Un antrenor strain pentru România

Practica angajarii unui antrenor strain este larg raspândita fiind o solutie de animare-stimulare a activitatii sau de actualizare- modernizare a instruirii, dar cel mai adesea de a contracara o criza. Se uziteaza aceasta solutie în rugbyul de înalt sau de mai mic nivel, la echipe reprezentative sau de club.

Cu mult timp în urma (pe la sfârsitul anilor ´70 când noi îi ridiculizam la prima reprezentativa) italienii au importat antrenori - chiar de renume (ex. P.Villepreux, J.M.Aguirre, J.Kirwan, P.Berbizier etc.), atât pentru activitatea echipelor reprezentative cât si de club. Acum fenomenul s-a extins si au apelat la antrenori straini, pe lânga italieni - constanti în aceasta solutie, galezii si, mai nou, dublii campioni mondiali – australienii. Cei mai solicitati sunt, fara discutie, tehnicienii neozeelandezi.

Noi, pe reculul grav al anilor ´90, am apelat la un antrenor strain – neozeelandezul John Phillips / 1999-2000, sperând în atenuarea unor efecte dezastroase în rugbyul nostru ca urmare a crizei social-economice, dar si a incapacitatii organizatorice si metodologice a federatiei de a interveni cât de cât salvator în acel context..

Dupa colapsul din 2000 (0-134 cu Anglia), patronat de tehnicienii nostri, am cautat plini de sperante solutia într-o echipa de tehnicieni francezi. B.Charrere si, apoi, R.Antonin, cu masive echipe franco-române de colaboratori, s-au remarcat prin a nu schimba nimic din retardul tehnico-tactic al reprezentativei si slaba competitivitate a acesteia. Influentele acestor specialisti în renovarea sistemului de instruire al celorlalte selectionate, ca sa nu mai vorbim de instruirea de baza - la sectiile din teritoriu, au fost ca si nule.

Acesti domni care si-au pus capacitatile de tehnicieni la dispozitia rugbyului nostru, proveniti din sisteme si medii social-rugbystice superior dezvoltate, probabil n-au înteles (dar si pentru complicatiile nefiresti din lumea acestui sport de la noi) si nici nu puteau întelege ceva din „balcanismul” rugbyului românesc. Plecând de la aceste exeperiente, nu tocmai grozave, sau cel putin nu la parametri ce se asteptau de la astfel de investitii, am putea prepara cum trebuie contributia si ajutorul metodologic al lui Ellis Meachen.

Problematica acestei situatii o cunosc, traind concret ani buni calitatea de antrenor strain la nivel de club. Bineînteles, tinând cont de proportia activitatii fata de cea de reprezentativa sau de o activitate la nivel national, am trait constient si intens avantajele situatiei dar si limitele si inconvenientele în desfasurarea profesiunii. Asa ca pot, avizat, sa spun câte ceva la aceasta problema.

Presupun ca în aceasta perioada de respiro, fara activitate competitionala si pregatiri centralizate, tehnicienii federali lucreaza febril la structurari de programe si strategii pentru atâte nevoi ale activitatii, inclusiv pentru rentabilizarea interventiei antrenorului neozeelandez, în vederea unui profit maxim de care are nevoie rugbyul nostru. Pentru asta le si sugerez urmatoarele elemente de care, cred eu, ar trebui sa se tina seama, astfel:

Reusita misunii antrenorului strain depinde de personalitatea si calitatile acestuia.

Fara discutie, curriculum profesional al lui Ellis Meachen, cum si „experienta Tonga”, îl detaseaza net de antecesori. Favorabila îi este acestuia si etapa de vârsta, cu disponibilitati multiple pentru travaliul profesional, dar, presupun, si cu obiective si aspiratii proprii.

Dintre cei amintiti mai sus:

- primul, probabil ca pâna în final, nici nu s-a desmeticit macar în ce lume intrase, dar sigur, nonsalant, nici nu încercase ceva;

- al doilea, Charrere, capricios din fire si superficial în fond, exagerând în teoretizarea pregatirii, chiar în detrimentul antrenamentului de baza, a omis multe aspecte fundamentale ale instruirii, astfel ca premizele reale ale nationalei au fost în mare parte compromise;

- ultimul, cu un CV bogat în atributii manageriale, folosit ridicol drept „spada” de contraatac la criticile ce si-a atras la desele nereusite antrenorale, sustine, aratând în dreapta si în stânga, ca n-ar avea dânsul nicio vina pentru noua ratare ce am încercat.

Toti au suferit de dificultate în comunicare; toti si-au facut staful în mare parte din persoane neabilitate pentru respectiva misiune; toti au eludat aspectul psihologic, ca sa nu mai vorbim de ultimii doi cu brambureala în programarea anapoda a instruirii (vezi stagiile montane). Toti n-au adus absolut nimic bun, nici în palmares si nici în influentarea instruirii de baza, din sectii; regretabil este ca ultimul mai conduce si cursurile academiei de rugby, cu „meritul” clar: consumator de fonduri importante, pentru ca în practica rezultatul este aproape zero.

Speram ca solutia actuala sa fi gasit persoana care, pe lânga un profil de mare antrenor, acesta sa aibe o perceptie optima a realitatii de la noi, abilitatea în dominare a relatiilor, perseverenta în munca, calitati determinante pentru îndeplinirea împreuna a unui proiect viabil de revitalizare a rugbyului nostru.

Reusita misiunii antrenorului strain depinde în egala masura de noi.

Venind din scoli si medii de înalt rugby, din structuri extrem de bogate material, dar si cu metodologii elevate de formare si instruire sportiva, tehnicienii straini n-ar putea sesiza singuri retardul si întortochelile din rugbyul nostru; trebuie ajutati, lucid si chiar autocritic, sa priceapa multe aspecte greu de înteles (chiar si de noi), precum: dece antrenorii se dovedesc reticenti la nou si uneori pizmasi periculosi; ca vor lucra cu jucatori a caror pregatire, în mare parte, s-a desfasurat, sau se desfasoara, în conditii mai mult decât precare (doar daca am aminti situatia celor mai bune grupari de juniori: Metrorex - pe un câmp înglodat si LAV – prin parcuri si sali!); ca „avem câteva flori dar nu avem gradina” etc., etc.

Ma îndoiesc ca Ellis Meachen (în afara de ce buni primitori suntem, sau cam ce rugby stim noi - ca ne-a vazut la Montauban ), a plecat acasa cu ceva din datele realitatii noastre rugbystice, ca sa pregateasca în cunostinta de cauza debutul în dificila lui calitate. Ca totul sa fie OK, cum ar trebui. Ar fi trist sa ratam si acum ocazia ce o avem, lasându-l pe dumnealui vreo 3-4 ani sa se dumireasca, asa cum am facut si cu ceilalti.

Chestiunea este ca i-am cam lasat pe respectivii tehnicieni sa faca singuri „minunea”. Când s-a putut (pe lânga ce si-au ales ei), li s-au dat ajutoare putin folositoare: închipuiti-va ca pe John Phillips îl „ajuta” M.Paraschiv, iar pe ceilalti persoane cât mai nereprezentative.

In aceiasi ideie nu se poate întelege dece la multele erori, ce regretabil au tot intervenit, oficialitatile au fost neutre, parca ferindu-se sa nu-si supere tehnicienii, asumându-si automat si coautoria la gafele lor.

Cred ca pe lânga acest eveniment ar trebui organizat un studiu amplu cu aplicatie imediata în practica la nivel national:

§ un studiu atent si aprofundat, pe multiple aspecte ale antrenamentului (tehnic, tactic si fizic: programari, structuri, mijloace etc.);

§ un studiu al aspectelor de atitudine si interventie a antrenorului;

§ nu exagerez, orice indicatie, sfat sau vorba ar trebui sa ramâna în zestrea noastra.

As vedea astfel o ipostaza a colaborarii, vizând o asimilare eficace a stilului neozeelandez, prezentat de Ellis Meachen în pregatirea reprezentativelor sau special pentru antrenori, astfel:

§ programarea temelor scoala

§ organizarea asistentei, cu participarea tuturor antrenorilor si cât mai des posibil;

§ dirijarea observatiei active;

§ dezbaterea imediata a elementelor evidentiate.

Antrenamentul (sau lectia) vizionat trebuie finalizat cu concluzionarea tematicii si într-un material atent elaborat si difuzarea acestuia în teritoriu.

Consider important ca pe lânga continutul antrenamentului sa se faca o observatie atenta asupra manierei atitudinale în interventii a antrenorului, cu siguranta complet diferita de gestica si mobilitatea limitata a antrenorilor nostri. Inregistrarea video a antrenamentelor, monitorizarea si analiza datelor (ritm-volum, repetari- intensitati; succesiuni-asocieri ) pot constitui materiale didactice importante.

Consider de baza obligativitatea participarii antrenorilor la convocari, cum si a aplicarii imediat în practica a noilor achizitii metodologice. Pentru aceasta se impune verificarea si evaluarea exigenta a aplicarii indicatiilor recomandate în pregatirea de baza, realizata de catre tehnicienii federali – implicati activ si concret în activitatea din teritoriu.

Stiti ceva? Ma îndoiesc ca avem capacitatea de a organiza, structura si exploata convenabil aceasta excelenta ocazie, de asimilare a unei metodologii avansate, sugerata si exemplificata de Ellis Meachen, adaptata, generalizata si chiar perfectionata de noi. Mi-ar placea mult sa fiu contrazis si actiunea sa fie plenar benefica.

Comunicarea, o problema esentiala

Problema importanta este comunicarea, adica transmiterea de catre tehnicianul neozeelandez pentru nevorbitorii de limba engleza, a atâtor elemente de mare subtilitate si complexitate ce însotesc antrenamentul si competitia, în multiplele lor aspecte. Pentru aceasta de mare importanta este interpretul.

Traducerea trebuie sa fie cât mai fidela, fara denaturari si inventii autohtone, date de nestapânirea limbii sau, pur si simplu, de necuprinderea subiectului.

In atare situatie, pe lânga cunoasterea limbii, interpretul trebuie sa fie un mare cunoscator al rugbyului, or din practica acestuia la înalt nivel, or dintr-o experienta antrenorala confirmata. Daca a fost greu sa prindem un tehnician de valoarea lui Ellis Meachen, cred, fara exagerare, tot asa de greu este sa gasim un interpret eficace. Acesta ar trebui sa capteze prin fidelitata traducerii, pe care ar trebui sa o dinamizeze si prin autoritatea si entuziasmul sau, conducând la maxima disponibilizare a jucatorilor, sau a consideratiei antrenorilor.

Nu stiu spre cine se îndreapta optiunile conducatorilor la aceasta functie, dar presupun ca au tot interesul sa fructifice plenar ocazia si vor tine seama si de experientele nu prea fericite în care interpretii nostri au avut, inerent, contributia de rigoare la limitarea randamentului sau a audientei în general.

Vasile Constantin-Mao

PS.

Personal, din prima declaratie a tehnicianului neozeelandez (www.rugby.ro / 13.12.2007), am fost frapat de un obiectiv interesant din proiectul pe care acesta îl anunta si care viza o structura scolara puternica. Mi-a sarit inima de bucurie, ca iata, la obsedantele mele reveniri pe aceasta tema, un mare tehnician ne reaminteste unde ar trebui sa se intervina pentru o reala revitalizare a rugbyului nostru. Am vazut sarcinile ce i s-au propus acestuia si, sincer, n-am fost surprins ca treaba cu rugbyul scolar lipseste cu desavârsire, probabil subiectul fiind considerat de conducatori o bagatela cu care nu trebuie sa-l solicitam pe reputatul specialist.

Am repetat ades: atunci când este vorba de rugbyul la nivel de copii si juniori – cel din mediul scolar, se termina si resursele materiale si învestitiile metodologice, aceasta tema aparând doar ca „preocupare serioasa” pe la alegeri, prin programele electorale, anuntata chiar cu emfaza si uitata, invariabil, imediat.

Colind de Craciun

Mos Craciun cu suflet bun

Sa ne-aduca în ajun

Bucurie si belsug

Sanatate si de toate

Pentru mari si pentru gloate

Sa ne-împace în cuget bun

Ca asa e de Craciun.

Impreuna cu prof. Ioan Toca am ticluit un colind pentru toata lumea. Cine nu stie ce rost are acest domn în rugbyul nostru, precizez: este directorul Liceului Aurel Vlaicu de mai bine de 20 ani, sustinând la cel mai înalt nível rugbyul national. Dovada: multiplele titluri de campioni, indicator cu care domina autoritar orice grupare, si numarul mare de internationali la toate reprezentativele.

Un cadou generos

O veste la un cadou cu multa usurare pentru miscarea si viata prietenului nostru George: este darul ce i l-a facut prin Mos Craciun federatia noastra. Acesta este un automobil dotat cu multiple functionalitati adaptate la transportul în carucior si chiar la conducere de catre George, ce speram sa se întâmple cât mai curând.

Adresez din toata inima felicitari presedintelui federatiei si încurajari lui George în munca lui perseverenta de recuparare.

Sarbatori fericite tuturor !

Vasile Constantin-Mao

Nu m-a surprins esecul de la Montauban !

M-a surprins doar diferenta dura la eseuri (6-0), ceea ce poate spune ca nu prea am contat în joc, ca partener de disputa. Cred ca ajuta prea putin sa ne luam argumente de genul: o prima repriza buna, sau echipa este destul de tânara (se mai aduga ca de obicei si arbitrajul, ce probabil ne-a defavorizat! ), acestea fiind artificii pedagogice pentru începatori, nu si pentru niste evaluari corecte si programari corespunzatoare ale instruirii unei nationale. Ma gândesc ca nu ajuta nici sa tot consideram ca echipa este noua, pentru ca, de fapt, are deja un rodaj de peste 2 ani, în mare, cam în aceiasi componenta si cu acelasi antrenor.

In perspectiva apropiata a unor actiuni de mare responsabilitate (în CEN: cu Georgia, Spania si Rusia, toate în deplasare, cu Portugalia si Cehia, acasa; în turneul IRB – Nations Cup, cu echipe puternice) si în care nationala trebuie, prin joc si prin rezultate, sa dovedeasca robustetea si competitivitatea ce se impune, presupun suficiente preocupari pentru stabilirea unei strategii serioase.

O strategie serioasa? Da serioasa, pentru ca nu cred ca cineva poate zice ca am avut asa ceva în campania trecuta. Vad aceasta dificila „operatie” începând cu restabilirea cadrului moral-educativ si organizatoric al selectionatei, ca sa nu mai vorbim de calitatea si exigenta instruirii.

Zilele trecute am prezentat opinia asupra unor aspecte ale activitatii echipei reprezentative. Fara a ma erija în cine stie ce specialist, ci doar într-un simplu observator, nu stiu cine din cei implicati a fost interesat cât de cât (peste negarea obisnuita a tot ce vine „din afara”) sa ia în consideratie unele elemente ce le consider limitative, persistente de mult timp în activitatea nationalei noastre.

(a) Ma refeream la selectia discretionara, care lasa afara, dupa bunul plac al cuiva, sau a unor reguli în afara criteriilor sportive, jucatori care îsi justifica prezenta în echipa. In afara de lipsirea echipei de valori (sau omogenizarea echipei si chiar privarea acestora de consolidarea valorica prin experienta), jucatorii sesiseaza, traiesc si dezaproba injustetea.

(b) Am vorbit de pregatirea cu maxima exigenta a jucatorilor cu contract frr, considerând ca acestia nu fac diferenta de ceilalti coechipieri de la echipele de club. Daca am viza numai lipsa de capacitate în angajament si la efort (vezi repriza a doua din acest joc), dar mai ales frecventa accidentarilor care, sigur, este consecinta a unei pregatiri precare, si ar fi deajuns. Apoi, ce sa mai spunem de multele erori de tehnica individuala care au aceiasi cauza.

(c) Ma refeream la credibilitatea persoanelor din anturajul echipei (si am vizat mai putin cei doi antrenori, care, fara îndoiala, trebuie supusi si ei la un proces de maxima profesionalizare prin stagii de informare), la seriozitatea misiunii cu care se responsabilizeaza, la încrederea si capacitatea de animare a jucatorilor, pâna la exaltare si daruire totala. Personal am mari retineri la contributia unora, marcati de fapt de mari ratari, mai vechi sau mai recente.

(d) La frumoasa noastra victorie cu acelasi adversar (Montauban) am remarcat fragilitati, chiar defectiuni în jocul nostru, în atac si în aparare. Banuiesc ca antrenorii le-au detectat si nu va dura un veac pâna la corijarea lor.

Lectia „Montauban”, cu cele doua capitole, dar profitând si de „alternativa neozeelandeza” aflata ca o varianta în perspectiva, trebuie sa provoace o desteptare serioasa, de capacitare organizatorica si tehnica (sa se abtina toate persoanele - a tot cunoscatoare prin functii sau traditii, care impun conditii amatoriste unor responsabilitati de înalt profesionism) , care sa transfere la nivelul jucatorilor constiinciozitatea, elanul si dedicatia de care este nevoie în dificila activitate de reprezentare a rugbyului nostru.

Mi-a parut rau ca intrarea lui M.Mot în activitatea nationalei a fost de la început marcata de compromisuri, acceptând conditiile dure ale conducatorilor. Ma refer la:

- limitarea selectiei la jucatorii din tara (vezi si declaratia: „suntem obligati sa jucam numai cu jucatorii din tara”);

- la acceptarea excluderii din lot a acelor doi jucatori de perspectiva, marile noastre sperante (unul dintre acestia este si cel mai bun marcator pe acest an al nationalei: 50 puncte; personal cred, cuiva ar trebui sa-i fie jena de acest caz);

- si probabil de aici si altele (nu stiu cât si-a impus punctul de vedere la formarea echipei tehnice).

M-a surprins o anume stare de suficienta, iata, declarându-se multumit la un esec serios (chiar daca se referea la jocul din prima repriza, pierduta si aceia cu 6-12). Stiam drept caracteristica a unui tehnician o nemultumire permanenta care sa-l framânte la gasirea de solutii optime, transpusa la jucatori în constientizare la analiza critica a jocului si accentuarea sârguintei în instruire. Cu atât mai mult se impune în acest caz o gestionare corecta a manifestarilor cu cât „în joc” sunt jucatori profesionisti si echipa este de fapt nationala României.

In fine, cred ca antrenorii s-au dumirit ca la acest nivel nu se poate face ceva fara intransigente pe multiple planuri.

Si ma opresc aici.

Vasile Constantin-Mao

PS.

Intre timp a intervenit o decizie, pe care o consider gratuita, a Biroului Federal: suspendarea din lotul national a unui international, care fusese deja declarat indezirabil (vezi comunicatul frr în www.rugby.ro) . Zic eu gratuita, dar de fapt cred ca s-a contat pe avertizarea cu „sabia deasupra capului” a celor care, material, sunt legati la stâlpul rugbyului nostru. „Fiti atenti, nu aveti voie sa cârtiti, ba nici sa gânditi prea mult”!!!.

Nu sunt contra acestei dedicatii la culorile nationale, dar cu ponderea componentei morale, educata cu tact si profesionalism si nu impusa abuziv. Rugbyul pentru a fi jucat cu generozitate si dezinvoltura are nevoie de voluntarism si constiinte libere, fara stress si constrângeri.

Sunt sigur ca aceleasi practici au fost exersate si la generatia trecuta si stim efectul trist.

Poate, mai interesant era daca conducerea federatiei ar fi declansat o ancheta printre internationali ca sa descopere (daca nu stie) motivul nemultumirii lor. Poate s-ar fi descoperit si modul cel mai corect de tratare a complicatelor probleme ale selectionatei noastre. Si asta era ceva serios!

Un „tablou” demn de toata lauda

Acum, în apropierea Craciunului, a perioadei cadourilor si a gândurilor bune pentru cei dragi si apropiati, mi-am adus aminte de câteva rânduri ce le scrisesem la un eveniment important în lumea rugbyului nostru, o întrunire de mare simtire umana. Gasind important mesajul, iata, redau ce-am scris atunci:

„Fara discutie, dineul caritabil de vineri 2 noiembrie, organizat la hotelul Howard Johnson din Capitala, a constituit o scena de o importanta si complexitate enorma, atât pentru contextul umanitar, dar si rugbystic.

Felicit din toata inima, prin persoana D-lui Peter Tweedie, pe organizatorii si sustinatorii actiunii.

Un punct de la aceasta caritabila reuniune mi-a atras în mod deosebit atentia: licitatia de obiecte - trofee sportive si tablouri de arta - oferite filantropic de sustinatori ai actiunii.

Orice trofeu sportiv are o încarcatura afectiva valoroasa. In spatele unui tricou al reprezentativei sau al unei medalii de participant la mondiale fiind depozitate vise si sperante, multa munca si destul zbucium. Oferirea acestor simboluri pretioase la o licitatie caritabila este dovada generozitatii în a traii, intens si exemplar-uman, marile responsabilitati ale unui performer. In acest sens m-a încalzit mult gestul câtorva internationali de ai nostri.

Licitatia a cuprins, printre alte obiecte, si tablouri create cu mult har artistic, dar si înobilate mult de mobilul circumstantial. Unul dintre aceste tablouri, „strategia”, mi-a atras în mod deosebit atentia si, bine înteles, elogiul total, fiind menit printr-o înlantuire de fapte sa dea o aura de sublim a acestui dineu rugbystic. Si asta pentru ca:

- maiastra inspiratie a artistului (Cornel Bârsan) care cu mult talent a redat cu penelul sau toata caldura, patosul si vigoarea unei îmbratisari rugbystice;

- generozitatea ofertantului tabloului, special comandat (Paul Amarica), în a-si etala astfel la concret afinitatile rugbystice, si nu numai, animând mult licitatia caritabila cu acest minunat simbol: un cuprinzator si expresiv gest uman si sportiv;

- apoi, splendida si filantropica „miscare” a celor doi licitatori câstigatori (la valoarea de 3.500 euro), care a fost completata de minunatul gest de a oferi lui George opera pentru care „s-au batut”.

Cu siguranta acei Domni s-au gândit ca-i însenineaza putin viata coechipierului nostru ranit. Descretirea fruntii si caldura strecurata în suflet de „îmbratisarea” ce, sunt sigur, îi va însoti lungile clipe de acasa, este darul care recompenseaza demnitatea si perseverenta acestui tânar în a acorda rugbyului, si lumii acesteia, încrederea si speranta în recuperari vitale.

Bravo voua oameni buni pentru inimile voastre încalzite de frumusete umana.

Sunt tare mândru pentru toti semenii mei loiali si onesti rugbyului, generosi si umani la tristetile din jur”.

Si, profitând de readucerea în actualitate a acelui eveniment frumos, vreau sa va dau câteva date despre inimosul si vrednicul nostru George, pe care îl vad din când în când, între stagiile lui de recuperare intensa (Tegherghiol, Câmpina). Vestea buna este ca, mai nou are semne de sensibilitate evidenta în zona inferioara a trunchiului, lucru extrem, extrem de important.

Apoi, Eugen Stefan a contactat un specialist de neurochirurgie de la Paris , care examinând radiografiile a spus ca dislocarea prin operatie a unei presiuni osoase de la accident asupra formatiunilor nervoase (maduva) ar putea avea rezultate importante. In acest sens se pregateste consultatia pe viu de la Paris : aranjamente si programarea voiajului (încercarea de gazduire la ambasada noastra de la Paris ) de o parte, procurarea pasapoartelor si multe sperante de alta parte. V-am povestit acestea pentru a ne asocia si de aceasta data la grijile si sperantele unuia dintre ai nostri.

Si daca de aceste Sfinte Sarbatori ale Craciunului vom fi cu gândul si umarul aproape de acest brav si demn lupator pentru viata, negresit satisfactia si bucuria binelui va fi în inimile noastre.

Va reamintesc contactul cu George si contul în care ne putem face simtita atentia si prietenia noastra:

telefon mobil: 0726 17 64 77 e-mail: g_eorge_alex@ yahoo.com

Cont bancar: Balta George - RO81BACX00000032165 24000; RON; Banca Tiriac; Sucursala Mihai Bravu

Iar eu îl îmbratisez calduros pe prietenul nostru George Balta si va urez tuturor din toata inima numai bine si multa, multa sanatate.

Vasile Constantin-Mao

Plecând de la un „boicot”!

§ Trei fosti internationali, componenti ai nationalei la recent încheiata CM si jucatori la echipa din Auch fac declaratii „tari” în Gazeta Sporturilor. Par a fi contrariati ca la ultimile actiuni ale sezonului s-a renuntat la ei si acuza ca antrenorii actuali ai nationalei sunt slabi, „nu stiu nimic”. Mai ameninta, acestia, si ca nu mai vin la nationala atât timp cât aici sunt antrenori autohtoni.

§ Replica prompta a federatiei, în www.rugby.ro, lamureste: (a) cei trei nu mai fac parte din lotul echipei nationale, deci nici nu poate fi vorba de acel presupus boicot; (b) declaratiile sunt jignitoare la adresa jucatorilor din tara, care între timp, fara straineri, câtigasera si jocul cu portughezii la Lisabona.

Nu m-a surprins ca din comunicat a lipsit chiar si cea mai mica referire la acuzatia dura a boicotistilor, jignitoare la adresa antrenorilor nostri. Nu este prima data când oficialii nu-si apara oamenii.

§ Personal, referitor la afirmatia vis-a-vis de antrenori, nu pot lasa lucrurile asa si reamintesc ca performanta cea mai relevanta a majoritatii jucatorilor din aceasta generatie - Brescia/’96 (ca si formarea si lansarea lor si a atâtor altor mari valori) a fost realizata cu asistenta antrenorilor români. Lasând la o parte marile epopei ale rugbyului românesc (pe care nici cei de afara, antrenati de cine stie cine, nu le pot nici macar visa) construite de marii nostri strategi, antrenorii de astazi se lupta din greu, chiar cu abnegatie, sa tina rugbyul nostru cât mai sus. Actualii antrenori ai nationalei sunt exponentii nostri, care si-au câstigat cu dedicatie si bune rezultate dreptul la o sarcina dificila, ametita atâta de specialistii francezi, iar denigrarea lor ne afecteaza pe toti.

§ Mai mult, plecând de la acest „boicot” propun o revedere a încurcatei si conturbatei aventuri a nationalei noastre la ultima editie a Cupei Mondiale, de neînteles escamotata de oficiali.

Vai, saraca noastra echipa nationala!

Sperantele ce s-au legat de ultima generatie a nationalei noastre, cu premizele justificate de un lot puternic, cu multa experienta, s-au spulberat în urma unui grav concurs al erorilor, în care toti (conducatori, antrenori, jucatori) parca s-au straduit sa faca totul anapoda.

§ In ceea ce priveste nucleul de baza - internationalii din Franta (pe care îi putem privi comparativ cu alti jucatori, emigranti în aceiasi situatie - argentinieni, georgieni etc.), consider ca si-au adaptat foarte bine pretentiile la conditiile rugbyului profesionist, nu însa, si obligatiile, manifestate de adevaratii profesionisti. Târguiala lor continua cu diurna, cu premierile, a fost penibila, aceasta facând din ei nu niste frumosi barbati ai rugbyului nostru, ci niste figuri oarecare, ce s-au remarcat mai mult prin preocupari mercantile. Au lasat impresia ca au gasit ocazia, cu acel „putin”, sa-si împlineasca situatia financiara, iar refuzul la un joc oficial de a iesi la încalzire pâna ce un oficial nu a promis acoperirea a nu stiu ce pretentii, a depasit orice limita etica a unei reprezentative a rugbyului nostru.

§ Atmosfera, si comportamentul, în sânul nationalei a fost marcata negativ de inimaginabila ruptura între cele doua grupuri distincte ale echipei: straini si autohtoni. Nu stiu cum au fost primiti în nationala la vremea lor jucatorii vechi din aceasta generatie, dar tratamentul ce l-au facut mai tinerilor lor coechipieri a fost în afara sportului, a fair-play-ului si camaraderismului din orice echipa; practic ei au sabotat spiritul de echipa. Responsabili de aceasta jalnica atmosfera de echipa, sunt însusi jucatorii, si în special capitanul de echipa, dar nu numai ei ci si celelalte structuri, astfel:

- staful echipei, o adevarata armata, din care numai antrenori au fost 6 (sase) permanent, ani buni, în compania echipei; acestia aveau obligatia sa gestioneze inter-relatiile din echipa, sa le directioneze spre climatul optim si sa le corijeze (cum la noi era atât de acut cazul). Or, aceasta problema le-a scapat total, nu numai de sub control, ba chiar din vedere (!); exceptând inventia abracadrabanta, din etapa finala a precatirilor, de întarirea unitatii de grup prin biciclism si ascensiuni montane!

- conducatorii, chiar înainte de începerea ultimului stagiu de pregatire, au deconspirat intentia de a renunta la jucatorii din Franta, dupa CM; lipsa de tact ce categoric a atâtat si mai mult spiritele.

§ Legat de controversele prilejuite de echipa tehnica, internationalii experimentati, si în special capitanul, si-au dovedit nota duplicitara, prin:

- acceptarea inconsistentei profesionale si slaba exigenta în instruire a antrenorilor, dovedita clar de calitatea jocului practicat, cum si de rezultatele realizate;

- asocierea ipocrita la o decizie contra maximei capacitari a echipei: vezi înlaturarea lui P.Mitu.

§ A culminat fragilitatea comportamentala a grupului, cu indisciplina chiar în focul bataliei, când „soldatii si-au abandonat comandantii”, compromitând grav obiectivele actiunii. Orice masura aberanta a echipei tehnice, pe care numai cu un an în urma jucatorii îi validase autoritatea (în ciuda cârtirilor ce rabuvnea din rândul lor), n-ar fi trebuit sa strice bruma de ordine a echipei. Incredibil, culmea a constituit-o disensiunile si suspiciunile penibile chiar între membrii stafului (?!), fara îndoiala, percepute si de echipa, aflata deja în degringolada disciplinara.

Si, iata, ce trebuia sa fie motiv de ampla afirmare morala si sportiva a rugbyului nostru, Cupa Mondiala, s-a transformat în deceptie generala.

Numai analizarea atenta si concluzionarea onesta a realitatii strâmbe din rugbyul nostru si abandonând atitudinea de „non coment” (aroganta, incompetenta, sau ambele?), ar putea conduce la reformari ferme:

- în activitatile de vârf: - reprezentarea internationala,

- dar si în cele de fond: - remodelarea organizatorica a cluburilor;

- dezvoltarea activitatii de copii si juniori;

- largirea si perfectionarea corpului tehnic.

Ratarea campaniei de Cupa Mondiala a nationalei 2007 este prea mult, prea greu pentru putinul si saracul nostru rugby.

Pentru aceasta, consider, se ridica cu stringenta mari semne de întrebare, la care raspunsurile ar limpezi ceva din functionarea procesului organizatoric si tehnologic de formare si instruire a echipei nationale si nu numai. In acest sens doua chestiuni cred eu ca se evidentiaza:

1. Au functionat si functioneaza la echipa nationala criterii ferme de selectie si instruire care sa optimizeze cu maximum de randament potentialitatea jucatorilor nostri în performanta sportiva?

2. Sunt tehnicienii nostri pregatiti la cerintele rugbyului actual?

Judecarea cu discernamânt, cu toata seriozitatea si calm a acestor chestiuni cred ca ar fi mult mai necesar si benefic pentru rugbyul nostru decât acuze sau încapatânari stupide.

Functioneaza criterii ferme de selectie si instruire la echipa nationala?

§ Nu ma voi referi la practici, impuse ad-hoc de antrenori, prin care li se confiscau jucatorilor diurna sau li se impuneau alte cerinte extra sportive si, desi stiute, nimeni nu a zis nimic!? Le reamintesc pentru ca, probabil, au fost destui din echipa de CM frustrati asa la începutul internationalizarii lor, sau, ca si astazi mai sunt în sistem exponenti ai acestor practici. Nu ma voi referi nici ca în pre-campania pentru mondiale erau programate antrenamente ale jucatorilor din Franta la care se prezenta cine vroia, se întreba de sanatate, se facea o carte si... „ne vedem data viitoare”- si nimeni n-a zis nimic, chiar daca probabil aceasta maniera de pregatire costa bani grei(!?)

§ Nu ma voi referi nici la pregatirea anapoda pentru CM, cu stagiul montan programat în apropierea competitiei (stupizenie aprobata de conducerea frr, chiar si în ciuda semnalelor de alarma ce au intervenit) si care în primele meciuri a marcat serios comportarea echipei prin lipsa de capacitate fizica specifica si sumedenia de greseli tehnice.

§ Nu ma voi referi nici la cheltuelile exorbitante facute cu nationala pentru actiuni justificate sau nejustificate, cu armata de acompanianti în preajma, si asta nu pentru consolidarea pregatirii echipei ci doar pentru capriciile specialistilor nostri.

§ Ma voi referi la lipsa unor criterii ferme de apreciere sportiva – cu indici de capacitate complexa si de forma sportiva - aplicate în selectia lotului si la fixarea echipei, criterii care sa determine respectul jucatorilor pentru conducatorii nostri si încrederea în echipa tehnica, credibilitate care sa genereze dedicatia totala în instruire si joc. Aceste criterii trebuie sa dea posibilitatea tuturor celor merituosi sa intre în competitie pentru apararea culorilor nationale, si acesta nu este un drept al conducatorilor sau antrenorilor, este un drept al jucatorilor, este o cerinta imperioasa pe care lumea rugbyului nostru trebuie sa o apere si promoveze. Când spun asta ma gândesc ca:

- sunt jucatori de mare calibru a caror lipsa din campania CM a privat randamentul nationalei;

- sunt sportivi cu referinte de valorare ce sunt ocoliti la convocari;

- sunt sportivi, apreciati drept de mare perspectiva, exclusi din activitatea echipei nationale pe considerente administrative.

§ Ma voi referi chiar si la calitatea instruirii si a seriozitatii evaluarii acesteia pentru jucatorii cu contract frr, astfel încât acestia sa marcheze saltul spre adevaratul profesionism si totodata sa justifice masivele învestitii. Am vazut câteva jocuri din campionatul intern si nimic, din atâti de multi indicatori ce se pot evidentia - de ordin fizic, tehnic, tactic sau psihic - nu mi-a dat posibilitatea sa remarc ca cineva urmeaza un program de profesionalizare rugbystica. Pai, nu credeti, ca si mine, ca 40-45 de jucatori cu contracte frr, super pregatiti (cum s-ar impune), ar trebui sa dea campionatului nostru o coloratura mai optimista, mai aproape de ce vedem ca joaca altii?

§ Ma voi referi la lipsa unor criterii ferme, logice si stimulative pe de o parte si lipsa de abilitate evidenta în aplicarea recompenselor, care, poate, au favorizat comportamentul libertin al jucatorilor, sfidând orice ordine fireasca a vietii sportive. „Joaca de-a premierea” (va reamintiti cum îi bateam chiar si pe australieni la premieri?), sau „uite diurna- nu e diurna”, au isterizat pur si simplu grupul la aceasta tema, astfel:

- or li s-au lasat jucatorilor varianta negocierilor (acestia îsi chiar fixau cotele diurnelor !?);

- or primele au fost lipsite de continutul psiho-pedagogic (vezi recompensarea titlului CNE/2006: certificat prin victoria la Portugalia în luna martie si caruia nu i s-a gasit alta ocazie de premiere decât 3 luni mai târziu, la înfrângere rusinoasa cu Franta /14-62 la Bucuresti, care mai fusese precedata de o alta, nu mai putin trista: la Rusia).

§ Nu pot sa nu ma refer la numirea si mentinerea costisitoarei echipe tehnice, în ciuda rezultatelor neconcludente si a erorilor evidente, cu toate semnalizarile facute. Pâna la urma aceasta echipa tehnica si-a dovedit nu numai incapacitatea, ba chiar inutilitatea (vedeti aberantele solutii tactice), fiind un factor capital la trista ratare - civica si sportiva, a acestei generatii în care lumea rugbyului nostru îsi pusese mari sperante.

Cât de pregatiti sunt tehnicienii nostri pentru a face fata cerintelor rugbyului actual?

Atrag atentia ca prin ce voi prezenta la acesta tema nu ma dezic de aprecierea ce am facut-o mai sus, referitor la valoarea antrenorilor nostri, dar progresul metodologic în rugbyul profesionist este atât de alert ca niciodata nu se poate zice ca s-a facut prea mult, sau totul (si nu este cazul nostru) pentru perfectionarea antrenorala.

§ Un înalt responsabil federal lamenteaza nivelul profesional limitat al antrenorilor nostri. Presedinti de cluburi sportive îsi exprima nemultumirea pentru numarul redus al tehnicienilor si slabele disponibilitati tehnice si pedagogice ale acestora.

§ Academia de rugby, condusa de aceiasi specialisti care au marcat negativ pregatirea si competitivitatea nationalei si care se straduiesc în van de trei ani sa perfectioneze sau formeze corpul de tehnicieni (nici dumnealor nu stiu ce, dupa amalgamul ce-l fac), este departe de a demonstra, prin maniera instruirii practicate la noi sau calitatea competitiei, ca s-a facut ceva.

§ Se aleg tehnicienii la echipa nationala, nu dupa calitati bazice antrenorale - certificate în practica, si în care capacitatea de lideranta sociala si profesionala sa primeze. Asa au fost antrenori tineri (ce probabil au impresionat un conducator prin docilitate) ce pareau de perspectiva si care, dupa unul sau doua cicluri mondiale, au disparut ca necorespunzatori, irosindu-se valorificarea unei experiente traite în conditii de maxima solicitare si informare, oferita de competitia mondiala.

§ Lipsesc structuri organizatorice fundamentale pentru animarea si orientarea profesionala a antrenorilor. In lipsa Colegiul Central al Antrenorilor (seniori si copii-juniori) si a inactivitatii Comisiei Tehnice, probleme de mare specialitate si specificitate ale profesiunii sunt judecate si decise, cum sa spun, „cam ca în fotbalul de la Steaua”.

§ Dar cel mai grav si trist este ca antrenorii nostri, si mai evident cei tineri, sunt marcati de un pesimism acut privind premizele profesionale, de lipsa acelui entuziasm molipsitor, decisiv în animarea grupelor de sportivi si automat de acea disponibilitate dedicata, pâna la apostolat, în promovarea rugbyului. Cine, cu totala consideratie fata de importanta profesiunii de antrenor pentru fiinta rugbyului nostru, s-a gândit la chestiune?

§ In fine, cred ca de maxima urgenta este ca actualul cuplu de antrenori al nationalei sa faca unul-doua stagii de informare si instruire (15-30 zile), într-un ambient adecvat, britanic sau în emisfera sudica. De asemeni, actiunea ar putea fi extinsa si la alti tehnicieni cu un profil profesional corespunzator responsabilitatilor în pregatirea selectionatelor si în reprezentarea internationala.

§ Referitor la staful actual al nationalei, în perspectiva instaurarii unui climat impecabil si legarea unui spirit de echipa normal - în conditiile existentei, în continuare, a celor doua grupe distincte (de pregatire, experienta si conceptie), nu stiu daca s-a avut în vedere compatibilitatea membrilor pentru realizarea acestui obiectiv. Personal cred, cel putin, ca cei doi antrenori dispun de particularitati de caracter si de personalitate, sa intervina cu diplomatie si spirit pedagogic corespunzator, dar, ma opresc aici. Ar fi trist sa mai ratam la aspecte de fond.

Factorul care gestioneaza toate resorturile unei reprezentative este fara îndoiala federatia. Prin tacere (vezi si refuzul unei analize-anchete a pregatirii si participarii la CM, cu responsabilizarile de rigoare la prejudiciile materiale sau morale, dar în principal cu învatamintele pentru activitatea viitoare) se eludeaza chestiuni de fond si se perpetueaza grave erori, de politica manageriala si de metodologia instruirii.

Evitarea prin orice mijloace a responsabilizarilor (pe lânga ratarea sub toate aspectele a CM, as putea face o lista lunga de alte grave ratari, ce au atras si mari cheltuieli, în care nimeni nu si-a asumat autoria morala sau metodologica: vezi centrul national de juniori) este ocazie de declinare a competentelor si, fara discutie, un viciu de onoare rugbystica.

Cu tot gândul bun pentru rugbyul nostru,

Vasile Constantin-Mao

PS.

Am un adevarat cult pentru jucatorii internationali, pentru cei care si-au pus talentul, si ce au avut mai pretios în fiinta lor, pentru gloria rugbyului nostru. De aceea am trait o mare tristete vazând atâtea mari valori, personalitati care ar fi dat rugbyului nostru o mare credibilitate sociala, disparând suparati la sfârit de cariera pentru neatentiile si omiterea onorurile ce le meritau. Si asta pentru ca acestia, internationalii, poarta în ei o bogatie inestimabila, robustetea din trairile aprige la marile batalii, pe care ar fi putut-o valorifica în servirea rugbyului ce le-au definit personalitatea, fie în postura de tehnicieni, fie de conducatori.

De aceia propun promovarea unei politici evidente de apreciere si cult a jucatorilor internationali. Propun chiar, pentru sutele de buni jucatori din Franta, un program tentant de profesionalizare, în directia manageriala sau antrenorala, din care rugbyul nostru nu ar avea decât de câstigat prin ampla lor experienta.

PPS.

Sper ca interventia de fata, la niste probleme asa de spinoase, sa trezeasca reactii care sa ajute realmente activitatea echipei nationale. Primii de la care se asteapta o buna atitudine sunt componentii nationalei, experimentatii nostri jucatori care joaca în Franta, cei care pot face mult pentru spiritul monolit de echipa. Apoi, toti ceilalti care au ceva de spus, chiar asa cum au facut-o si cei trei, au sansa de a ajuta si astfel rugbyul care i-au lansat în viata.

Frumoasa sarbatoare rugbystica de iarna

Intre mosii nostri iernatici, dragi si darnici, responsabili cu darurile pentru cei cuminti, s-a intercalat ieri rugbyul nostru cu bucuria pentru cei fideli.

Victoria obtinuta la o buna echipa franceza, dar care nu a avut o zi prea grozava, este substantiala si cu atât mai valoroasa în semnificatie psihologica cu cât o confirma pe cea de la Lisabona , de saptamâna trecuta.

Noua si tânara noastra echipa nationala s-a straduit într-un ritm disciplinat sa contracareze jocul mult mai experimentatului adversar si sa îsi valorifice ocaziile de atac. Remarcabila a fost precizia la fructificare a transformerului nostru care a sustinut bine „tabela de puncte” dar si psihicul echipei.

Inerent, jocul a relevat si o serie de imperfectiuni ce partial le mentionez în ideia de a sustine astfel preocuparile antrenorilor de corectare cât mai eficace a acestora, astfel:

- nesiguranta la jocul cu piciorul la fazele de joc, cu „chifle” în atac si nedificultarea adversarului la suturile de mutarea jocului în terenul acestuia, cedând prea usor balonul; chiar remarca cineva în tribuna, spre sfârsitul jocului la o tusa reusita a noastra: „a fost singurul sut ca lumea”;

- abordarea insuficient de prompta si agresiva a grupajelor, la sustinere sau în riposta; sunt multi jucatori ce au momente de repaus în faza, merg la pas pe teren, fara acea fervoare evidenta de reasezare si interventie decisiva în actiune;

- imprecizie la jucarea marginii;

- lipsa presingului sufocant la adversar, si mai evident la atacul acestuia de treisferturi, caruia i se lasa spatiu si timp de actiune, nepermis pentru o defensiva eficace.

- în fine, sugerez o actionare mai avântata, mai curajoasa si surprinzatoare pentru adversar, o atitudine de baza ce trebuie consolidata în perspectiva confruntarilor cu marile echipe.

Alfel, s-a potrivit ca o zi încetosata de iarna adevarata, dar cu soare de la Dumnezeu si ambianta frumoasa în tribuna, sa se încheie pentru toata lumea cu o buna stare de satisfactie si optimism.

Cu toata galeria, de asta data ceva mai animata, se remarca lipsa de educatie si exercitiu a spectatorilor în participarea activa la spectacolul sportiv. Nu m-a surprins pasivitatea unor colegi, antrenori ai grupelor de tineri sportivi de la tribuna a doua, care nu-si animau cum ar fi putut elevii la sustinerea si încurajarea reprezentantilor nostri.. Sa nu stie oare acestia ca sustinerea asidua a unei reprezentative spre victorie este si un exercitiu educativ excelent la accentruarea trairilor si aspiratiilor celor tineri?

Excelenta manifestarea finala a echipei, cu salutul si multumirile la tribune, ce negresit contineau nota lor de împlinire la început de drum, cum si urari de sarbatori fericite la acest sfârsit de an rugbystic, destul de controversat la nivel reprezentativ.

In fine, o zi deosebita în compania rugbyului nostru drag.

Vasile Constantin-Mao