1980: CEA MAI CATEGORICA VICTORIE ROMÂNEASCA!
România - Franta: 15-0
Chiar daca nationala noastra înregistrase de la prima victorie asupra Frantei înca patru reusite (3-0/1962, 15-14/1968, 15-10/1974 si 15-12/1976), iar de curând înscrisese doua pagini istorice de palmares (în 1979 la interval de o luna, 13-13 cu Irlanda la Dublin si 12-13 cu Tara Galilor la Cardif ), aspiratiile la o victorie clara era greu de imaginat, mai ales ca, nu mai departe decât cu un an în urma, la Montauban , adversarii reusisera o victorie detasata (30-12). Dar o doza buna de speranta la victorie aveau jucatorii nostri dupa turneu britanic din anul anterior, concretizat spectaculos astfel: pe lânga acele valoroase rezultate cu cele doua reprezentative si doua victorii în jocuri cu selectionate regionale (15-13 cu Ulster si 28-9 cu Connacht), un optimism robust putea sa aduca acel incredibil rezultat obtinut la centenarul campioanei Angliei, Leicester (39-7), echipa în care jucau mai multi internationali din echipa Albionului (câstigatoare în acel an a Turneului celor 5 Natiuni). Si chiar daca se intercalase între timp si demonstratia de forma sportiva cu reprezentativa Poloniei în deplasare (33-0), fara discutie incertitudinea era, ca de fiecare data, maxima.
Ce avea însa sa urmeze atunci pe Giulesti, pe lânga adevarate sclipiri de genii sportive, a fost o ambianta deosebita în echipa româna, cum si în tribuna, care avea sa îngenunche o mare forta a rugbyului mondial, umilita în joc si neputincioasa de a marca ceva. În plus, daca cele cinci victorii anterioare ne maguleau orgoliul si ne alimentau de fiecare data sperantele la noi victorii, jucatorii nostri aveau sa depaseasca si cel mai hazardat optimism, realizând un rezultat categoric: 15-0!
Trei lovituri de pedeapsa si un eseu transformat, marcate unei reprezentative ale unui rugby de asemenea anvergura, în timp ce aceasta nu reusea nimic, spune mult despre disputa din teren si chiar despre euforia traita atunci de lumea rugbyului nostru. Fara discutie, echipa noastra a controlat jocul din primul pâna în ultimul minut; Ion Constantin, ca un veritabil «penality king» (denumire data de britanici în urma unor executii de mare clasa în cele trei turnee anterioare din insule – 1978, 1979 si 1980), reuseste trei penalitati, în timp ce francezii sub spectrul înfrângerii rateaza tot. Pe finalul jocului Mircea Paraschiv joaca un balon la mâna, contrar tuturor asteptarilor, îl lanseaza pe Marian Aldea într-un coridor strâmt pe stânga terenului, acesta îl fixeaza pe Blanco în placajul sau disperat si reuseste o pasa la Pompiliu Bors , bine lansat în sustinere, caruia îi ramâne misiunea de a culca balonul în but; transformarea eseului este de asemenea o frumoasa reusita a marelui suteur Ion Constantin care rotunjeste la 15 punctele noastre.
Era fara îndoiala un rezultat ce avea sa faca mare vâlva în lumea rugbyului, dar si în mândria noastra.
Redau descrierea lui D. Manoileanu din a sa “Mica Encilopedie a Rugbyului”: «Dupa eseul lui Bors nu mai stiu bine ce a urmat. Stiu doar ca într-o tacere deplina I. Constantin a reusit ultima lui mare performanta din acel an (jocul a fost la sfârsit de noiembrie), aureolând si rotunjind magistral cea mai mare victorie a rugbyului românesc: a transformat încercarea dintr-o pozitie “imposibila”, caci eseul se marcase chiar lânga fluturarea steagului de colt. Apoi totul s-a pierdut într-un fel de ameteala si într-o imensa senzatie de mândrie satisfacuta. Publicul n-a vrut sa paraseasca stadionul minute în sir, ovationând îndelung pe învingatori.
Târziu când ne-am revenit din bucuria momentului, am gândit din nou si iarasi la viitorul rugbyului românesc ce parea pentru noi ca deabea începe. Si fara voie ne-am trezit dând glas unei vechi si statornice credinte a noastre: “un pic, numai un pic de stralucire - iata ce mai lipseste rugbyului nostru”»
Îmi permit sa lamuresc despre acel „pic de stralucire” la care se referea eminentul om de rugby: nu era vorba de stralucirea orbitoare si care acum fara discutie aproape ca ne înspaimânta prin nefirescul si maretia victoriei, era dramul de stralucire perena ce-l da bucuria rugbyului în trairea miilor si miilor de copii, ce-l da siguranta într-o baza materiala si morala fireasca, cum si temeinicia unui rugby bine facut.
Acest rezultat corelat cu cele obtinute în campaniile anterioare din Marea Britanie lasa sa se vorbeasca tot mai mult de valoarea si posibilitatea României de a intra în Turneul celor 5 Natiuni. Si ar fi intrat daca iarna grea din lunile ianuarie-februarie n-ar fi ridicat probleme la organizarea jocurilor în tara noastra. Asa rugbyul românesc a ratat o mare ocazie de a «trece în fata», în locul pe care si-l câstigase.
Echipa a fost formata din urmatorii jucatori:
| 1. Ion Bucan, 2. Mircea Munteanu, 3. Constantin Dinu, 4. Gheorghe Dumitru, 5. Gheorghe Caragea, 6. Enciu Stoica, 7. Florica Murariu, 8. Pompiliu Bors, 9. Mircea Paraschiv (capitan), 10. Dumitru Alexandru, 11. Marian Aldea, 12. Ion Constantin, 13. Gheorghe Varzaru, 14. Sorin Fuicu, 15. Ion Simion | |
| Antrenori: Valeriu Irimescu si Theodor Radulescu | |
Dupã joc am fost la banchetul organizat la Lido. Aici , pe lânga bucuria imensa ce o împartaseam toti românii, am fost impresionat de faptul cum victoria noastra categorica îi redusese pe acesti jucatori, adevarate monumente rugbystice (Blanco, Bertranne, Paparamborde, Dintrans si ceilaltii), la dimensiunea unor oameni oarecare. Întarea aceasta impresie si iesirea lor precipitata de pe teren, mult „sifonati” de rezultat, fara a acorda onorul obisnuit învingatorilor.
Consider interesante «pro memoria» câteva declaratii de dupa joc, astfel:
· Alun Richards (T.Galilor), arbitrul jocului: “Echipa D-stra se bucura pe buna dreptate, deoarece astazi se numara printre cele mai bune din lume, iar daca Turneul celor 5 Natiuni ar fi de 6 cu siguranta ca 15-le român s-ar numara printre fruntasi”;
· Marcel Laurent, vicepresedinte al FFR: “Federatia Româna este o învingatoare merituoasa, incontestabila. Progresul acesteia despre care vorbeste întreaga lume a rugbyului este tot mai vizibil, situând-o printre vârfurile acestui sport”.
Echipa noastra merita din plin consideratia si recunostinta lumii rugbyului nostru si, de ce nu, ale întregii natii române.
* * *
Va urma:
Pretioasele victorii la nationala Frantei
- 1990 – victorie pe pamânt francez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu