Care este concluzia?

Inainte de ultimele doua jocuri ale Stejarilor Bucuresti in Challenge Cup, antrenorul principal Ellis Meachen anunta ca transforma ocazia intr-un test pentru jucatori vizand veleitatile acestora pentru apropiatele jocuri ale nationalei din CEN.
Ei bine, asa cum anunta testul, normal ar fi sa aflam si rezultatul acestuia, din punctul dumnealui de vedere (pentru ca, de altfel, deceptia generala se accentueaza). Si nu numai atat, cum si analiza cauzelor ce au dus la acel rezultat, prezentarea unui program de perspectiva imediata si indepartata (CM) etc. Mai ales ca acest proces de prospectare este o faza decisiva a instruirii sportive, curios, mult neglijta in rugbyul nostru.
Consideram concluzia, seriozitatea acesteia, extrem de importanta in procesul de pregatire si formare a echpei nationale. Si asta nu numai pentru constientizarea jucatorilor (care poate tot mai traiesc euforia creata de conducatorii federali cu acel „bilant pozitiv” realizat anul trecut), dar si pentru o responsabilizare mai accentuata a echipei tehnice si a celorlalti factori.Vasile Constantin-Mao

Competitiile nationale - indicele de maturitate al unei activitati sportive

Nu pot crede ca sunt oameni de rugby, nu mai vorbesc de specialisti, care sa contrazica afirmatia din titlu. Si, cu toate acestea, diferite masuri si reglementari oficiale privind organizarea si desfasurarea competitiilor la noi creaza dubii. Se mai adauga lipsa oricarui interes efectiv-eficient din partea sectorului central pentru perfectionarea instruirii la cluburi si imbunatatirea nivelului competitional. In acest sens lipsa unor minime indrumari sau a unor masuri metodologice (chiar exigente), consecinta a evolutiei rugbyului la nivel mondial, spune suficient despre minimalizarea chestiunii. Cupele Mondiale, care releva de la editie la editie tendintele de orientare a jocului, cum si metodologii noi de instruire, pentru noi trec in loc de invataminte cu tristeti si prejudicii. S-a facut chiar o practica ca aceste mari evenimente (chiar si orice actiune a nationalei noastre) sa fie insotite, oricat de costisitoare ar fi, de mai tot efectivul federal, care face „turism rugbystic” (pe contul frr) nu si sa observe, sa studieze ce mai este nou pe la altii.

Decade in sir competitiile nationale, si ne referim in special la cele ale seniorilor, au fost subordonate sarcinii de reprezentare internationala - pregatire si participare in actiuni oficiale si amicale. Cat timp valoarea reprezentativei si rezonanta rezultatelor ne maguleau orgoliul, minimalizarea competitiilor seniorilor (campionatul si cupa) era intr-un fel „acoperita”. Cand insa submediocritatea valorica ne-a obisnuit, s-a pierdut si orice logica legat de atentia si prioritatea pentru activitatea internationala, fata de cea interna.

In timp ce de ceva ani a intrat in regula firii (pentru federatiile care se respecta) ca actiunile curente ale echipelor reprezentative sa nu conturbe campionatul intern, la noi este cu totul altfel: tot mai neglijat si desconsiderat (vezi: calendarul total subordonat nu numai programului de jocuri internationale, dar si al pregatirilor, fapt ce dermina dese si prelungate intreruperi) .

Daca bunele experiente arata marele avantaj in cazul respectului maxim fata de campionat (intarirea cluburilor prin formarea si rularea unui numar sporit de jucatori), noi am prelungit stagiile de pregatire ale nationalei pana la blazarea totala a jucatorilor si slabirea si mai mult a echipelor de club (fara activitate competitionala regulata, fara responsabilitate in instruirea varfurilor etc.). Ati auzit de vreo reglementare, recomandare sau ajutor federal, un proiect ceva, pentru cresterea efectivului de lot la echipele de seniori, pentru o garnitura de tineret sau chiar de juniori ca lumea, ca sa speram ca nu dezechilibram cluburile cu unul, doi sau trei internationali retinuti la echipa nationala? Dar stiti: este asa de greu, nu sunt nici bani! Dar sigur nu este niciun interes si nicio initiativa de a mai drege ceva din caderea asta intr-o nefasta letargie.

Vorbind despre noul program al Diviziei Nationale a seniorilor 2008/2009, intins pana la 19 septembrie a.c. iata, intalnim o situatie de defectoasa gestionare a interesului rugbyului nostru.

Deci o sa avem un „august rugbystic de foc”, pentru importanta disputelor (cu 4 etape decisive in lupta la titlu si cea de retrogradare) , dar si pentru calvarul climateric ce-l stim (alta era daca se putea disputa jocurile in nocturna), cum si alte impedimente de ordin social ridicate zilele trecute, cu destula si reala impacienta, de chiar un jucator prins in aceasta treaba (Rusu Stefanita). Ma indoiesc ca au fost consultate cluburile, ca s-a tinut seama de cum conditiile lunii august pot defavoriza competitia etc.

O prima problema care se pune este: nu s-a stiut inca inainte de inceperea acestei editii de campionat de calendarul incarcat al nationalei in perioada de primavara? Se putea concerta cele doua activitati cu un sistem adecvat de disputare a campionatului, cu mai putine etape.

Dar, nu este prima competitie ce se disputa fara un cadrul regulamentar si un calendar ferm. Iar, daca va reamintiti, chiar acest campionat a inceput cu toti responsabilii federali intr-un turneu de "investigarea rugbyului din Oceania"! Si era un campionat care ar fi trebuit sa marcheze o alta atitudine organizatorica, dar si in maniera de joc: doar veneam dupa o recenta editie de Cupa Mondiala, era pentru prima data cand un contract generos (tvr) favoriza transmiterea regulata a jocurilor campionatului nostru (ce trebuia sa dovedeasca lumii ce frumos este rugbyul!) etc.

Apoi, daca am vorbi de anomaliile de cum a fost si este tratata cea mai ampla si spectaculoasa competitie sportiva, cupa, ne-am da seama cum este bagatelizata o excelenta ocazie de exprimare sportiva. Echipele nu vor sa participe, sau se fac ca participa, iar asa cum nu este promovata si autorizata de frr, pentru grupari este o povara si o ocazie de cheltuiala parca fara rost.

Nu mai intind vorba, dar cred ca daca asemenea anomalii se petrec la prima categorie a tarii va cam dati seama ce se intampla la celelalte categorii secundare. O „divizie nationala” de juniori mari (costisitoare, deci si restrictiva) de…7 (sapte) echipe, cate au mai ramas in toata tara si dintre care doar 2-3 sunt mai ca lumea (si acelea selectionate) . La categoriile mai mici competitiile nu sunt folosite pentru a aplica niste exigente minime de selectie sportiva si instruire, se ajunge pana in preajma fazelor finale fara sa se stie cate echipe participa, locul de desfasurare, uneori si varsta categoriilor a fost modificata pe parcurs. Suficient sa ne dam seama cat de stimulativa si dinamizanta este competitia pentru fragila noastra activitate.

Uitati, ma uit la clasamentul juniorilor mari (www.rugby.ro/ 16.01.2009) si o echipa cu mai multe puncte (LPS Constanta) este plasata pe un loc inferior, evident o eroare, dar care spune suficient despre atentia cu care se lucreaza la noi.

Vasile Constantin-Mao

Bucurie si emotii pentru George

La sfarsitul acestei saptamani amicul nostru George Balta participa la o actiune extrem de importanta, pentru el si noi: vizionarea jocului Worcester Warriors – Stejarii Bucuresti.

Toata actiunea este dirijata de Peter Twedie prin invitatia lui Brian Garrett, presedintele lui Kidderminster Rugby Club. In program, pe langa alte manifestari, va fi si lovitura de incepere facuta simbolic de George, de unde si emotii accentuate. Emotiile sunt si pentru ca in ultimul timp, ba o interventie cirurgicala, ba o pneumonie, iar mai recent o viroza, l-au impiedicat de la sarguinta lui in efortul de recuperare. Chiar si asa tot ii da fiori mamei si alor lui cu o senzatie noua in palma, cu un muschiulet care ii face un semn nou etc. Fa Doamne o minune!

Voiajul oferit lui George de englezi este oricum o actiune de la care avem de invatat si noi cum trebuie tratat si participat uman, in comuniune rugbystica, la situatiile ample si complicate de viata de langa noi. Si daca de regula nu avem timp sa intervenim, sau mai usor lasam pe altii, atunci cand poate multumim cerului ca totul (sau aproape totul) este OK cu noi, sa indereptam un gand si pentru mai binele prietenului nostru. Barem atat si, vorbesc foarte serios, este foarte mult: stiti energia pozitiva colectiva exercitata prin concentare spirituala, cu o ruga, un gand puternic afectiv, cu care se spune, se pot determina chiar fenomene tele-chinestezice importante. Si am face mult pentru amicul nostru.

George, noi toti iti tinem pumnii si-ti dorim mult succes in aventura aceasta, sperand ca si echipa noastra iti va da prin jocul ei motive de mandrie. Sa fim realisti: pentru noi este primul joc dupa o luna de repaus, dar daca jucam, daca ne batem in primele 30 minute dela egal la egal sau facem presiune mare pe adversar in ultimile 20 minute si tot ar fi ceva.

Succes George si, retine, suntem tot grupul aproape de tine.

Asteptam sa ne povestesti cum a fost.

Vasile Constantin-Mao

Intorcandu-ne cu 70 de ani în urma (II)

V-am promis în interventia trecuta, despre rugbyul anilor ´30, ca in continuare va voi face o surpriza. Ei bine, aceasta este povestirea intamplarilor rugbystice din acele vermuri chiar de un participant activ la ele. Este vorba de venerabilul nostru Constantin-Telu Diamandi, altfel spus Nea Tilica. Fara indoiala aceasta apelatiune amicala, consacrata rugbystic, la prima vedere iti sugereaza o persoana parca si joviala, si miniona, in fine ceva gingas. Nu stiu daca in tinerete aceste trasaturi i-au sugerat diminutivul (a jucat demi de melee iar la sfarsitul carierei si… taloner!), dar acum la 95 de ani chiar asa este. Este ca un placut miracol pe care viata ni-l ofera sanatos, vioi si spiritual. In ultimul timp am avut ocazia sa-l insotesc la plimbari si iesiri prin diferite locuri. La persoane mai tinere sau necunoscute fac recomandarile: Eu am 72 de ani. Domnul acesta este mai mare cu 23 de ani ca mine! Si oricine face ochii mari, plin de complezenta si admiratie. Este asa de prezent in tot ce se intampla si mai ales in lumea noastra a rugbyului ca nu poti sa nu apreciezi. Discutam jocuri si probleme de tehnica si tactica la ordinea zilei si sunt uneori complexat de elocinta dumnealui fata de modernismul si evolutia jocului ce ne copleseste. Ne vedem saptamanal si la intalnirea veteranilor bucuresteni – initial de la Braseria „Geamuri Multe”. Grupul, care este fracventat de 80-90 fosti rugbysti, il inconjoara cu adulatia ce o datoram unui drag antrenor, mai toti trecandu-i in diferite etape prin mana. Iar dumnealui spune: l-am avut jucator la Locomotiva-ICF , la PTT , la Rapid sau la Metalul , la Autobuzul , la Progresul , la Sportul Studentesc sau la Olimpia , pe unde si-a desfasurat o lunga si prolifica cariera de antrenor.

Vorbind despre subiectul anterior „rugbyul nostru in anii ´30”, este ceva extraordinar sa auzi fara mijlocitor, prin viu grai despre evenimente de demult, cand, vorba aceia, nici batranii de azi nu se nascusera. Iata redau din povestirile ce dese ori le-am provocat:

„In perioada dinainte de razboi, pe langa numarul mare de echipe de toate categoriile, erau in Bucuresti 10 cluburi care aveau echipe la patru categorii valorice: Onoare, Promotie, Juniori si Incepatori.

Apoi, in anul de gratie 1938 al rugbyului romanesc, Nea Tilica, cu doua titluri nationale cucerite cu Sportul Studentesc (1935 si 1937), dar si in buna forma, era demiul titular al echipei reprezentative. Pregatise in aceasta postura editia de Campionat European ce s-a disputat la noi cu participarea Germaniei, Frantei si Romaniei. Primul joc al nostru, contrar tuturor datelor din palmares, a fost cel cu Germania pe care dupa cum se stie l-am pierdut (3-8). La scorul de 3- 3, in repriza a doua la o margine in 22-ul nostru, demiul de mele stabileste cu uvertura (Nelu Popa), sa-i deschida repede balonul pentru sutul de degajare. A fost o oarecare disputa pentru balon pe fundul tusei pana ce acesta iese la noi, iar pasa de deschidere nu-si mai gaseste uvertura, care avansase puternic pentru a bloca un eventual atac advers pe fundul tusei (se practica aceasta manevra defensiva). Balonul este recuperat de adversari care marca eseul victoriei. Aceasta intamplare nefericita face ca in meciul urmator, cel cu nationala Frantei, sa fie folosit pe postul de demi rezerva initiala (I. Turut). Asa se face ca Nea Tilica a scapat ocazia de a fi in formatia ce a realizat un mare rezultat de palmares (8-11).

Avea sa fie din nou titular in jocul de la Roma cu Italia din anul urmator, pierdut insa cu 0-3. Si cu aceasta ocazie a avut un ghinion, pentru ca in prima repriza a facut o entorsa de glezna. Ambitios, a dus tot jocul, terminandu-l cu o tumefiere greu de inteles cum de a putut sa mai joace. In 1940 cand la Bucuresti aveam sa castigam primul joc cu Italia (3-0) Nea Tilica n-a putut participa pentru ca in vara precedenta fusese concentrat pe frontul de est.

La revenirea de pe front continua sa joace la Sportul Studentesc si Grivita Rosie iar in anul 1951 il gasim titular al Selectionata Sindicala in jocul cu FSGT (Franta)/14- 6.”

A fost concentrat pe front 7 ani. In zona Husului la localitatea Tiganca, in luptele de trecerea Prutului, cu trupele motorizate germane venind prin nord din Polonia, din compania sa de 350 de militari au scapat doar 7. Sansa vietii a fost de partea lui Nea Telu. Fiu de mosier, prejudiciat de fel si fel de cataclisme istorico-sociale si-a pastrat sufletul tanar si optimist, rugbyul, o recunoaste oricand, fiindu-i de mare ajutor.

Nea Tilica s-a nascut in anul 1914, cand s-a organizat si primul joc oficial in rugbyul romanesc (Sporting Club – T.C.R: 16-3). A inceput sa joace rugby la varsta de 16 ani (1930) la Sportul Studentesc si a jucat pana foarte tarziu (peste 40 de ani), timp in care si antrena. Si-a incheiat activitatea de antrenor in anul 1980. Dintre numarul mare de echipe de diferite categorii si nivele, cum si din sumedenia de sportivi ce i-au trecut prin mana alege cu inima tremurand de-o mare satisfactie varfurile descoperite si initiate in jocul de rugby la Locomotiva-ICF : Mircea Rusu, Costel Stanescu, Dan Stoenescu si altii (primii doi mari internationali si invingatori repetat ai Frantei).

Deci viata dumneaalui se suprapune perfect pe istoria rugbyului romanesc. Din respect si admiratie pentru legatura statornica si onesta in activitatea de jucator si cea de antrenor, dar si a unui fair play deosebit si gentilete relatiile cu lumea rugbyului, propun celebrarea anului competitional 2009, cu onorabilul sau nume: Constantin-Telu Diamandi. Personal ma ofer sa pun la dispozitie un trofeu pe masura importantei evenimentului si a consideratiei ce o am fata de rugby ca fenomen socio-sportiv si fata de venerabilul nostru „coechipier”. Dumnealui va fixa si criteriul pentru atribuirea trofeului, care ar putea reveni echipei cu cel mai spectaculos joc etc.

Vasile Constantin-Mao

PS: Daca cineva are o curiozitate, ceva de spus, de propus sau de intrebat, o poate face cu toata dezinvoltura. Ma angajez sa mijlocesc contactul cu marele nostru om de rugby, constient si de marele privilegiu ce il am.

Intorcandu-ne cu 70 de ani în urma (I)

Aruncand o scurta privire asupra rugbyului nostru din anii ´30 avem sa aflam lucruri extrem de interesante. In primul rand in capitala era o activitate extrem de animata, fie la nivel de seniori, fie la nivel de juniori-scolari. In tara animatia era inca slaba, cateva nuclee prin marile orase si o echipa la Lupeni (Jiul/Minerul) , ce fiinta inca din 1919, apoi alta la Brasov (IAR/1937). Stiinta Petrosani avea sa apara in 1942.

La seniori erau in Bucuresti peste 30 de echipe ce isi disputau competitiile pe 3 categorii, astfel:

- la categoria I-a erau doua serii a 8 echipe: seria „Onoare”, care dadea echipa campioana si seria „Promotie” cu promovare in Onoare

- urmau seriile a II-a si a III-a, cu 10 echipe fiecare; echipe de categorii inferioare, nou infiintate sau de tineret-rezerve.

- de la inceputuri, si in acea decada, trei cluburi dominau rugbyul nostru: TCR, Stadiul Roman si Sportul Studentesc, secondate de aproape de PTT si Viforul Dacia (care urma sa venia in forta in decada urmatoare).

La nivel de juniori animatia o facea competitiile scolare; demn de remarcat este ca majoritatea liceelor aveau echipe de rugby, iar afluxul tinerilor la practicarea jocului era mult usurat. Erau si gruparile Rugby Club Bucuresti si Matei Club unde isi perfectionau instruirea juniorii talentati din marile licee.

Daca realizam ca astazi in capitala intr-o arie cu o populatie mult multiplicata sunt doar 6-7 cluburi cu activitate de seniori si ceva juniori, alte 5-6 mini-grupari de copii si juniori mici si 2 licee in care se practica rugbyul, iar baza materiala redusa la numai 6 terenuri, ne dam seama cam ce a fost odata pe aici. Ce ampla activitate competitionala cu cele peste 30 de echipe de seniori, plus puzderia de juniori si scolarii dupa ele! Stadionul de la Sosea , ce astazi vegeteaza a pustiu, era plin de forfota rugbystica din zori si pana in noapte (pe cele patru terenuri), dar mai erau si alte 10-12 terenuri care intre timp au disparut.

In anul 1931 se infiinteaza Federatia Romana de Rugby (substituind Comisia de Footbal-Rugby/ 1915) sub aceiasi dedicata si elaboroata presedintie: Grigore Caracostea – parintele rugbyului românesc. In anul 1934 se infiinteaza FIRA (cu Romania membrul fondator, alaturi de Franta si alte tari), la initiativa Frantei care cauta un cadru de desfasurare avand in vedere ca in 1932 fusese exclusa (pentru lipsa de fair play) din Turneul celor 5 Natiuni.

O activitate internationala bogata intregea cadrul de interes al rugbyului. Daca prima parte a decadei a fost marcata de consecintele crizei mondiale, pâna la intrarea in marea conflagratie mondiala, a fost o perioada de 5-6 ani plina de evenimente ce au adus o nota de efervescenta si elan ce ne lasa astazi in totala admiratie. Adversarii nostri erau echipele franceze, italiene si nemtesti, toate cu un trecut mult mai indelungat si cu o activitate mai organizata. Echipele TCR, Stadiul Roman, Sportul Studentesc si Viforul Dacia intre anii 1934 si 1940 intreprind numeroase turnee in Italia, Franta, Germania, dar si Spania, Cehoslovacia, Olanda si chiar Maroc, sau primesc vizite. Competitivitatea noastra incepe sa se vada, aparand si rezultate valoroase in compania echipelor consacrate.

Nationala noastra care isi incepuse epopeea internationala aducand prima medalie olimpica a Romaniei (bronz la JO de la Paris /1924) atinge spre sfarsitul decadei de care vorbim o valoare nebanuita; iata ceva din parcursul acesteia:

- 1934: obtine prima victorie pe pamant francez, 18-8*) cu RC Compiègne

- 1935: victorie in deplasare cu 7-6 la Sel. Lion , iar la Bucuresti Sel. Carpati obtine o pretioasa victorie cu RC Narbon: 12-3

- 1936: la turneul preolimpic de la Berlin : 5-25 cu Franta, 9-27 cu Germania si 7-8 cu Italia

- 1937: 0-0 cu Italia la Bucuresti si la Turneul Expozitiei Internationala de la Paris : 42-5 cu Olanda, 11-27 cu Franta si 3-30 cu Germania

- 1938: la Bucuresti , primul Campionat Euopean: 3-8 cu Germania si 8-11 cu Franta

- 1939: la Roma 0-3 cu Italia

- 1940: la Bucuresti prima victorie cu Italia 3-0 (a 3-a in palmaresul nationalei dupa 23-6 cu Cehoslovacia/ 1927 si 42-5 cu Olanda/1937) .

*) prima cifra in rezultat apartine echipei noastre, indiferent ca jocul este acasa sau in deplasare

Ma voi opri putin asupra rezultatului surprinzator obtinut in 1938 contra Frantei la Bucuresti (8-11). Retineti ca acesta nu era intamplator, venea dupa un alt rezultat destul de strans obtinut in anul anterior la Berlin (11-27). Categoric in acea perioada rugbyul romanesc a realizat un pisc de maturizare si competitivitate gratie unei activitati de baza extrem de animata (cum am si aratat) dar si unei generatii de exceptie la varf.

Recunostinta si admiratia noastra pentru o mare echipa a rugbyului romanesc. Aceasta a fost:

1. Stefan Barsan, 2. Constantin Tanase, 3. Marin Slobozeanu, 4. Simion Burlescu, 5. Gheorghe Crivat, 6. Vasile Niculescu, 7. Gheorghe Ionescu, 8. Ion Eremia, 9. Constantin Turut (Constantin- Telu Diamandi), 10. Ion Popa, 11. Constantin Dinescu, 12. Nicolae Crissoveloni, 13. Ion Andries, 14. Ascanio Damian, 15.Toma Moldoveanu

Arbitrul intalnirii a fost Aurel Marasescu care a favorizat evident pe francezi, acordandu-le un eseu din ofsaid si anuland echipei noastre un eseu perfect valabil, marcat de Crivat. Astfel, rezultatul jocului are o aura si mai incurajatoare.

Nu am gasit in descrierile evenimentului numele antrenorilor. Este o neglijenta cu care jurnalistii nostri, si nu numai ei, trateaza pe adevaratii faurari ai echipei si a performantei sportive. Fusese contactat francezul Marcel Ruffy, un arbitru care de fapt ne-a arbitrat si inainte si dupa, si despre care am aflat ca n-a ajuns la timp. Eu banuesc ca marele nostru Eugen-Gogu Sfetescu trebuia sa fie pe acolo, dar precis, precis va voi spune in interventia urmatoare, cand va rezerv si o inedita si placuta surpriza.

Cu bine,

Vasile Constantin-Mao

“Domnul Mao”

In primul rand, ultra-distinct, numele acesta a fost al unui conducator comunist. Poate ar merge adresarea cu “tovarase Mao”, dar cum eu nici nu am avut apartenente din astea si cum nici nu mai este vremea tovarasiei cu orice pret, iata incurcatura naibii.

Culmea este ca cel ce intr-un mesaj recent m-a citat cu Domnul Mao îmi spune in particular, simplu - Mao si zau ca-mi merge perfect la suflet. Nu inteleg de ce a schimbat adresarea in cazul difuzarii unui mesaj!

Ei bine, si in cadrul unor reuniuni ale Asociatiei Municipale de Rugby-Bucuresti am cerut insistent sa mi sa spuna simplu pe nume (Mao, cine vrea). Figura este ca mai toate persoanele de aici imi fusesera la timpul potrivit ori elevi, ori sportivi, deci puternic obisnuiti cu adresarea condescendenta. Fapt ce chiar imediat atunci s-a vazut puterea obisnuintei, sau o linie, o bariera peste care nu se poate trece. Stiti: “prieten-prieten, dar nici chiar asa”, ceea ce ar insemna si o neacceptare a unei apropieri, in fond o respingere (!?).

In fine, am ridicat acest detaliu, a modului de adresare, ce mi se pare deloc minor, complect anacronic, de cum se practica in lumea rugbyului nostru.

Ca sa-i spui cuiva pe nume, trebuie sa fii egalul aceluia, cel putin sub un anumit aspect: al preocuparilor sau a afinitatilor de personalitate. Or simplu fapt ca suntem iubitori de rugby ne fac egali in aria de interes a acestuia. Adresarea pe nume indiferent de varsta, de profesie sau de statut social, este puntea spre o amicitie care atrage dupa sine si nota de condescendenta si respect reciproc, inseamna o apropiere, acceptarea a unei comunicari deschise, o amicitie rugbystica plina de atentie si solicitudine.

In didactica sportiva o punte intima ce trebuie realizata in orice relatie antrenor-sportiv este apropierea dascalului de tanar, cultivarea increderii in relatiile procesului sportiv, a autostimei ce-l ajuta sa treaca atatea bariere ce le are in fata. Ei bine, plecand de la adresarea pe nume, de la acompanierea parinteasca in incercarile sau problemele ce tanarul le parcurge, in oferirea acestui raport amical prin adresarea acestuia antrenorului pe nume se poate castiga devotiunea, responsabilizarea de care avem atata nevoie in implinirea sportiva.

Am avut experienta aceasta: studentii îmi ziceau pe nume in timp ce colegii portughezi plini de importanta gradului didactic instituiau bariere. Apoi, cand eu faceam fel de fel de competitii cu studentii care nu stiusera nimic despre acest sport pana la intalnirea noastra imi spuneau ca am noroc ca acestora le place rugbyul! Or toti stim ca pentru un nepracticant sau loviturile, sau tavaleala prin noroi si altele, nu sunt tocmai agreabile. Ei raspundeau unui raport de amicitie acordat de dascal, care ii si obliga.

Copiii de la club imi ziceau pe nume, mie si tuturor adultilor de aici: presedinte, medic etc. si totul era OK. Autoritatea unui antrenor (ca si a oricarei alte calitati) se obtine nu prin adresarea distanta si condescendenta (de regula “Domnul Profesor”domina autoritar terenurile noastre de rugby!), ci prin capacitatea de adaptare a disponibilitatilor de personalitate si de caracter la necesitatile climatului de grup, cum si de probitatea si capacitatea profesionala pe care antrenorul nu trebuie sa o dezminta prin niciun gest de comoditate sau neatentie in tratarea sarcinilor sale (organizarea si desfasurarea impecabila a procesului de formare sau perfectionare sportiva).

Nu uitati dragi colegi antrenori (bine, asa poate fi in luare aminte pana sus la presedinte), ultimul recurs mobilizator la o mare batalie (cand si ratiunea este inhibata de supra tensiunea de joc), singurul apel cu rezonanta in sfera afectiva este: “faceti tot ce stiti si puteti pentru mine”. Pentru asta antrenorul cu perseverenta si tact pedagocic nemasurat trebuie sa construiasca acest moment de maxima implinire profesionala: obtinerea de la echipa sa a maximei increderi si a totalei daruiri.

Deci va propun ganditi efectul celei mai simple forme de a atrage cele mai ample implicatii in corectarea spiritului nostru rugbstic marcat de multa domnie, infatuare si lipsa de comuniune: adresarea pe nume. Asa este in toata lumea mare a rugbyului.

Al vostru, Mao

PS: Cand a murit Mao (bineinteles cel adevarat) vine in federatie o presoana si ii spune secretarului federal: “a murit Mao”. Acesta (Ov.Marcu) cu care, inchipuiti-va, ma aveam foarte bine ii raspunde, chiar afectat si revoltat: “nu se poate ieri a fost aici” (imi facuse niste legitimatii) .

Pe langa „bilantul rugbystic pozitiv” al anului 2008

In lipsa unor analize temeinice legate de participari la diferite evenimente, sau de aspecte tehnice (atat de importante pentru imbunatatirea activitatii de la noi), iata, www.rugby.ro chiar de Craciun incearca sa ne stearga ceva din clipele de deceptie traite pe langa evolutiile echipei nationale: „echipa reprezentativa a obtinut un bilant pozitiv in anul 2008” , mentionandu- se 5 victorii si doar 3 infrangeri. Si asta in timp ce toata lumea stie ca in cele 20 de intalniri petrecute in anul trecut, chiar daca s-a jucat sub diferite titulaturi (Romania, Romania A sau XV, Stejarii Bucuresti), am folosit aceiasi echipa, echipa nationala. Modificarile diferitelor loturi au intervenit pe motive de indisponibilitate a unor jucatori sau pe unele capricii (la acestea as trece „joaca de-a formarea” unei noi reprezentative: cu renuntarea la jucatorii de afara si, mai apoi, revenirea partiala; lipsa unor norme si exigente clare care sa guverneze conduita si progresul in manifestarea nationalei; sau „prigoana obsesiva” la nivelul mijlocasilor de gramada etc.).

Dintre cele 5 campanii competitive (CEN: 5 jocuri/ 3 victorii si 2 infrangeri; T-IRB: 3 j/ 2 v si 1 i; Chalange Cup 2007/8: 3 j / 1 v si 2 i; Chalange Cup 2008/9: 4 j/ 1 v si 3 i; T- Emisfera de Sud: 5 j/ 1 v si 4 i), bineinteles, a cazut mai la indemana sa se aleaga segmentele mai rasarite, acelea in care victoriile au fost mai multe decat infrangerile, cu justificarea ca acestea au fost cu caracter oficial. Dar, tocmai pentru ca este vorba de formarea unei noi echipe orice ocazie trebuie valorificata la maximum pentru consolidarea mecanismelor tehnico-tactice, dar mai ales a spiritului de echipa. Asta nu se poate face fara urmarirea cresterii unei robusteti in joc, de la etapa la etapa. Cu atat mai mult ascunderea din bilantul primei noastre reprezentative a unor actiuni cu rezultate foarte slabe (obtinute in compania unor echipe de club din al doilea sau al treilea esalon valoric al campionatelor respective - Ch. Cup si T. NZ sau a echipelor secunde Samoa si Fiji), este mult prejudiciant chiar pentru moralul si aspiratiile tinerilor jucatori.

Chiar si acest grupaj „favorabil” de jocuri (8 jocuri: 5 victorii si 3 infrangeri) declarandu-l pozitiv doar pe considerentul matematic il apreciez exagerat. Si consider exagerata aprecierea pentru ca:

- nu am iesit din aria noastra valorica pe care mai avem speranta sa o dominam (ce ar fi insemnat o confruntare cu o reprezentanta de top sau imediat langa?);

- am pierdut iar disputa cu adversarii nostri traditionali (Georgia/7-22 si Rusia/8-12);

- victoriile noastre cu Portugalia (in CEN), Uruguay si Rusia (in T-IRB) au fost extrem de chinuite (au fost chiar referiri de genul: „o victorie penibila”), iar rusii intalniti au fost fara cei mai buni jucatori, retinuti pentru reprezentativa de R7;

- daca am scoate rezultatul cu R Ceha/74-7 chiar si bilantul punctelor marcate la cele 4 victorii si 3 infrangeri ne este defavorabil: 53-60!

Daca acestea sunt motive de buna apreciere a competitivitatii echipei noastre nationale, apoi stacheta si aspiratiile la acest nivel au coborat extrem de periculos.

Ce s-ar mai putea spune despre rezultatele catastrofice obtinute de nationala noastra (ce a jucat sub alte denumiri) in celelalte competitii - Chalange Cup si T. in Emisfera de Sud: 12 jocuri / 3 victorii - 9 infrangeri! 167 p. marcate- 309 p. primite!

Cum se poate spune ca ne bucuram de un bilant pozitiv? Cui ajuta aceasta mistificare a adevaratului stadiu de consolidare al echipei si starii de fapt de aici? Ne sunt vii trairile jenante asistand la jocul nationalei, lipsit de acea prestanta morala, de acel elan si daruire la care obliga o reprezentativa, abundent in greseli de toate genurile.

In campaniile anului 2008 au participat 59 de jucatori, dintre care, prin numarul ridicat de selectii, se remarca primii 18, de fapt, adevarata noastra nationala, astfel:

1. N. Nere (13 jocuri); 2. B. Zebega (13); 3. M . Lazar (13) si R. Basalau (13); 4. V.Poparlan (12); 5. I. Ursache (12); 6. S. Burcea (12); 7. D. Carpo (15) si M. Macovei (12); 8. C . Mersoiu (12); Fl. Surugiu (11); 10.I. Dimofte (16) si D. Dumbrava (14); 11. St . Ciuntu (11); 12. C . Dascalu (15); 13. C . Gal (11); 14. Gh. Bigiu (15); 15. Fl. Vlaicu (15).

Apoi, se observa un proces de „bagatelizare” a activitatii la nationala, un numar mare de jucatori aparand si disparand meteoric, ceea ce si presupune un program formal, fara cine stie ce exigente in formare si evaluarea capacitatilor viitorilor internationali. Asa sunt:

- 10-12 jucatori apar la caseta tehnica a 1-2 jocuri, majoritatea fara a juca sau folositi sporadic (Fl. Maxim, V. Ailenei,V. Lucaci, M. Sarbu, Gh. Istrate, M. Adascalitei etc.);

- 4 jucatori la sfarsit de cariera sportiva sau altii excesiv de tineri;

- 5 jucatori de afara: I. Paulica, M. Tincu, Fl. Corodeanu, A. Coste, Cr. Petre (curioasa apare folosirea lui M. Tincu /1 ca flanker in jocul cu Georgia);

- 4 jucatori importati din sud (exceptand J. Makapelu ceilalti n-au confirmat valoarea). De aceia cred ca prin acest gen de „altoire” datoram mai mult respect fata de reprezentativa naostra;

- la mijlocas de gramada au fost folositi 6 jucatori, repetandu-se eroarea ce a marcat mult competitivitatea nationalei la CM /2007, cu ambitiile si sanctiunile administrative, fara rost la un post asa de capital: Fl. Surugiu (11), C. Caplescu (6), I. Andrei (5), V. Calafeteanu (4), Mc Ryan (1) si V. Ivan (al 3-lea demi la echipa sa (!).

Daca observam atent acest proces de formare a noii reprezentative (pe langa decapitarea acesteia cu renuntarea completa la jucatorii cu experienta dupa CM/2007, lasand acest complex proces prada unui lant intreg de confuzii, grav marcat de balastul psihologic luat din nereusite si infrangeri), nu poti sa nu-i percepi lipsa unor criterii si exigente metodologice. In aceasta stuatie nici nu mai surprinde lipsa de coeziune a colectivului si a mecanismelor de echipa.

Daca anul care a trecut, in afara de bilantul pozitiv vazut de oficiali, nu a adus in manifestarea nationalei elemente pozitive (vezi: slabul angajament, inconsistenta si nesiguranta tehnico-tactica, slaba capacitate la efort specific, fragilitate in contacte etc.), cel putin ar putea sa constituie (plecand de la slabiciunile relevate cu prisosinta) motive de obiectivizare a instruirii, astfel incat in 2009 sa prezentam o echipa nationala cu o alta atitudine si prestanta.

Consider de maxima urgenta aplicarea unui proces de pregatire psihologica, individuala si in grup, cu obiectivul de capacitare sub acest aspect a intregului colectiv (chiar cu renuntarea la jucatorii care nu prezinta disponibilitati de 100%), altfel riscam sa ajungem la viitorul turneu final al CM cu aceiasi stare de spirit deplorabila care a compromis si ultima participare. Deasemeni consider ca programarea a 1-2 intalniri/anual cu adversari de prima categorie sunt indispensabile pentru experienta competitiva, dar si pentru evaluarea progresului asteptat.

Altfel, doresc din tot sufletul echipei nationale un an 2009 extrem de fructuos.

Vasile Constantin-Mao

PS: Apreciez mult mesajul clar si onest al D-lui Armand Manea. Ii dau valoare apelului sau mai ales ca acesta vine din activitatea de baza, de acolo unde ar trebui orientate metodologii si finantari de programe serioase. Il felicit calduros.