Va propun spre atentie o tema fundamentala pentru definirea rugbyului, ca o ampla activitate social-sportiva, cel putin la nivelul posibilitatilor si talentului tinerilor nostri pentru acest sport.
Am enuntat-o de “n” ori, chiar cu riscul de a plictisi sau de a nu fi luata in seama. Este vorba de acel proces de “reorganizare (remodelare) a cluburilor si sectiilor la nivelul exigentelor rugbyului actual”.
Cluburile si sectiile de rugby sunt zestrea federatiei. Cred ca nu trebuie sa spun prea multe de faptul ca forta, capacitatea si valoarea federatiei este dependenta de aceleasi atribute ale unitatilor din teritoriu. Este normal ca federatia sa se ingrijeasca ca organizarea si functionarea unitatilor afiliate sa se desfasoare cu un randament cat mai profitabil social si sportiv. Normal este ca intr-un sistem unitar, pe langa autonomia cluburilor in dimensionarea si organizarea propriei activitati, acestea sa se alinieze la programele si proiectele de dezvoltare si perfectionare promovate de forul tutelar. Chiar si prin statutul sau federatia are ca principal obiectiv dezvoltarea rugbyului sub toate formele, orienteaza si coordoneaza activitatea in teritoriu. Pentru acesta elaboreaza si se conduce dupa o strategie de actionare la nivel national.
Cred ca aceasta interrelatie, o colaborare intima in ambele sensuri, nu a fost tratata si exploatata asa cum ar fi trebuit, spre binele si progresul rugbyului. Am infiintat un club si am lucrat in cluburi, dar mai recent am discutat cu un presedinte de club despre cum simte sustinerea, tutela, federatiei. Nimic, sau aproape zero: “ne inscriem si platim taxa de participare, facem legitimatiile si transferurile, programarea competitiilor, ne vedem la patru ani la plenare”.
Cateva anacronisme:
Si acum cluburile nostre, in plan conceptual, in plan structural si operational, mostenesc sablonul anilor ´50. Intre timp au intervenit atatea schimbari fundamentale in societatea romanesca, doar cluburile sportive, putin mai sarace - fara sustinerea statului, au ramas in aceiasi organizare si functionalitate.
Realitatea, perceputa usor de oricine, este ca diferenta dintre cluburile noastre si cele din alte tari cu rugbyul dezvoltat este ca de la cer la pamant. Ne asemanam fara discutie cu vecinii de la sud: cu o activitate limitata la performanta; sustinuta de unul-doi pasionati (de regula antrenorul) si desfasurata anonim si anost (cand strangem la un joc 100 spectatori este mare eveniment). Baza materiala precara, sustinerea morala - locala sau centrala, asisderea; numar limitat de sportivi (in majoritate echipele de seniori fara preocuparea fireasca in cresterea si formarea tinerilor rugbysti) si fara atributii sau initiative de raspandirea jocului in zona, in mediul scolar etc.
Performanta inainte de toate. Aceasta lupta acerba pentru rezultat si clasament, cultivata acut si acum, a adus in practica noastra rugbystica o incrancenare generala in atitudini si comportamente, Chiar o denaturare grava a generoasei filozofii a jocului nostru. Victoria, titlul, promovarea, adesea obtinute cu orice pret, sunt singurele reusite care se premiaza, desconsiderandu- se total alte obiective importante ce implinesc consistenta si maretia rugbyului. Suntem toti atinsi de obsesia victoriei si mai putin de fundamentul acesteia.
La un moment dat “valoarea” era decisa de arbitri, profitori ai slabiciunilor umane. Antrenorii, de la seniori pana la categoriile mici, incepusera sa se preocupe, mai mult de mijloace de cumparare a victoriei decat de instruirea propriu zisa,. Arbitrii promovau preturile in gura mare ca sa se stie, in timp ce conducatorii se faceau ca nu cunosc problema. Mare pecingine platita scump de rugbyul nostru
Tot realitate este si faptul ca in timp ce talentul jucatorilor si profesionalismul antrenorilor nostri au atins plafon mondial, cluburile noastre (instruirea si educatia precara in sectii, atmosfera sociala extrem de limitata in jurul jocului, spiritul rugbystic insasi) au ramas in faza rudimentara, fara radacini adanci si evolutie la ordinea zilei, fara o ampla functionalitate sociala, asa cum vedem ca rugbyul genereaza in alte parti.
