joi, 16 octombrie 2008

Antrenorul de copii si juniori

Zilele acestea am avut ocazia sa vorbesc pe indelete cu un antrenor tanar. Nu m-a surprins nici muntele de greutati, de care mi-a vorbit, din activitatea sa la o sectie de rugby (in care, ca de obicei, echipa de seniori este totul), si nici un avansat stadiu de deceptie si de slab angajament al interlocutorului meu. Si nu m-a surprins pentru ca imi vorbea de o activitate pe care am trait-o intens profesional, deci o cunosc; cum si, de altfel, starea limitata si fragila a corpului nostru de tehnicieni.

Mi-a vorbit de sufocarea ce o simte legat de o alergatura continua pentru chestiuni organizatorice si administrative, ca si din activitate da de instruire: munca de sisif, nu alta.

- antrenamentele pe de o parte, competitia pe de alta parte: probleme cu spatiu de pregatire, cu vestiarele, cu echipamentul de joc, cu marcajul terenului, cu aranjarea asistentei medicale etc. etc.

- apoi, prejudiciile dupa activitatea lui profesionala ce le simte si familia: banii pe care-i da pe nesfarsite convorbiri telefonice si altele, sfarsiturile de saptamâna sau alte stagii departe de cei dragi etc. etc.

- „frumoasa si interesanta” munca cu copiii si tinerii este marcata si de alte suplicii: alergatura cam in van de atragere a viitorilor sportivi, fitele si capriciile tinerilor, dificultatea de a-i implica pe acestia in efort si în disciplina de echipa etc., etc.

- se adauga la fiecare pas lupta cu grupari mai bine organizate, mai bine sustinute, si alte nemultumiri cu arbitrajele.

Of, tare greu mai este. Chiar se gandeste serios sa abandoneze. Si retineti, amicul nu are un salariu de antrenor, lucreaza pentru rugby cu un salariu mai bun.

Am gandit ce mentori drept exemplu a avut tanarul antrenor in tehnicienii ce i-au calauzit activitatea sportiva si l-au inspirat la profesiune, sau ce invatatori de pe la Academia de Rugby i-au (sau nu) inoculat acea ambitie si robustete profesionala, acel fanatism cu care sa invinga privatiunile inerente ale antrenorului de rugby. Asa ca nu sunt de loc surprins de deceptia si slabul angajament ce l-a mostenit.

Asa cum spunea si interlocutorul, trebuie sa fii nebun sa-ti sacrifici viata si energia intr-un asa apostolat. Si cu toate acestea chiar daca rugbyul la nivel de copii si juniori nu mai straluceste, daca nu se mai gasesc la acest nivel elemente de mare perspectiva rugbystica (si chiar daca au ramas la categoria U19 doar 7 echipe, ca sa improspateze loturile celor 22 de echipe de seniori!), mai sunt cativa „nebuni” din acestia in activitate.

Printre cauzele care au dus la un grav recul a activitatii rugbstice de la segmentul tanar lipsa antrenorilor este cea de baza. In capitala care, nu demult, era ponderea activitatii avem astazi doar 3 echipe de U19 si 3 de U17 (?!). De ce oare oficialii federali nu trateaza cum trebuie acest declin periculos al corpului de tehnicieni?

Pentru ca in 1990-1991 am organizat si condus o actiune masiva de profesionalizare antrenorala, mi-am permis acum vreo doi-trei ani sa fac niste sugestii pentru redresarea situatiei. In ciuda faptului ca multi dintre antrenorii aflati inca in activitate la juniori provin din acea actiune, am dat doar ocazia de a fi ironizat de seful rugbyului nostru. Si atat: numarul antrenorilor a continuat sa scada iar angajamentul acestora continua sa fie tot mai subtire.

Din cele expuse aici ar trebui inteles: activitatea si treaba la copii si juniori nu este o joaca, iar cine s-a batut odata cu pumnul în piept ca reformeaza sectorul iar acum se face ca a uitat, prejudiciaza grav, si cu buna stiinta, rugbyul romanesc.

Vasile Constantin-Mao

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu