zi, ca nu mai putem face fata cu cei ce-si schimba profesiunea, îsi completeza pensia sau care nici n-au jucat rugby. Am vorbit odata despre niste masuri de largirea si specializarea antrenorilor, bineînteles, ne interesante pentru cei care trebuie sa raspunda si pentru acest aspect. Pledam aici pentru o licentiatura a antrenorilor, cum deja exista în alte parti din UE.
Vasile Constantin-Mao
PS. Stimati amici întru rugby
Inchei acest scurt ciclu de subiecte legate de formarea si instruirea rugbystica, numit sugestiv „Avem jucatorii pe care îi crestem”, fara pretentia ca macar am relevat suficient de convingator importanta aspectelor legate de acestea.
Multumesc tuturor cititorilor carora le-am rapit timpul cu lecturarea respectivelor subiecte. Banuind ca printre acestia mai este careva din corpul tehnic federal, sau dintre antrenorii nostri, care se confrunta cu atât de multe aspecte legat de pregatirea echipelor nationale sau darea unei tente de modernitate instruirii de baza, consider important, si le recomand, ca de la acest nivel sa provoace o revolutionare a mentalitatii si evoluarii antrenamentului rugbystic de la noi.
Le multumesc si acelora care aveau ceva de spus, si totusi au tacut (lipsind dezvoltarea subiectului cu ideile sau experienta dumnealor), cu speranta ca la prima ocazie nu vor mai ezita sa intervina, concretizând astfel interesul pentru jocul de rugby.
Va doresc tuturor numai bine si sanatate.
Vasile Constantin-Mao
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu