Antrenorii (2)

PE URMELE MARILOR INAINTASI

Am gasit biografiile a doi jucatori de rugby, redate de Gheorghe Serban/Sabi in cartea sa “Amintirile unui jucator de rugby”, deosebit de interesante şi bogate in informaţii despre o parte a tehnicienilor ce lucrau odata pentru rugby. Astfel:

Marin Iliescu (n.1927), işi incepe activitatea rugbystica in 1945 la RC 13, avandu-l ca antrenor pe Nicu Veluda; in anul 1947 trece la echipa «Ospatari» ce activa in «Promotie» unde antrenori erau Florea si Anastasiade Basu; in anul 1948 joaca la ASAS (Asociatia Sportiva Asigurari Sociale) devenita apoi CAM, unde antrenor era Teo Krantz; intre anii 1949-1954 joaca la Stiinta Bucuresti , antrenat fiind de Gusti Fanella; in perioada 1954-1956 il gasim la Grivita Rosie , campion national cu aceasta in 1955 sub conducerea tehnica a lui Gica Parcalabescu. In fine in anul 1957 (la 30 de ani) se transfera la Institutul Cai Ferate unde antrenor era Telu Diamandi. Imi si inchipui cata bogatie a adunat acest nelinistit jucator, respectatul medic de azi, din relatiile cu marii pedagogi ai rugbyului nostru prin mana carora a trecut.

Sandu Labo (n.1932), face tot asa, prin evolutia lui sportiva, o dezvaluire asupra unor figuri de tehnicieni ai timpului, astfel: debuteaza in 1948 ca junior la Locomotiva PTT , unde antrenor era celebrul Francisc Covaci, dupa care in anul 1952 se transfera la Locomotiva-Griviţa Rosie antrenat fiind de Ion Buzoianu si Gica Parcalabescu; ca militar la CCA il are antrenor pe Puiu Argesiu si apoi la Armata Sibiu este antrenat de Stefan Cristea, de unde dupa un an de zile trece la Santierul Brasov , unde antrenor era Alecu Stefanescu; in perioada 1954-1957 joaca la Constructorul Bucuresti unde il are antrenor pe Cornel Munteanu, urmand ca ultimii 11 ani de activitate competitionala sa-i petreaca la Progresul Bucuresti unde a lucrat in ordine cu Fanica Barsan, Sica Vardella si Eduard Denischi.

Iata deci cum dintr-o privire poti afla ceva despre o parte dintre antrenorii care aveau sa impinga rugbyul nostru pe culmi nebanuite, celebritati rugbystice si mari personalitati; pe unii dintre aceatia, spre norocul meu, aveam sa-i si cunosc putin mai tarziu.

Dintre antrenorii pe care i-am prins, este adevarat tangential, la debutul meu in rugby acum 50 de ani, ii amintesc cu toata consideratia pe urmatorii:

 Puiu Argesiu (1912-1980) – jucator la Stadiul Roman , international, antrenor la CCA /Steaua in perioada 1948-1960, cu care a cucerit 3 titluri de campioni nationali si Cupa Romaniei de 6 ori.

 Eugen/Gogu Sfetescu (1908-?), considerat, prin longevitate si valoarea sportiva (tragator), unul dintre cei mai completi jucatori romani ai tuturor timpurilor. International chiar de la inceputurile rugbyului nostru (la varsta de 17 ani ne impliniti a participat la JO de la Paris-1924 ), si-a desfasoarat pe o lunga si prolifica perioada activitatea de antrenor; il gasim antrenand echipele de inceput la o multime de cluburi in Bucuresti si in tara: Grivita Rosie (1938); CCA/Steaua (1948); Universitatea Timisoara (1959); Stiinta Cluj etc. A fost primul care a aplicat si pledat pentru o conceptie de joc bazata pe gandire tactica si creativitate, revolutionand practic metodologia jocului din acele timpuri.

 Stefan/Fanica Barsan (1910-1966), a fost jucator (stalp) la TCR , international - antrenor la Progresul Finante Banci Bucuresti, om de inalte principii si maniere ce printr-un comportament elevat incerca prin ani ´50 sa mentina cat mai nobila lumea rugbyului. Era de fapt si un contestatar al ateismul comunist indemnandu-si jucatorii la credinta si teama in Dumnezeu, intr-o vreme cand si cei mai curajosi isi faceau rugaciunile pe ascuns. Era un domn si asa isi trata si sportivii, creandu-se in jurul sau un colectiv de inalta valoare umana si sportiva, jucatori in majoritate «epurati» de la Dinamo si Steaua pentru originea lor sociala “nesanatoasa”.

 Gusti Fanella - antrenor ce si-a adus aportul metodologic la infiriparea multor grupari din capitala si din tara la inceputul etapei consacrarii rugbyului nostru.

 Constantin/Telu Diamandi (n.1914), venerabilul senior al rugbyului de astazi, fost jucator la Sportul Studentesc (i-a avut ca antrenori pe Nae Marasescu si I.Popovici), la Locomotiva CFR si Locomotiva PTT, international – antrenor la Locomotiva PTT , Rapid, Metalul, Progresul Bucuresti si la juniorii Sportului Studentesc.

 Nicolae Tanoviceanu/ Gogoloi (1910-1975), jucator la TCR si Stadiul Roman, cum si international cu 8 selectii, profesor de geografie multi ani la Colegiu Sf. Sava; aici a desfasurat o ampla propaganda rugbystica in randul elevilor, multi dintre mari jucatori ai decadelor 40, 50, 60 avandu-l drept mentor sportiv pe acest neobosit dascal.

 Grigore Aman - l-am cunoscut ca “antrenorul cu geamantanul gata facut” pentru a pleca oricand intr-o noua actiune rugbystica misionara, oriunde ar fi fost ea, in Ardeal, Moldova sau Dobrogea.

 Alecu Stefanescu - a fost antrenor la Cluj si Brasov, sustinut, chiar in pregatirea practica a echipei, de inimoasa sa sotie, o mare iubitoare de rugby.

 Ion Buzoianu (1908-1974), fost jucator la marea echipa Sportul Studentesc a anilor ´30, international - antrenor la Grivita Rosie , Farul Constanta, CAM, Metalul Bucuresti, Stiinta IMF si Progresul Sanatatea, cum si al echipei nationale in repetate randuri.

 Nicolae Ghiondea (1925-1981), a fost jucator la Stadiul Roman si CCA/Steaua cu care a si castigat 4 titluri de campioni, si antrenor la Steaua (la juniori si seniori), cum si al echipei nationale de juniori (la prima editia a Turneului FIRA- Barcelona/1969) .

 Toma Moldoveanu (1916-2005): jucator - fundas recunoscut ca mare placheor, la TCR (unde i-a avut antrenori pe N. Popa şi St.Barsan), apoi la Rogifer (echipa infiinţata de el si Rudi Conrad), denumita mai tarziu Metalul/Gloria unde a fost si antrenor; international cu 6 selectii; a antrenat si Petrochimistul Pitesti.

 Alexandru Paloseanu (1930-2005): jucator (nr.8) la Viforul Dacia si la Dinamo , cu care cucereste si 3 titluri de campioni; a jucat un an la Steaua si apoi la Progresul Bucuresti , dupa care termina activitatea competitionala la Stiinta Cluj ; international cu 5 selectii – antrenor la Stiinta Cluj si in repetate randuri si al echipei nationale, antrenor emerit.

 Alexandru Teofilovici (1928-2004): a jucat (stalp) la CCA /Steaua, cu care a cucerit 3 titluri de campioni şi de 5 ori Cupa Romaniei, si Constructorul Bucuresti; international cu 21 selectii, de doua ori campion european – antrenor federal si antrenor al echipei nationale, avand in calitate de “principal” si o victorie asupra Frantei (15-14: 1968); sportiv si antrenor emerit, a publicat si o serie de carti metodice.

 George Tudor/Ahoe (1925-1992): a fost jucator la Locomotiva CFR si Locomotiva PTT. A antrenat echipele Locomotiva CFR, Stiinta Bucuresti si Soimii Sibiu. La prima grupare s-a ocupat de echipa de juniori remarcandu-se ca un mare pedagog; a cucerit doua titluri de campioni nationali (1956 si 1957) si a descoperit o serie de talente, deveniti mari jucatori ai rugbyului nostru. Publicist, ce a facut o ampla propaganda jocului de rugby, si poet, care in culegerea de poezii “Sub semnul lui Hercule” elogiaza rugbyul si sportul in general.

 Victor/Sica Wardella (1930-2006): a fost jucator la RC 13, la CAM , ASAS si Locomotiva PTT, avandu-i ca antrenori pe I.Anastasiade, Gusti Fanella, Ferry Covaci si Telu Diamandi. A antrenat echipele Stiinta Galati, Petrolul Ploiesti si Progresul Bucuresti. In repetate randuri a fost si antrenor al echipei nationale acompaniindu- i pe I.Buzoianu, N.Padureanu si Gh.Parcalabescu.

 Alexandru Carnabel (n.1926-2006) : a fost jucator la TCR , CCA/Steaua, Pandurul si Minerul Bucuresti – antrenor pentru seniori la Stiinta Bucuresti , Stiinta Timisoara, CSM Iasi, Farul Constanta, Sportul Studentesc, Olimpia, Vulcan si echipa italiana RC Ragusa si antrenor de juniori la Locomotiva , RATA, Minerul si CSS 2 Bucuresti.

 Constantin/Titi Cocor (1920-2005): a jucat la CFR /Locomotiva/ Grivita Rosie cu care a cucerit 7 titluri de campioni ai Romaniei; international, a antrenat pe Petrolul Ploiesti, Chimia Braila,URA Tecuci si juniorii Grivitei Rosii.

 Rino D’eclezis (n.1925): a jucat la Locomotiva CFR , Metalul, Constructorul Bucuresti, Progresul Sanatatea, Cetatea Bucur, Flacara Rosie, IMF si Olimpia Bucuresti, iar ca antrenor a activat la Cetatea Bucur , Progresul, Olimpia si Rapid Bucuresti.

 Eduard Denischi (1923-2001): a fost jucator la CFR si Progresul Sanatatea, iar ca antrenor a pregatit echpele Progresul si Olimpia Bucuresti. A fost si antrenor al diferitelor loturi nationale, aducandu-si aportul si la cistigarea locului I la Turneul FIRA-juniori din anul 1973. In perioada 1949- 1952 a fost secretar general al frr distingandu-se ca un promotor-organizato r la multe sectii din tara.

 Mitica Antonescu, promotor si jucator la prima formatie a Universitatii Timisoara (1949), mai tarziu antrenor al acestei echipe. In anul 1972 cucereste cu formatia timisoreana titlul de campioni nationali, fiind prima formatie a provinciei ce dupa 60 de ani face bresa in hegemonia echipelor bucurestene (Steaua, Grivita Rosie si Dinamo). Performanta nu se opreste aici, pentru ca in anul 1973 obtine titlul de vice campioana iar in urmatorii doi ani (1974 si 1975) se claseaza pe locul III. In perioada 1977-1981 este promotor si antrenor al echipei U CEMIN Baia Mare, dupa care emigreaza in Germania.

N O T A:
Oricat de atent am fost in rememorarea meritosilor antrenori, preferand criteriul longevitatii in activitate si prestatiile la nivel reprezentativ, inerent lipsesc din aceasta nominalizare retrospectiva o multime de vrednici truditori ai rugbyului ce si-au desfasurat activitatea misionara la sectii si cluburi. In aceiasi situatie sunt si colegii mai tineri ce nu si-au spus ultimul cuvant. Negresit, efortul si dedicatia acestora a fost remarcata in diferitele capitole ale prezumtivei cartii de care am mai amintit si din care face parte si materialul ce vi-l prezint (“Martor la 50 de ani de rugby romanesc”).
Din aceasta categorie, si ca o dovada in plus la revelarea nivelului inalt si profesionalismul tehnicienilor nostri, mentionez doi antrenori destul de reprezentativi. Acestia sunt:
 Peter Ianusevici, campion national cu echipa de juniori CSS 2 Constanta; antrenor al nationalei de juniori si al reprezentativei de seniori, participanta la CM din 1991; actualmente antrenor federal al Germaniei);

 Florin Popovici, antrenor 20 de ani la CSM Baia Mare/1981-2000, campion national de seniori in 1990; antrenor al reprezentativei nationale victorioasa in fata Frantei la Auch .

Tuturor le acord totala condescendenta si consideratie profesionala. Am rugamintea de a-mi da circumstante pentru eventualele omisiuni sau subiectivismul criteriilor.

Va urma

Draga Mihai,

Imi apreciezi interventiile pe acest site si te asigur ca pentru mine conteaza foarte mult. Banuiesc ca mai sunt fideli, cu adevarat loiali, care, la realitatile „necosmetizate” din rugbyul nostru pe care uneori le relev, gandesc ca noi, si anume ca acest joc, pentru foarte multe motive, merita sa primeasca mai mult.
Nu am pretentii ca as avea judecata cea mai limpede sau solutii pentru problemele atat de spinoase ale rugbyului nostru. Dar, as fi dorit o oarecare sensibilizare a celor direct responsabili, gandind ca sunt unele aspecte pentru care fiecare clipa ce trece este un mare prejudiciu la evolutia asteptata a activitatii rugbystice. Ma intreb, dece acestea sunt minimalizate sau considerate ca mai pot astepta?
Reamintesc, este vorba de:
- Restructurarea si remodelarea cluburilor si sectiilor de rugby la cerintele actuale ale rugbyului profesionist; si asta pentru ca de fapt, anacronic, activitatea se desfasoara practic dupa conceptia, modelul de organizare-instruir e si mijloacele anilor 50-60!
- Statuarea dezvoltarii activitatii de copii si juniori ca obiectiv prioritar al frr, aceasta urmand sa responsabilizeze structurile centrale si teritoriale pentru singura varianta capabila sa demareze un proces consistent de amplificare a acestei vitale activitati. Culmea este ca acest proiect este si finantat de IRB si acum, acum va expira termenul si, bineinteles, si finantarea. Ce vom declara? Vom defila tot cu cele 10-12 echipe de juniori care ar trebui sa improspateze cu elemente de perspectiva cele 22 de echipe de seniori!
- Largirea si perfectionarea adecvata a corpului de tehnicieni, la exigentele unui proces larg de dezvoltare si la cerintele metodologiei actuale de instruire. Lucreaza iata de 3 ani academia, dar daca o sectie solicita un antrenor ridicam din umeri!
- Promovarea, impunerea si dirijarea unei conceptii moderne de instruire si de joc (am inteles ca cele mai bune patru echipe ale noastre au facut in semifinalele si finalele actualului campionat o slaba demonstratie a frumusetii jocului).

O sa revin cat de curand cu doua exemple de actiuni vazute, intelese si facute diferit, bine inteles fara ca rugbyul sa profite ceva, asa cum eu entuziasmat credeam atunci cand le-am propus.
In fine, asteptam, si cred ca era o chestiune normala, ca dupa precarul sezon international de primavara al juniorilor sa intervina o dezbatere larga a temei si mai ales masuri organizatorice si metodologice de reconsolidare a sectorului. Ai auzit ceva?

Uite Mihai, poate ca si varsta ma preseaza si n-am rabdarea nesfarsita a unuia mai tanar si poate cine stie, mai si dramatizez lucrurile. O fac din dragoste pentru rugby, o fac cinstit si dezinteresat, ca si tine, cu cele mai bune intentii.
Altfel traiesc o mare bucurie profesionala:
Imi era frica ca finalul profesional sa nu ma gaseasca apasat de varsta si depasit de sarcini didactice, in fine lipsit de entuziasmul unui dascal. Ei bine, am prins o generatie grozava: 35 de studenti de anul I – la licentiatura de educatie fizica (facultatea mai are si licentiatura de antrenori cu care am lucrat in trimestrul trecut). Predau rugbyul, atletismul si didactica invatarii tehnicii sportive. Am reusit sa le captez interesul astfel ca ma declar acum multumit ca am putut sa le transmit mare parte din preceptele didactice descoperite prin experienta mea. Bucuria de cum am reusit sa-i anim cu jocul de rugby este imensa: si-au facut singuri echipa masculina care a castigat 3 turnee zonale de 6-8 echipe de a 3ª divizie. Ma incanta mult bucuria lor in prezenta jocului de rugby, dar mai ales faptul ca maine ca profesori, in baza trairilor de acum, vor folosi cat mai des balonul oval pentru animarea claselor lor de elevi.

Cam asta este cu mine. Te salut calduros ca pe toti amicii nostri. Mao

Antrenorii (1)

Arhi-cunoscutul secret al performantei sportive sau ”omul sfinteste locul”
Consideratii generale

Fara indoiala, un factor fundamental in definirea calitativa a rugbyului, ca a oricarui alt sport, este antrenorul si asta in egala masura, atat in perspectiva realizarii performantei sportive, cat si in etapa de atragere si formare rugbystica. Bine inþeles ca problematica este total diferita la cele doua aspecte enuntate, cum si metodologia aplicata, aceasta insemnand obiective si puncte de interes diferite, metode, mijloace si efecte specifice. Daca antrenorul de seniori, implicat intr-o anume performanta este confruntat cu o seama de probleme organizatorice, vizand in special constituirea lotului de jucatori, din care apoi printr-un proces migalos si perseverent sã obiectiveze posibilitatile echipei intr-un mecanism functional, operativ si eficace in joc, antrenorul de copii si juniori nu este mai putin responsabilizat cu atributiile specifice misiunii lui. In timp ce primul este preocupat cu imprimarea unui stil de joc adecvat capacitatilor jucatorilor, celalalt luptand in general cu ignoranta din jurul rugbyului, ocolit mai ales de parinti pentru presupusa violenta a acestuia, trebuie sa-si etaleze din plin tactul pedagogic si cel metodologic pentru atragerea copiilor la activitate, cum si la crearea unui microclimat social, in care preponderenta obiectivelor educative trebuie sa fie prioritara.

In ambele ipostaze, pasiunea pentru rugby, afinitatea in relatii sociale si buna comunicare, cum si preocuparea continua pentru perfectionare si adaptare la exigentele zilei, sunt atribute profesionale de baza. Tot comuna celor doua categorii de antrenori este si dedicatia in munca ce o fac, in care disponibilitatile de timp, energie, afectivitate si preocupare pentru mai bine sunt nelimitate. Aceasta disponibilitate totala duce la acel sacrificiu, de care ades se vorbeste, pe care trebuie sa-l faca antrenorul aflat intr-o continua „echilibristica” la cotidian si viata de familie, pe de o parte, si pregatirea, soarta echipei, pe de alta parte.

In ciuda unor mari tehnicieni romani ce au impulsionat performantele echipelor noastre, ridicand stacheta instruirii rugbystice, fara exagerare, in zona profesionismului de astazi, o adevarata scoala de antrenori nu a existat la noi. Cei mai multi antrenori au fost autodidacti, transferand pasiunea din activitatea de jucatori in misiunea de dascali sau tehnicieni, confruntati cel mai adesea cu o multitudine de probleme, tratate dupa bunul simt, dar si, de multe ori, empiric si limitativ. O slaba activitate de informare tehnica practicata de federatie de alungul anilor, neglijandu-i pe cei ce trebuia sa puna in practica cuceririle rugbyului in continua evolutie, a dus inevitabil la slabirea drastica a corpului de tehnicieni si implicit la discrepanta valoricã ce exista astazi fata de elita mondiala.

Astazi, breasla antrenorilor de rugby este cantitativ infima pentru un joc sportiv ce, iata, luptandu-se cu atatea greutati se ambitioneaza sa ramana sus, dovada si prezenta noastra constanta la turneele finale ale Cupei Mondiale.
Ce este insa extrem de prejudiciant este si numarul foarte redus de antrenori proveniti dintre fostii nostri mari jucatori, cei care isi pot valorifica bogata experienta sportiva in practica instruirii rugbystice. Daca, de exemplu, in anii ´70 rugbyul nostru era sustinut, alaturi de mari tehniceni precum: Petre Cosmanescu, Cornel Munteanu, Mihai Naca, Mitica Antonescu si altii, de competenta si prestigiul unor mari valori rugbystice precum fostii internationali: Gica Parcalabescu, Titi Ionescu, Viorel Morariu, Alexandru Teofilovici, Radu Demian, Alexandru Palosanu, Valeriu Irimescu, Theodor Radulescu, Ion Teodorescu, Adrian Mateescu, Gheorghe Dragomirescu, Petre Florescu, Ion Tutuianu, Alexandru Pop, Gheorghe Nica, Raducu Durbac, Gheorghe Rascanu si mai dadeau o mana de ajutor la Cluj, Mircea Rusu, la Iasi, Gheorghe Drobota, la Buzau, Alexandru Ionescu, iar la Constanta isi incepeau cariera Peter Ianusevici, Petrica Motrescu si Mihai Bucos, in zilele noastre degetele unei singure maini sunt prea multe ca sa-i enumere pe antrenorii proveniti dintre fostii internationali. Mai mult, si de neinteles, cand, mai de curand, cativa dintre acestia „au facut pasul” spre federatie au fost repede lamuriti, mai delicat sau nu, sa-si vada de treburile lor!

Oricat de anonima ar fi munca de antrenor pentru cei mai multi, cu modestia ce de obicei ii defineste pe acestia ce se confrunta cu atatea greutati in munca lor, identificati cel mai adesea si ca organizatori si sustinatori principali ai sectiilor, o tratare responsabila si atenta din partea forurilor federale se impunea. Nu am inteles o anume desconsiderare tocmai a acelora care sunt responsabili din punct de vedere sportiv, dar si moral-social, cu manifestarea echipelor, care cu dibacia, cu optimismul si dedicatia lor pregatesc si anima jucatorii? Observati, dintr-o casetã tehnica a jocului, dintre atatea date relevante despre echipe, marcatori, arbitri, ambient, lipseste de regula, cine credeti? El, antrenorul! Asa se face ca chiar si din evidenta prestigiosului palmares al echipei nationale lipsesc acesti fauritori ai impresionantei epopei a rugbyului nostru!
O multime de discriminari si neatentii practicate chiar de cei care ar fi trebuit sa se fi ingrijit mai bine de acest segment de baza, important pentru valoarea si chiar fiinta rugbyului nostru, sunt cuprinse intre ignorarea unei selectii exigente a viitorilor tehnicieni si competenta lor formare profesionala (decade intregi au fost marcate de lipsa unei informari metodologice curente), cum si credibilitatea ce a fost mai intotdeauna de partea arbitrilor in desele diferenduri de joc (mai ales ca si majoritatea observatorilor de joc erau proveniti, de regula, dintre fosti arbitri). Si astazi sanctiunile curg mult mai usor in partea antrenorilor, intarind parca vorba romaneasca cu „biciul care este pentru calul care trage”.
In fine, spune mult in acest sens urmatoarea relatare: cand pentru scurt timp in functie federala am cerut un spatiu in federatie pentru primirea si ascultarea in pace a pasurilor, cum si posibilitatea tratarii cu o cafea sau un pahar cu apa rece a colegilor veniti de la capatul tarii, am parut un caraghios venit de pe alta planeta.

S-a ajuns astfel ca o profesiune generoasa, plina de simbolism pentru dragostea si pasiunea rugbystica, innobilata de-a lungul timpului de atatea mari personalitati, „antrenori ai rugbyului romanesc”, sa fie astazi considerata ingrata, incomoda si prejudicioasa, tot mai ocolita si de cei mai pasionati jucatori.
Fara indoiala, a contribuit la aceastã penurie de antrenori din zilele noastre si recompensa materiala insuficienta, este adevarat egala cu cea din alte specialitati, dar si mult mai comode in manifestarea profesionala fata de cea de rugby.
Asa au dispãrut si marii nostri strategi, profesionisti adevarati ce faceau cu decenii in urma un preludiu chiar la metodologia de instruire a rugbyului profesionist de astazi, purtand echipa nationalã la victorii ce uimeau intreaga lume.

Aceasta lipsa de tehnicieni, perceputa in special cand este vorba de instruire unei echipe nationale, este evidenta la toate nivelurile, fiind si un handicap serios chiar la inceperea unei actiuni largi de divulgare a rugbyului in diferite medii; disparitia masiva a echipelor de rugby in anii ´80, ´90, dar mai ales a cluburilor sportive scolare si a claselor speciale de rugby s-a datorat si acestei lipse acute de specialisti.
Insasi faptul ca inventarul metodologic al antrenorilor de copii si juniori nu este specializat pe caracteristicile si particularitatile tinerilor, cu obiective precise fiecarei etape de varsta, ca antrenamentele acestora sunt niste miniaturi ale celor de seniori, iar cei mai micuti lupta de la primele lectii sã fie campioni in loc sa descifreze cu calm adevaratele taine ale rugbyului si sa fie educati adecvat, arata ca toata aceasta problema a fost grav neglijata.
De ce a fost aceasta sarcina uitata sau lasata pe ultimul loc?

Ar putea fi intrebati de aceasta lacuna toti presedintii de federatie? Ce ar putea dumnealor sa raspunda? Dar toti antrenorii federali si toti responsabilii comisiei tehnice? Dar chiar si antrenorii insesi, ce nu s-au ingrijit sa-si atraga discipoli in jur?

S-au dus timpurile cand un Mitica Ionescu sau Nicu Padureanu transmiteau celor tineri pasiunea pentru rugby, dar si multe elemente despre rigorile performantei sportive cum si ale meseriei de antrenor. Este acum vremea ca organismele internationale (IRB prin Academia de Rugby) sa ne ajute la recalificarea tehnicienilor. Sarcina grea si aceasta, daca ne gandim ca tot aceia ce au pastorit decenii intregi retardul metodologic al antrenorilor, mercantilizand adesea aceasta importanta sarcina in scopuri personale, sunt si acum printre cei responsabilii cu redresarea acestui sector!
Rasuflam usurati ca aceasta academie va rezolva problema. Daca, sa zicem, actualizarea metodologiei de pregatire pentru un lot restrans de antrenori ar fi putut sa fie reala si benefica, nu se cunoaste nici-o intentie a frr de a constitui corpul larg de “formatori” necesari in demararea procesului de dezvoltare promis (mai ales la alegerile federatiei din 2001 si 2005), de divulgarea rugbyului in randul copiilor si tinerilor si mai cu seama in mediul scolar.

* * *

Cu mare placere incerc o reconstituire scurta a curricului sportiv si antrenoral al celor pe care i-am cunoscut si apreciat, somitati ce au dus echipa noastra nationala la nivelul marilor puteri, profesionisti de mare clasa care faceau de toate: erau si manageri si preparatori fizici si mari specialisti de tehnica si strategi tactic si psihologi si magazioneri sau achizitori de echipament sportiv etc.

Va urma

Antrenorii

Calendar incarcat pentru rugbystii nostri: in tara sau in strainatate preocupari accentuate pentru finalizarea competitiilor. Apoi, polarizeaza mult atentia si apropiatul turneu IRB Nations Cup, ce angajeaza plenar reprezentativa noastra de a face, intr-o competitie puternica, o verificare temeinica in vederea participarii la Cupa Mondiala. Turneul, prima ocazie de acest gen in tara noastra, solicita imens si capacitatea organizatorica a federatiei, careia ii dorim succes la trecerea cu bine a mult exigentului examen.

Domnilor,
va propun, si pentru diversificarea trairilor rugbystice, o privire atenta, si mai mult retrospectiva, asupra unui element decisiv al sustinerii si propulsarii minunatului joc: antrenorii.

Interventia mea in acest sens survine acum, cand, iata, mai toate treburile metodologice importante ale rugbyului nostru (modernizarea conceptului de pregatire si joc – de altfel, insesizabila in practica -, pregatirea echipei nationale, academia de rugby) sunt facute de tehnicieni straini.

Situatia trista ce o traieste acum rugbyul nostru reprezentativ, apeland masiv la ajutor strain, n-a mai avut-o nici-o data, nici chiar la primele mari examene de inceput ale aventurii noastre internationale. Aveau pionierii rugbyului nostru abilitatea si enormul interes de a invata tot ce era important de la francezi, dar si multa „mandrie dacica” de a nu se da inocenti, nici chiar in acea situatie extrema. Singura aparitie a unui consilier francez a fost in anul 1938, arbitrul Henri Ruffy, care s-a oferit sa participe la pregatirile nationalei pentru jocul cu Franta (8-11). In rest totul, dar absolut totul (sa ne reamintim acele incredibile victorii ce socau lumea rugbyului), a fost construit cu migala si stiinta a-lor nostri. Mai mult, antrenorii nostri isi dovedeau inaltul profesionalism cuprinzand, in cuplu principal-secund, toata problematica ce azi o acopera o intreaga armata de specialisti, valorificand la maximum talentul si disponibilitatile jucatorilor romani. Acestia, la echipa nationala sau la cluburi, s-au dovedit si mari strategi ce anulau cu destoinicia lor imense decalaje istorice, organizatorice, umane si materiale etc.

Referitor la echipa tehnica a reprezentativei de seniori, sustinuta, acum, de cei patru francezi si cam tot atatia autohtoni, mi-ar place sa cred ca ai nostri nu sunt simple elemente de decor si au personalitate si un cuvant serios de spus, fie in conceperea strategiei de competitie, fie in desfasurarea celei de instruire. Participarea la un proces atat de laborios cum este acompanierea unei reprezentative, si mai ales la o cupa mondiala, este o experienta valoroasa ce trebuie neaparat fructificata chiar si in elevarea profesionala a intregului nostru corp de tehnicieni. Zic asta si pentru ca de cativa ani buni au aparut ca secondanti ai „principalilor” francezi tehnicieni de-ai nostri, nesemnificativi in antrenorat, care, nu ca nu s-au facut simtiti cine stie ce, dar nici macar nu si-au exprimat o minima responsabilitate sau chiar opinia la dificila si angajanta sarcina la care au fost chemati. Ba, mai mult, unii au si disparut complet din activitate, irosindu-se aiurea acea importanta experienta ce o traise langa nationala.

In fine, am recompus cu destula greutate (avand in vedere firavele referiri scrise, sau chiar statistice, ale activitatii antrenorale) portretele antrenorilor reprezentativi pe care personal i-am cunoscut. Prin prezentarea succinta a marilor antrenori ai rugbyului romanesc, pe langa profundul omagiu ce il aduc cu toata admiratia, imi declar si intentia de incitare a celor mai tineri, prin semnificativul exemplu, la perfectionare profesionala si ambitii spre veritabila performanta.

Voi prezenta acest capitol (ce face parte dintr-o lucrare ce n-am reusit sa o public) succesiv, in pasaje de dimensiune rezonabila. Imi cer scuze celor neinteresati de subiect si carora le voi incarca inutil posta electronica. Cei care au elemente semnificative de adaogat sau corectat sunt insistent invitati sa o faca.

Fac aceasta prezentare pentru ca asa inteleg sa-mi cinstesc meseria care mi-a dat enorme satisfactii, sau colegii de breasla care prin prestigioasa lor activitate mi-au desteptat orgoliu de antrenor de rugby.

Vasile Constantin-Mao

Draga George Balta,

Am primit acum cateva zile un mesasaj special de la fostul meu junior, acum, amicul Adrian Lungu. Cand ma delectam cu frumusetea acestuia, coloristica si muzicala, m-am gandit sa ti-l trimit, cu salutari si cateva cuvinte prietenesti. Regret enorm ca fara sa stiu ce s-a intamplat nu am putut, in multe tentative, sa ti-l trimit. Poate o fac cu alta ocazie.

In fine, cel care s-a gandit sa-mi faca o bucurie cu acest clip primavaratec, poate stii, este, inca, recordmanul rugbyului nostru la numarul de selectii in nationala (77), record realizat intr-o cariera prestigioasa de international in care a intrat si participarea la 3 Cupe Mondiale (1987, 1991 si 1995), cum si victorii magnifice la Franta , Scotia si Tara Galilor.

Am vrut sa ti-l trimit insotit de sfatul ca, pe langa atatea exercitii si eforturi psihologice la care situatia te obliga, sa ai inima deschisa pentru tot ce este frumos si demn in acesta lume. Sa te bucuri mult de minunatiile naturii, de puritatea florilor, sau zambetul copiilor, ce aureoleaza primavara vietii.

Te imbratisez calduros, ca si pe toti ceilalti prieteni
Mao

Despre ”pledoaria pentru rugby”

Marele Mircea Rusu, unicul dintre titanii nostri ce traieste rugbyul la fel ca-n tinerete – pasionat si dezinteresat -, ne transmite, cald si emotionant, tot patosul ce-l simte legat de jocul ce i-a calauzit viata, mai ales, cu increderea in sine si in cei din jur.
Ne transmite patosul filtrat in dedicatia-i constanta si in intelepciunea varstei, dar si tristetea legata de linistea dezolanta a Babesului, tot mai ocolit de copii. Nu ma mira nelinistea unuia dintre invingatorii de alta data ai Frantei, care isi reaminteste de multele echipe de juniori ale Clujului (Vointa, Stiinta, Viitorul, CFR-IMMR etc.) care alimentau rugbyul nostru cu mari performeri.

Fara indoiala, apelul lui Nea Mircea, chiar sub aceasta forma subtila, are si o "bataie" clara: sa facem totul pentru a umple cu copii terenurile noastre de rugby.

Se poate deduce de aici ca inca nu s-a pus in miscare un plan consistent de animare serioasa a miscarii de copii si juniori (!?).

Generatia venerabila a rugbyului nostru isi mai reaminteste de actiunile de popularizare ale jocului in Ardeal sustinute de loturile nationale sau de marile noastre echipe, cum si de organizarea si stimularea activitatii in teritoriu de catre autoritatile federale. Personal am si crezut ca un secretar general adjunct va avea aceasta responsabilitate. Dar, si dupa cerintele de concurs ale postului, se poate banui ca acesta va fi directionat tot pentru bogata noastra activitate internationala, bazata pe, iata, un atat de sarac si fragil segment de perspevctiva.

Salutari lui Mircea Rusu si tuturor celorlalti amici.

Vasile Constantin-Mao

Despre "proba de caritate" al lui Mihai Vioreanu

sau

un indemn la omenie

Eveniment inedit pentru rugby in general si al nostru in special, participarea in cursa de maraton de la Paris a fostului international, a marcat simtirea si asocierea lumii noastre rugbystice fata de scopul caritabil declarat, pe toata scala trairilor umane: de la elanul si devotiunea alergatorului pana la indiferenta aproape generala a oamenilor de rugby.

Personal m-am simtit mandru ca in acea maree umana era si unul de al nostru care ducea in inima, pe langa propria-i mandrie de a se putea lupta cu marele supliciu al probei, si o flacara, un gand cald si protector pentru un rugbyst de-al nostru, in floarea tineretii impins de soarta la grea suferinta.

Si pentru ca un gest donativ, asa cum s-a vrut, larg stimulat de eveniment, este o optiune voluntara si pur personala, este fara discutie un subiect extrem de delicat in a fi judecat sau chiar comentat. Vremurile nu sunt usoare. Pentru multi viata cotidiana este plina de privatiuni. Dar mult mai multi, Slava Domnului, au promovat si prosperat in viata si gratie rugbyului ce le-au intarit aspiratiile la bine si frumos.

Concursul, cu contributia de 100 ron in contul Asociatiei Prietenii Rugbyului Romanesc, a evidentiat participarea extrem de limitata a celor care se presupunea ca vor folosi ocazia pentru a-si dovedi atasamentul la o cauza nobila. Cred ca actiunea ar fi trebuit pregatita mult mai din vreme si difuzata cat mai divers si amplu, internetul ne fiind accesibil multora. Stiu, poate s-a contat excesiv pe membrii grupului de stiri_rugby, dar si aici, dupa cum s-a vazut, disponibilitatile, de data acesta, au fost reduse.

S-a strans totusi suma de aproximativ 2500 euro, ce fara indoiala pica bine pentru programul imediat al asociatiei (de fapt al celor 2-3 animatori ai respectivei grupari caritabile). Asa aflu, din discutii particulare, ca in acest cont al APRR au contribuit si alte meritorii actiuni, sustinute de regula de straini, strangandu-se o suma mult sub sperantele initiatorilor si departe de a rezolva niste urgente ce s-ar impune pentru usurarea unei perioade extrem de critice din viata unui semen de-al nostru. Pe langa acestea, fara indoiala, multe gesturi de atentie si atasament, de la oameni de rugby sau complet straini de acest sport, au sustinut curajul si nevoile amicului nostru George.

El are insa nevoie de un autoturism adaptat pentru transportul in carucior si schimbarea locuintei actuale, la care iesirea de la demisol este extrem de dificila. Pana cand, printr-o minune va aparea un filantrop generos, toate sperantele sunt in actiuni de genul celor desfasurate pana acum, bine inteles, asteptandu-se o rata mai semnificativa de participare afectiva si materiala a lumii noastre.

Ma gandesc ca APRR ar trebui consolidata organizativ (deocamdata am auzit de mebrii fondatori si mult disponibilul Peter Tweedie) si sustinuta in actiuni gen tombole, concursuri cu prognosticuri la marile jocuri sau confectionarea diferitelor insemne sportiv-utilitare pe care sa le valorifice la marile competitii (tricouri, sepcute, publicatii, insigne etc.).

Dar ambitiile APRR sunt mult mai mari, cei care ar avea nevoie de ocrotirea rugbyului pe care l-au iubit nu se limiteaza la un singur caz, iar sperantele de a sustine chiar in instruire tinerele talente sunt mult mai mult decat meritorii, dar atat deocamdata.

Pentru aceasta simtul nostru de solidarietate trebuie exersat, trebuie iesit dintr-o faza individualista, nepasatori, parca, la suferinta celor din jur.

Un ajutor pretios la aceste actiuni poate veni chiar de la forul de specialitate, interesat in promovarea initiativelor de sensibilizare morala si asociere a oamenilor rugbyului nostru. Refuz sa cred ca neparticiparea in corpore a membrilor suspusi ai acestui for la actiunea „maratonul caritabil” a fost o minimalizare a acestei initiative de mare noblete, cu un obiectiv caritabil atat de concret si necesar.

Un cuvant de stima profunda, de total respect si admiratie, nu ma pot abtine sa-l adresez sufletistilor nostri alergatori, Mihai si prietena sa, pentru promovarea unei atitudini si a unor responsabilitati care sa ne ridice la un nivel firesc de manifestare umana, marcat de generozitate, specifica de altfel lumii mari a rugbyului.

Initiativa, temeritatea voastra, efortul teribil, dar mai ales simtirea, gandul la un semen napastuit ce va incalzit inimile va inobileaza din plin, fiind, iata, pentru noi toti model si indemn la compasiune pentru cei din jur.

VASILE CONSTANTIN - MAO

PS. Redeau, pentru semnificat, fragmente din scrisoarea lui Mihai de dupa cursa:

«Impreuna cu Orla, prietena mea, am alergat aceasta cursa pentru George si gandul la George ne-a facut pe amindoi sa terminam cursa.

Le multumesc din suflet si o fac si in numele lui George prietenilor care m-au sustinut si au aderat la ideea de a-l ajuta si sustine pe George. Nu este putin lucru. Majoritatea celor care s-au inscris la acest concurs nu au legatura directa cu rugby-ul romanesc - sunt buni prieteni de ai mei si le multumesc pt suport.

Le multumesc inca o data celor ce au sprijinit acest eveniment caritabil. Celor ce au fost fie prea timizi, fie prea ocupati (si mai ales ma refer la cei implicati direct in rugbyul romanesc) le doresc sa descopere cat mai curind faptul ca "e mai frumos sa dai decat sa primesti".

Continui sa cred cu toata fiinta ca trasaturile principale ale rugby-ului sunt:

LUPTA, MANDRIE si SOLIDARITATE.

Mihai»