vineri, 9 ianuarie 2009

“Domnul Mao”

In primul rand, ultra-distinct, numele acesta a fost al unui conducator comunist. Poate ar merge adresarea cu “tovarase Mao”, dar cum eu nici nu am avut apartenente din astea si cum nici nu mai este vremea tovarasiei cu orice pret, iata incurcatura naibii.

Culmea este ca cel ce intr-un mesaj recent m-a citat cu Domnul Mao îmi spune in particular, simplu - Mao si zau ca-mi merge perfect la suflet. Nu inteleg de ce a schimbat adresarea in cazul difuzarii unui mesaj!

Ei bine, si in cadrul unor reuniuni ale Asociatiei Municipale de Rugby-Bucuresti am cerut insistent sa mi sa spuna simplu pe nume (Mao, cine vrea). Figura este ca mai toate persoanele de aici imi fusesera la timpul potrivit ori elevi, ori sportivi, deci puternic obisnuiti cu adresarea condescendenta. Fapt ce chiar imediat atunci s-a vazut puterea obisnuintei, sau o linie, o bariera peste care nu se poate trece. Stiti: “prieten-prieten, dar nici chiar asa”, ceea ce ar insemna si o neacceptare a unei apropieri, in fond o respingere (!?).

In fine, am ridicat acest detaliu, a modului de adresare, ce mi se pare deloc minor, complect anacronic, de cum se practica in lumea rugbyului nostru.

Ca sa-i spui cuiva pe nume, trebuie sa fii egalul aceluia, cel putin sub un anumit aspect: al preocuparilor sau a afinitatilor de personalitate. Or simplu fapt ca suntem iubitori de rugby ne fac egali in aria de interes a acestuia. Adresarea pe nume indiferent de varsta, de profesie sau de statut social, este puntea spre o amicitie care atrage dupa sine si nota de condescendenta si respect reciproc, inseamna o apropiere, acceptarea a unei comunicari deschise, o amicitie rugbystica plina de atentie si solicitudine.

In didactica sportiva o punte intima ce trebuie realizata in orice relatie antrenor-sportiv este apropierea dascalului de tanar, cultivarea increderii in relatiile procesului sportiv, a autostimei ce-l ajuta sa treaca atatea bariere ce le are in fata. Ei bine, plecand de la adresarea pe nume, de la acompanierea parinteasca in incercarile sau problemele ce tanarul le parcurge, in oferirea acestui raport amical prin adresarea acestuia antrenorului pe nume se poate castiga devotiunea, responsabilizarea de care avem atata nevoie in implinirea sportiva.

Am avut experienta aceasta: studentii îmi ziceau pe nume in timp ce colegii portughezi plini de importanta gradului didactic instituiau bariere. Apoi, cand eu faceam fel de fel de competitii cu studentii care nu stiusera nimic despre acest sport pana la intalnirea noastra imi spuneau ca am noroc ca acestora le place rugbyul! Or toti stim ca pentru un nepracticant sau loviturile, sau tavaleala prin noroi si altele, nu sunt tocmai agreabile. Ei raspundeau unui raport de amicitie acordat de dascal, care ii si obliga.

Copiii de la club imi ziceau pe nume, mie si tuturor adultilor de aici: presedinte, medic etc. si totul era OK. Autoritatea unui antrenor (ca si a oricarei alte calitati) se obtine nu prin adresarea distanta si condescendenta (de regula “Domnul Profesor”domina autoritar terenurile noastre de rugby!), ci prin capacitatea de adaptare a disponibilitatilor de personalitate si de caracter la necesitatile climatului de grup, cum si de probitatea si capacitatea profesionala pe care antrenorul nu trebuie sa o dezminta prin niciun gest de comoditate sau neatentie in tratarea sarcinilor sale (organizarea si desfasurarea impecabila a procesului de formare sau perfectionare sportiva).

Nu uitati dragi colegi antrenori (bine, asa poate fi in luare aminte pana sus la presedinte), ultimul recurs mobilizator la o mare batalie (cand si ratiunea este inhibata de supra tensiunea de joc), singurul apel cu rezonanta in sfera afectiva este: “faceti tot ce stiti si puteti pentru mine”. Pentru asta antrenorul cu perseverenta si tact pedagocic nemasurat trebuie sa construiasca acest moment de maxima implinire profesionala: obtinerea de la echipa sa a maximei increderi si a totalei daruiri.

Deci va propun ganditi efectul celei mai simple forme de a atrage cele mai ample implicatii in corectarea spiritului nostru rugbstic marcat de multa domnie, infatuare si lipsa de comuniune: adresarea pe nume. Asa este in toata lumea mare a rugbyului.

Al vostru, Mao

PS: Cand a murit Mao (bineinteles cel adevarat) vine in federatie o presoana si ii spune secretarului federal: “a murit Mao”. Acesta (Ov.Marcu) cu care, inchipuiti-va, ma aveam foarte bine ii raspunde, chiar afectat si revoltat: “nu se poate ieri a fost aici” (imi facuse niste legitimatii) .

Un comentariu:

Ancuta spunea...

Buna ziua,domnule profesor,
Ma bucur sa va revad tot atit de tinar si pasionat,ca in vremea cind ne erati diriginte la Vlaicu.De alfel aflasem ecouri ale activitatii dvs extraordinare de unde nu gindesti,de la un pacient care isi controla inima de fost rugbist.Sunt medic si locuiesc de mai bine de 20 ani in Brasov;am doua fete care imi seamana,una fiind pasionata de portugheza,iar cealalta medic.Va doresc tot binele din lume.Anca Dudu