Cu tot contactul strans si cunoastrea aprofundata a rugbyului francez, nu cunosc o incercare de a schimba cat de cat un aspect ce altfel pare anapoda la noi. Si nu neaparat din acelea ce solicitau mari investitii financiare (baza sportiva si materiala), ci in directia organizarii, instruirii, educatiei si raspandirii rugbyului. Francezii au pentru fiecare divizie norme financiare si de sustinere a activitatii de baza. Pe buna dreptate mi se pare nefiresc cum de nu am luat nimic de la acestia in acest sens !
De la situatia actuala, excelenta, a lui Dinamo (important suportul financiar, dar, excelenta este preocuparea pentru cresterea elementelor tinere), pana la situatia regretabila a “monumentalului” rugby barladean, ramas in sapa de lemn si abandonat de toti (vezi interviul lui Postolachi de pe rugby.ro) federatia patroneaza fel de fel de situatii anarhice (expl. Farul, cheltuitor pe himere si fara nici-o preocupare pentru cresterea tinerilor jucatori), cluburi complet dezorganizate. Se reclama lipsa de receptivitate a cluburilor, lipsa oamenilor de actiune, a acelor promotori dedicati divulgarii si imbunatatirii situatiei rugbyului.
Cunosc un periplu de mai acum un an-doi al presedintelui pe la mai toate cluburile din tara aflate cu dificultati in activitate, apoi, o instruire manageriala pentru orientarea cluburilor in legislatia sponsorizarii, mult, mult prea putin. Cluburile sunt tot asa, in general neajutorate, chiar unele dintre cluburile mari parca stau intr-un fir de ata.
Imi reamintesc insa ca in situatia de mare criza a anilor ´90 cand zeci de echipe se desfiintau, mai ales pe incapacitatea financiara de a participa la competitii, presedintele federatiei declara public: cluburile sa se descurce, este treaba lor, nu a federatiei. Mare eroare si teribila nenorocire, rugbyul nostru pierzand mai mult de jumatate din efectivul uman, dar si structura organizatorica si baza materiala agonisita cu atata dedicatie si sudoare de vrednici promotori.
Ce se putea face atunci, mai mult decat acea declaratie? Ma gandesc ca iesind din rigiditatea regulamentelor si organizand ad-hoc, chiar la prima categorie, competitii cat mai economice s-ar fi limitat dezastrul. Apoi, poate, demersurile federatiei pe langa oficialitatile locale sau tutelare ar mai fi putut salva ceva; insistenta de a ramane clubul/sectia in functiune macar cu activitatea de copii sau juniori, sau in cazuri extreme, ajutor financiar (stiu, federatia nu avea!). Eu, federatie salvam, ce mai puteam salva din aceasta pretioasa avere - cluburile. Nimic, daca nu chiar, prin declararea deschisa a lipsei oricarei intelegeri a gravitatii situatiei, un branci in plus.
Si acum se lasa de inteles la multe din deficientele activitatii cluburilor ca nu federatia trebuie sa le faca treaba, uitandu-se regula fireasca: trebuie sa dau ca sa pot cere, altfel “ce seman aceea voi culege”. Si se poate face mult in instruirea si invatarea oamenilor, in animarea spiritului de initiativa, in organizarea si coordonarea activitatii, in impunerea si controlul acesteia etc.
Uitati, ma gandeam ca poate ar fi bine venita o actiune a federatiei cu toti presedintii de sectie sau de club, de cateva zile in Franta, la un club, chiar modest, sa vada pe viu atmosfera si treaba din jurul rugbyului, de care nimeni nu le-a vorbit vreodata. Se poate asocia actiunea si cu vizionarea unui joc de CM.
Voi continua intr-un material viitor cum vad eu acesta treaba extrem de importanta si absolut necesara. Asi fi foarte incantat daca tema ar trezi initiativa si interventia d-stra, cu observatii si sugestii. Gasesc ca propunerea ce o fac cade bine pe preocuparea de data recenta a federatiei de a stuctura cadrul cluburilor profesioniste, extinsa astfel la intreaga activitate.
Vasile Constantin-Mao
Am enuntat-o de “n” ori, chiar cu riscul de a plictisi sau de a nu fi luata in seama. Este vorba de acel proces de “reorganizare (remodelare) a cluburilor si sectiilor la nivelul exigentelor rugbyului actual”.
Cluburile si sectiile de rugby sunt zestrea federatiei. Cred ca nu trebuie sa spun prea multe de faptul ca forta, capacitatea si valoarea federatiei este dependenta de aceleasi atribute ale unitatilor din teritoriu. Este normal ca federatia sa se ingrijeasca ca organizarea si functionarea unitatilor afiliate sa se desfasoare cu un randament cat mai profitabil social si sportiv. Normal este ca intr-un sistem unitar, pe langa autonomia cluburilor in dimensionarea si organizarea propriei activitati, acestea sa se alinieze la programele si proiectele de dezvoltare si perfectionare promovate de forul tutelar. Chiar si prin statutul sau federatia are ca principal obiectiv dezvoltarea rugbyului sub toate formele, orienteaza si coordoneaza activitatea in teritoriu. Pentru acesta elaboreaza si se conduce dupa o strategie de actionare la nivel national.
Cred ca aceasta interrelatie, o colaborare intima in ambele sensuri, nu a fost tratata si exploatata asa cum ar fi trebuit, spre binele si progresul rugbyului. Am infiintat un club si am lucrat in cluburi, dar mai recent am discutat cu un presedinte de club despre cum simte sustinerea, tutela, federatiei. Nimic, sau aproape zero: “ne inscriem si platim taxa de participare, facem legitimatiile si transferurile, programarea competitiilor, ne vedem la patru ani la plenare”.
Cateva anacronisme:
Si acum cluburile nostre, in plan conceptual, in plan structural si operational, mostenesc sablonul anilor ´50. Intre timp au intervenit atatea schimbari fundamentale in societatea romanesca, doar cluburile sportive, putin mai sarace - fara sustinerea statului, au ramas in aceiasi organizare si functionalitate.
Realitatea, perceputa usor de oricine, este ca diferenta dintre cluburile noastre si cele din alte tari cu rugbyul dezvoltat este ca de la cer la pamant. Ne asemanam fara discutie cu vecinii de la sud: cu o activitate limitata la performanta; sustinuta de unul-doi pasionati (de regula antrenorul) si desfasurata anonim si anost (cand strangem la un joc 100 spectatori este mare eveniment). Baza materiala precara, sustinerea morala - locala sau centrala, asisderea; numar limitat de sportivi (in majoritate echipele de seniori fara preocuparea fireasca in cresterea si formarea tinerilor rugbysti) si fara atributii sau initiative de raspandirea jocului in zona, in mediul scolar etc.
Performanta inainte de toate. Aceasta lupta acerba pentru rezultat si clasament, cultivata acut si acum, a adus in practica noastra rugbystica o incrancenare generala in atitudini si comportamente, Chiar o denaturare grava a generoasei filozofii a jocului nostru. Victoria, titlul, promovarea, adesea obtinute cu orice pret, sunt singurele reusite care se premiaza, desconsiderandu- se total alte obiective importante ce implinesc consistenta si maretia rugbyului. Suntem toti atinsi de obsesia victoriei si mai putin de fundamentul acesteia.
La un moment dat “valoarea” era decisa de arbitri, profitori ai slabiciunilor umane. Antrenorii, de la seniori pana la categoriile mici, incepusera sa se preocupe, mai mult de mijloace de cumparare a victoriei decat de instruirea propriu zisa,. Arbitrii promovau preturile in gura mare ca sa se stie, in timp ce conducatorii se faceau ca nu cunosc problema. Mare pecingine platita scump de rugbyul nostru
Tot realitate este si faptul ca in timp ce talentul jucatorilor si profesionalismul antrenorilor nostri au atins plafon mondial, cluburile noastre (instruirea si educatia precara in sectii, atmosfera sociala extrem de limitata in jurul jocului, spiritul rugbystic insasi) au ramas in faza rudimentara, fara radacini adanci si evolutie la ordinea zilei, fara o ampla functionalitate sociala, asa cum vedem ca rugbyul genereaza in alte parti.
Cu tot contactul strans si cunoastrea aprofundata a rugbyului francez, nu cunosc o incercare de a schimba cat de cat un aspect ce altfel pare anapoda la noi. Si nu neaparat din acelea ce solicitau mari investitii financiare (baza sportiva si materiala), ci in directia organizarii, instruirii, educatiei si raspandirii rugbyului. Francezii au pentru fiecare divizie norme financiare si de sustinere a activitatii de baza. Pe buna dreptate mi se pare nefiresc cum de nu am luat nimic de la acestia in acest sens !
De la situatia actuala, excelenta, a lui Dinamo (important suportul financiar, dar, excelenta este preocuparea pentru cresterea elementelor tinere), pana la situatia regretabila a “monumentalului” rugby barladean, ramas in sapa de lemn si abandonat de toti (vezi interviul lui Postolachi de pe rugby.ro) federatia patroneaza fel de fel de situatii anarhice (expl. Farul, cheltuitor pe himere si fara nici-o preocupare pentru cresterea tinerilor jucatori), cluburi complet dezorganizate. Se reclama lipsa de receptivitate a cluburilor, lipsa oamenilor de actiune, a acelor promotori dedicati divulgarii si imbunatatirii situatiei rugbyului.
Cunosc un periplu de mai acum un an-doi al presedintelui pe la mai toate cluburile din tara aflate cu dificultati in activitate, apoi, o instruire manageriala pentru orientarea cluburilor in legislatia sponsorizarii, mult, mult prea putin. Cluburile sunt tot asa, in general neajutorate, chiar unele dintre cluburile mari parca stau intr-un fir de ata.
Imi reamintesc insa ca in situatia de mare criza a anilor ´90 cand zeci de echipe se desfiintau, mai ales pe incapacitatea financiara de a participa la competitii, presedintele federatiei declara public: cluburile sa se descurce, este treaba lor, nu a federatiei. Mare eroare si teribila nenorocire, rugbyul nostru pierzand mai mult de jumatate din efectivul uman, dar si structura organizatorica si baza materiala agonisita cu atata dedicatie si sudoare de vrednici promotori.
Ce se putea face atunci, mai mult decat acea declaratie? Ma gandesc ca iesind din rigiditatea regulamentelor si organizand ad-hoc, chiar la prima categorie, competitii cat mai economice s-ar fi limitat dezastrul. Apoi, poate, demersurile federatiei pe langa oficialitatile locale sau tutelare ar mai fi putut salva ceva; insistenta de a ramane clubul/sectia in functiune macar cu activitatea de copii sau juniori, sau in cazuri extreme, ajutor financiar (stiu, federatia nu avea!). Eu, federatie salvam, ce mai puteam salva din aceasta pretioasa avere - cluburile. Nimic, daca nu chiar, prin declararea deschisa a lipsei oricarei intelegeri a gravitatii situatiei, un branci in plus.
Si acum se lasa de inteles la multe din deficientele activitatii cluburilor ca nu federatia trebuie sa le faca treaba, uitandu-se regula fireasca: trebuie sa dau ca sa pot cere, altfel “ce seman aceea voi culege”. Si se poate face mult in instruirea si invatarea oamenilor, in animarea spiritului de initiativa, in organizarea si coordonarea activitatii, in impunerea si controlul acesteia etc.
Uitati, ma gandeam ca poate ar fi bine venita o actiune a federatiei cu toti presedintii de sectie sau de club, de cateva zile in Franta, la un club, chiar modest, sa vada pe viu atmosfera si treaba din jurul rugbyului, de care nimeni nu le-a vorbit vreodata. Se poate asocia actiunea si cu vizionarea unui joc de CM.
Voi continua intr-un material viitor cum vad eu acesta treaba extrem de importanta si absolut necesara. Asi fi foarte incantat daca tema ar trezi initiativa si interventia d-stra, cu observatii si sugestii. Gasesc ca propunerea ce o fac cade bine pe preocuparea de data recenta a federatiei de a stuctura cadrul cluburilor profesioniste, extinsa astfel la intreaga activitate.
Vasile Constantin-Mao
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu