joi, 30 august 2007

Lectia portugheza (!)

Legat de lipsa de pe piata interna sau externa a unor însemne publicitare ale nationalei noastre, deci o insuficienta preocupare pentru popularizarea masiva a rugbyului pe lânga un eveniment asa de major cum este turneul final al Cupei Mondiale, în timp ce la noi în Bucuresti „dai cu pusca sa gasesti ceva”, iata, cineva spune ca si în Canada se gasesc usor tricouri si alte obiecte cu însemnele tarilor participante (sau nu) la CM, si implicit ale portughezilor. Dar îmi mai spune si alta persoana ca, „cine vrea sa gaseasca cu adevarat acest tricou îl gaseste la magazinul Iris Green”. Unde o fi acesta, eu nu stiu (!).
De aici reflectia urmatoare:
Jocul nostru de rugby, pentru a iesi din cercul lui limitat si închis trebuie sa vina în întâmpuinarea maselor, trebuie sa sensibilizeze printr-un impact continuu si stiintific organizat. Sa se loveasca lumea la tot pasul si sa se întrebe: ce mai este si acest rugby? Stiu, costa, dar în cazul discutie se si putea câstiga. Las la o parte modul diferit cum portughezii au tratat si exploatat, material si moral, acest mare eveniment, la impactul publicitar de presa si comercial (toate marile complexe comerciale în vitrine, în cataloage si în rafturi prezinta convingator si tentant rugbyul, alaturi de fotbal si alte sporturi), vorbesc de actiuni organizate de federatie si de comitetele regionale, de antrenorii însasi, care traiesc evenimentul la înaltimea importantei acestuia.
Nu m-am desteptat acum cu chestiunea asta „cu rugbyul care trebuie sa vina în întâmpinarea mediului social si în special al tineretului”. Primul lucru care l-am facut când am avut niste atributii federale a fost confectionarea unui afis cu o figura placuta de copil ce pasa un balon de rugby, cu îndemnul firesc si tentant: „Vreti sa fiti mari si voinici? Jucati rugby chiar de mici!” L-am distribuit la toti antrenori, copiii batându-se pentru acest afis. Am stiut ca vazându-l zilnic la avizierul scolii, sau atârnat în camera sa, acesta îi va transmite poate si imboldul de a încerca sa asculte de povata. Si animatia în rândul copiilor, n-o spun numai eu, a fost evidenta în acea perioada, poate si datorita afisului respectiv.
Am recomandat insistent dupa aceia, refacerea acestui simplu si logic mod de sensibilizare, mai ales al copiilor, si, bine înteles, un afis specific nu stiu daca avem.
Aseara am avut o cina de despartire cu lumea rugbyului de aici, unde eu am zis, modest, ca mare lucru n-am facut. Au fost vreo 25 de persoane: cam 12 veterani, 4-5 antrenori, câtiva jucatori, mai vechi si mai noi, presedintele clubului si cel al comitetului regional. Mici atentii si vorbe, dar si o îmbratisare de la fiecare cu destula încarcatura emotionala, simtind în gest afectiune si destula consideratie. Ei, portughezii, faceau un gest firesc, eu traiam o situatie inedita.
Astazi vreo 15 studenti din ultima mea grupa de activitate ma asteapta la un prânz. Sunt în vacanta, cei mai multi sunt din afara orasului, ma coplesesc cu atentia lor. Le-am pregatit fiecaruia o mica atentie si o sa ma uit plin de emotie în ochii lor, mândru ca am avut puterea ca pâna în ultima clipa a activitatii de dascal sa le transmit patima si rigoarea cu care trebuie sa cinsteasca profesiunea de educator.
Si bine înteles, ma gândesc, asa ar trebui sa fie si pe la noi: adunati la un loc, daruiti la o idee, aproape si dezinvolti în manifestare, fata de cel drag sau de cel în nevoie. Si totusi am vazut si la noi manifestari de acest fel, încântatoare. Ati trai o frumoasa surpriza, în acest sens, cu frumoasa lume a rugbyului clujean, sau cel mai bine sa încercam sa ne deschidem noi dorinta si placerea de asociere, de comunicare si petrecere sociala. Am si vorbit de functia sociala a cluburilor, care încet-încet trebuie sa schimbe mentalitatea noastra închistata, pizmasa, de solitari neîntelesi.
Trebuie sa ne depasim stadiul marcat de educatia grav infestata politic (pentru cei mai în vârsta) sau precara (pentru cei mai tineri), stare marcata si de nevoi si urâciuni la tot pasul. Ne ajuta la aceasta miraculoasa deschidere a sufletelor chiar rugbyul, cu generozitatea lui imensa în asociere, în sustinere, în împartasirea cu coechipierii a bucuriei sau a durerii, a sperantei. Trebuie sa-i lasam acestuia mirculoasa lui traire (si sa-l sustinem noi, conducatorii si antrenorii), transformând rugbyul pentru cei multi într-o reala scoala de educare a bucuriei.
Ce meserie, ce tact, ce elan pedagogic trebuie sa aiba educatorii nostri.
Stau si ma gândesc iar, daca cei 20 de educatori, pe care trebuie sa-i faca fiecare dintre cei 15 experti-formatori, la rândul lor „formati” într-o zi si jumatate de lectorii academiei noastre . . . Hai, ca parca si eu care vorbesc de acest hocus-pocus si iata 300 de educatori cu diploma, „formati” în cele 6 ore de curs teoretico-practic, cât prevede programa (scris negru pe alb), par un glumet penibil. Nu? Pai vor fi bietii nostri educatori destul de înarmati, cu cunostintele si instrumentele didactice ale unei sofisticate sarcini si profesiuni, pentru a fi capabili de a misca ceva în mentalitatea viitorilor rugbysti? N-asi vrea sa ridice toti din umeri si sa dea vina pe straini pe care noi nu pre îi întelegem.
In fine, îmi aduc aminte de o stiuate ce am trait-o cândva:
In 1970 am participat la un curs de antrenori fira, organizat de ffr, la Paris. La sfârsitul cursului ne-au organizat o cina oficiala la un restaurant (Cirano), vecin cu Moulin Rouge, ceva normal pentru toata lumea, pentru mine era de pomina. Ei bine, la petrecerea dezinvolta, plina de haz si voie buna în care francezii, belgienii spaniolii si italienii erau în pielea lor, eu si compatriotul meu, bulgarul si polonezul eram stingheri. Mi-a fost ciuda atunci, si în alte situatii, pentru sobrietatea ce ne-o cultivase în sânge viata si „societatea noastra luminoasa” de atunci. Nu pot sa zic ca dupa ce-am mai mers prin lume m-am schimbat mult si ca dau cu palaria de pamânt de câte ori prind ocazia. Nu. Dar stiu sa ma bucur de tineretea din jur, de bucuria celorlalti si îmi este tare bine.
Asa v-am vorbit de lectia portugheza si de multe altele.
Va multumesc ca m-ati citit si ati înteles pentru ce pledez: „haideti sa ne unim si sa facem ceva, totul, mai bine”.
Vasile Constantin-Mao

miercuri, 29 august 2007

Marile sclipiri ale nationalei României (5)

Întâlnirea cu rugbyul britanic - sau drumul consacrarii trebuia sa treaca prin Anglia

Pâna la realizarea primelor contacte cu rugbyul britanic a durat mult timp de la prima noastra întâlnire internationala (1919). Se dovedea ca impedimentul principal nu era atât deplasarea ceva mai costisitoare în patria rugbyului, ci celebrul conservatorism britanic datorita caruia nu oricine putea sa le fie parteneri sau adversari.
Si atât de mult si-au dorit înaintasii nostri botezul întru rugby chiar de la creatorii acestuia, ca în anul 1939 o echipa formata din jucatori de la Stadiul Român a sosit la Londra sa joace rugby aici. Aceasta actiune, apreciata de D.Manoileanu (Mica Enciclopedie de Rugby) de o nobila candoare, de o rara ingenuitate si de o mare profetie, s-a desfasurat astfel:
Echipa stadistilor aflata în turneu în Franta întreprinde între 1 si 8 ianuarie a acelui an o actiune cutezanta: trece Canalul Mânecii cu intentia de aranja sa joace un joc la Londra. Dupa ce au batut pe la fel de fel de usi si porti, fara ai lua în seama careva, ajung inimosii nostri compatrioti în Hyde Park, locul de manifestare a fel de fel de curiozitati si în special discursionisti care de care mai bizari. Aici au avut ideea de a se manifesta si ei în sensul pentru care facuse atâta cale: au încins o miuta între ei sub privirile admirative ale plimbaretilor prin parc. Si au jucat cu siguranta cu mult har dar si cu ciuda pe ignoranta britanica, ce le fusese rezervata la atâta râvna si ardoare.
In acelasi sens, de admiratie si dorinta de a cunoaste rugbyul englez, reamintesc fiorul de satisfactie trait când jurnalul de sport ne reda amanunte si fotografii de la vizita Selectionatei Bucurestiului (1955) la vestitul colegiu din orasul Rugby, acolo unde a încoltit samânta acestui minunat joc. Da ne simteam vrednici, prin reprezentantii nostri, ca fusesem si noi „acolo”, unde se plamadise ceva ce avea sa devina un fenomen mondial de ampla si profunda bogatie social-umana.
Fara îndoiala ca desele contacte pe care echipele noastre le realizeaza prin anii 30 cu echipele franceze, unele rezultate surprinzatoare, cu scoruri foarte strânse (amintesc jocul test cu Franta din 1938: 8-11), au sensibilizat oarecum conducatorii rugbyului britanic.
Mai trec ceva ani buni pâna când în 1954 ne viziteaza prima echipa britanica, Swansea. Prestatia selectionatei noastre (am jucat sub denumirea de Locomotiva) este la înaltime, iar victoria extrem de pretioasa (23-12); au stralucit atunci aripile de treisferturi D.Ghiuzelea si I. Dobre (cele 5 eseuri marcate de acestia spunând mult despre jocul ofensiv si spectaculos practicat în liniile noastre dinapoi), Al. Paloseanu (nr. 8) si D./Titi- Ionescu (nr. 9), ultimul considerat cel mai complet jucator al jocului.
Victoria la Swansea are un ecou fericit, visul de a juca pe pamânt britanic realizându-se cu adevarat chiar un an mai târziu când Selectionata Bucurestiului este invitata sa faca un turneu de trei jocuri în patria rugbyului.
Pe lânga grijile ce le ridica dificultatea unei asemenea aventuri, evidenta era încarcatura emotionala a jucatorilor si interesul oamenilor rugbyului românesc; doar mergeam spre acele locuri unde tânarul Elis Wiliams Webb în anul 1823 într-un joc de fotbal a facut primul gest al viitorului joc, poveste de care am mai vorbit. S-a adaogat si interventia securitatii care a radiat de la actiune câteva piese de baza printre care si D.Ghiuzelea, aflat atunci în mare verva.
Aceste prime jocuri ale echipei noastre pe aceste tarâmuri aveau sa fie ocazii de mare surpriza pentru britanici, surpriza în tribune si multe, multe elogii aparute în presa. Fara îndoiala, întâlnind formatii de cluburi centenare echipa noastra a impresionat prin jocul viguros, echilibrat pe compartimente si mai ales spectaculos. În plus rezultatele afirmau competitivitatea echipei: o victorie detasata cu Swansea/19-3 si o înfrângere la limita la celebra echipa Cardif /3-6, ambele în Tara Galilor, cum si un egal cu campioana Angliei, Harlequins/9- 9. Reusita acestui turneu a facut ca imediat sa se angajeze tratative pentru cel de al doilea turneu ce avea sa fie realizat în anul 1956.
În toamna anului 1955 ne viziteaza din nou Swansea si în premiera Harlequins. Swansea, echipa de marca a rugbyul galez care traia atunci o adevarata epoca de aur (numai cu putin timp înainte fusese învinsa la limita de celebra echipa Barbarians/5- 6). Aceasta pierde toate jocurile la Bucuresti (cu CCA/12-6, cu Constructorul/ 5-3 si cu Dinamo/9-5), în timp ce Harlequins câstiga jocul cu Selectionata de Tineret/0-10 si pierde cu Selectionata Bucuresti/14- 10. Echipa engleza, cu demiul Jeeps în mare forma, da pe Stadionul Republicii celor 20.000 spectatori o buna imagine a unui elegant rugby englezesc.
În anul 1956 Selectionata Bucuresti întreprinde cea de a doua aventura în Insulele Britanice; de data asta organizatorii nu mai vor sa riste si o pun la încercare numai cu echipe din Anglia, cu adversari de prima mâna, dornici de a pune rezultatele turneului anterior pe seama surprizei. Echipa noastra, avizata de aceasta data de cum se joaca în aceasta parte a lumii este pregatita si hotarâta pentru o noua isprava. Se punea insistent întrebarea: va rezista echipa noastra si la cel de al doilea test britanic?
Si iata ca primul joc, cu selectionata regionala Leicester Tigers, echipa de top în competitiile engleze, se termina la egalitate (6-6); victoria noastra în cel de al doilea joc, cu RFC Gloucester/10- 6 a intrigat mult mândria engleza. Ramânea speranta acestora în ultimul joc cel cu Bristol United, care însa si acesta se termina la egalitate (6-6), echipa gazda fiind de fapt aceea care a alergat tot timpul dupa egalare.
A fost sa fie ca si în acest al doilea turneu sa iasa totul bine în privinta jocului, ca argumente ale reusitei noastre mentionând: omogenitatea si dârzenia echipei, o mare mobilitate a jucatorilor în teren, sau evolutia electrizanta a lui Al. Penciu (denumit de englezi Alexandru cel Mare), cum si alte reusite spectaculoase precum dropgolul reusit surprinzator de pe la 40 m de At. Marinache (jucator de linia a doua si nu chiar obisnuit la asemenea executii).
Am zis în privinta jocului, pentru ca altfel emigrarea lui S. Luric la primul turneu a creat, prin suspiciuni ale conducatorilor si nelinistile jucatorilor, o presiune psihologica destul de pregnanta în delegatie.
În fine, jucatorii nostri dovedisera virtuti ce cu greu le gaseai explicatia, daca nu aveai în calcul talentul si dârzenia lor, seriozitatea cu care se bateau pentru rugbyul nostru.
În cele doua turnee au participat urmatorii jucatori (* au jucat numai într-un turneu):
linia 1ª: Alexandru Teofilovici, Margarit Blagescu, Stan Luric*, Gheorghe Pârcalabescu* , Paul Iordachescu, Nicolae Soculescu; linia 2ª: Vasile Mladin, Atanase Marinache, Constantin Cocor*; linia 3ª: Ion Dorutiu*, Viorel Morariu, Traian Picu, Emil Dumitrescu, Marin Ciobanu*; mijlocasi: Dumitru/Titi Ionescu, Rene Chiriac; treisferturi: Ion Ilie, Carol Kramer, Radu Nanu, Ion Dobre, Radu Veluda, Aurel Barbu; fundas: Alexandru Penciu
Antrenor: Nicolae Padureanu
Bilantul celor doua turnee (2 victorii, 3 egaluri si o înfrângere) îi determina pe englezi sa perfecteze înca un turneu chiar pentru anul urmator. Rugbyul românesc traia din plin satisfactia reusitelor în disputa cu echipe ce jucau un rugby de cea mai rafinata clasa.
Dar anul 1957 urma sa rezerve rugbyului nostru evenimente majore, unele fericite, altele nici atât. Jocurile cu Selectionata Londrei si Cardif, ce ne-au vizitat, si jocul cu Franta, prima întâlnire dupa razboi, erau motive de mare animatie si sperante. Acestea constituiau în acelasi timp si prilejuri excelente de a face o buna pregatire a echipei pentru cel de al treilea turneu în Marea Britanie. Rezultatele obtinute cu Sel. Londrei/3-11 (cea mai buna echipa ce ne vizitase până la acea data), cu renumita echipa a Frantei/15-18 (joc disputat la doua saptamâni interval) si cu Cardif/6-3, erau împliniri ce justificau sperantele tuturor.
Si iata, în preajma plecarii în cel de al treilea turneu, CC al PMR nu avizeaza actiunea fapt pentru care turneul este contramandat în ultimul moment. Britanicii “înghit” greu anularea turneului, asa de greu ca vreo 20 de ani pedepsesc rugbyul românesc cu totala lor indiferenta, nevrând sa mai auda de nici-un contact.
Cu siguranta ca ramânerea în lumea libera a lui S. Luric în 1955 si a lui S.Dumitrescu (un an dupa aceea cu ocazia turneului selectionatei sindicale în Franta), dar si a mai multor olimpici cu ocazia JO de la Melbourne , a ridicat suspiciunile securitatii pâna la compromiterea acelei actiuni care ar fi putut sa accelereze consacrarea rugbyului nostru, acceptarea ca parteneri la marile evenimente ale rugbyului mondial.
Vasile Constantin-Mao
Va urma:
- 1979: Preludiu la marile reusite în Marea Britanie: T.Galilor – România: 13-12
- 1985: Reprezentatie pe Twickenham: Anglia –România: 22-15
- 1988: Primul meci-test câstigat pe pamânt britanic: T.Galilor – România. 9-15

marți, 28 august 2007

Lui Mihai Vioreanu si celorlalti amici ai rugbyului

Stiam ca o vorba buna anima si mobilizeaza. Am experimentat mult aceasta lege a pedagogiei în practica mea la vârstele tinere. Nu stiam însa ca si la septuagenari poate produce ample emulatii („ravagii”), în plan emotional si optional, de perspectiva.
Iti multumesc mult, tie si tuturor ce stiu sa descifreze un mesaj facut din suflet si din toata fiinta pentru a iubi mai putin platonic si solitar rugbyul nostru.
La rândul meu îi felicit calduros pe toti ceilalti intervenienti de pe site-ul nostru, liber la expresia de constiinta, ce traiesc activ si demn simtirea rugbystica. Remarc readucerea în memorie de catre M.Bucos a memorabilei victorii asupra Frantei din 1976/15-12, cum si celelalte multe si pertinente propuneri, demne de luat în seama.
Ii invit si pe ceilalti sa încerce sa iasa la rampa ajutând cu experienta, cu opinia si cu umarul la îmbogatirea si înfrumusetarea rugbyului nostru.
Legat de elogiul ce-l fac permanent, cu fiecare cuvânt, marilor daruiri si reprezentari a rugbyului românesc, le urez internationalilor nostri ca la apropiata CM sa adune în suflete toata mostenirea marilor înaintasi, pentru gloria rugbyului nostru si definirea lor, ca oameni si ca mari rugbysti
Multumesc din inima tuturor.
Mao

luni, 27 august 2007

Marile sclipiri ale nationalei României (4)

1990: VICTORIE PE TEREN FRANCEZ!
Franta-România 6-12
De mult, poate din totdeauna, îsi dorisera oamenii rugbyului românesc o victorie pe pamânt francez. Daca acasa obtinusem sapte victorii pretioase, în deplasare sansa, chiar daca de câteva ori ne surâsese, ne fugise printre degete; de foarte putin ratasem aceasta fericita împlinire la acele egaluri de pomina (6-6/1961 la Bayonne si 5-5/1963 la Toulouse ), sau în alte câteva jocuri pierdute de putin (reamintesc: 6-7/1973 la Valence , 6-9/1977 la Clermont-Ferrand si altele).
Culmea a fost ca de aceasta data nimic nu anuntau veleitatile nationalei noastre la victorie. Trecusera opt ani de la ultima victorie (13-9/1982 la Bucuresti ), iar întâlnirile între timp anuntau diferenta tot mai clara în potentialul celor doua reprezentative; fara îndoiala ca cele doua rezultate din anul 1987 cu care francezii ne-au surclasat (55-12 si 49-3, primul la turneul final al primei editii a CM) îsi mai pastra efectul.
Trebuie sa mentionam de la început, ca nici conjunctura jocului de la Auch n-a fost una favorabila echipei noastre. În timp ce gazdele câstigasera Turneul celor 5 Natiuni din acel an si pe lânga orgoliul lor, mult evidentiat în confruntarile noastre, dadeau jocului si o semnificatie aparte prin retragerea din activitatea internationala a lui Dirtrans (supranumit “capitanul curaj”), echipa noastra, pe lânga scaderea evidenta a competitivitatii de care am vorbit, se confrunta cu indisponibilitati si incertitudini pe posturi cheie. Cea mai problematica era folosirea lui G.Ignat, accidentat; fara el echipa nu avea nici transformer. Apoi mai era problema fundasului M.Toader, care putea sa revina la postul sau în situatia de indisponibilitate certa a lui N.Racean. În plus, foarte curios, pentru cazarea echipei noastre nu s-a gasit decât un castel, auster si rece, construit în secolul 13, situat la 30 km de Auch.
Printr-un noroc al soartei am fost foarte aproape de acest joc, fiind în acelasi timp în Franta însotind o selectionata de copii a capitalei, invitata la un turneu regional organizat la Bains de Saint Larry - de Soulonne, localitate situata în apropiere de Auch. Am vazut si un antrenament al echipei Frantei si, ca si în alte dati, m-au impresionat în special abilitatea jucatorilor în transmiterea balonului, concentrarea si seriozitatea în tot ce faceau. Dupa antrenament urma sedinta de refacere la baile termale din statiunea ce ne gazduia. Intr-o dimineata marile vedete au facut senzatie printre sutele de copii, asistând la jocurile lor, conversând si dând autografe. Era o actiune bine dirijata pentru incitarea celor mici si responsabilizarea socio-sportiva a celor mari.
În ziua jocului, cu toata vremea rece si ploioasa, atmosfera din orasul natal al antrenorului echipei Frantei, Fouroux, era de mare sarbatoare. Echipa noastra întârzie iesirea la încalzire. Antrenorii, la insistenta lui G. Ignat incomplet refacut, hotarasc ca totusi acesta sa joace si tot în ultima instanta decid ca fundas sã joace M. Dumitru/Giovani; este adevarat acesta era rezerva pentru tricoul cu nr.15, dar niciodata nu fusese verificat într-un joc tare si nici macar într-un alt joc-test. Si iata cum într-o situatie critica, în care M.Toader este preferat pe aripa (pentru închiderea prin capacitatea acestuia a culoarului de atac lateral, preferat de francezi), tânarul jucator, luat în lot mai mult pentru a prinde ceva experienta si obisnuit sa faca mai mult treburi administrative pentru echipa, devine, tam-nisam, titularul într-un joc gigant.
Vremea ploioasa si terenul moale a recomandat jocul pe înaintare unde ai nostri au si dominat de altfel, actionând sau ripostând cu tot curajul. Tentativele francezilor de a juca la mâna s-au lovit de apararea noastra ferma, sau de însasi precipitarea si greslile proprii. „Giovani”, un jucator ce-si câstigase locul în lot datorita talentului sau, neavând probabil timp de cine stie ce procese inhibitoare, bine sustinut si de coechipieri, a jucat fara gresealã, contracarând impecabil, prin priza sigura la balon si limpezirea situatiilor grele din terenul nostru, tactica francezilor de a ataca frecvent cu lovituri de picior înalte în fata butului. Gelu Ignat a fost înca o datã magistral, marcând toate punctele echipei noastre din trei penalitati si un dropgol. Ceilalti jucatori, disciplinati tactic si extrem de concentrati au jucat magnific.
Victorie româneasca, prima pe pamânt francez!
A fost o zi mareata, când prestatia splendida a jucatorilor nostri a fost perfect sustinuta de inspiratia si profesionalismul antrenorilor; era înca o data dovada de ce pot face rugbystii români prinsi în zi de glorie. Aceasta victorie a bucurat enorm toata lumea rugbyului nostru, framântata chiar de atunci de multe incertitudini ce se întrevedeau. Au bucurat poate si mai mult pe internationalii antecesori ce au trecut de atâtea ori pe lînga aceasta imensa satisfactie. Înca o data, nationala româna, a cinstit pe toti cei ce au slujit si crezut în forta rugbyului nostru, dar mai ales memoria pionierilor, ce au adus rugbyul de aici, din Franta, neînchipuindu- si (sau cine poate stii visurile lor, le-am spus nebune!) ca vreo data jocul pe care ei l-au cultivat în teren virgin avea sa atinga si acest înalt tel.
Nu ne-a mai interesat nimic, era victoria noastra si atât, învinsesem pe francezi la ei acasa, nici mai mult nici mai putin decât pe vicecampionii mondiali!!!
Mi-am închipuit apoi ce-au suferit francezii, numeroasa si mândra lume a acestui rugby atât de glorios.
Echipa a avut urmatoarea componenta:
1. Gheorghe Leonte, 2. Gheorghe Ion, 3. George Dumitrescu, 4. Sandu Ciorascu, 5. Constantin Cojocariu, 6. Gheorghe Dinu, 7. Alexandru Radulescu, 8. Haralambie Dumitras (capitan), 9. Daniel Neaga, 10. Gelu Ignat, 11. Marcel Toader, 12. Nicolae Fulina, 13. Adrian Lungu, 14. Stefan Chirila, 15. Marian Dumitru
Antrenori: Theodor Rãdulescu si Florin Popovici
Paradoxal, aceasta victorie în loc sa genereze curaj si un nou elan la fortificarea organizatorica si metodologica a rugbyului nostru, a ramas precum “cânteculul lebedei”, terminat în tristete si disperare, pentru ca ce a urmat a fost tot mai mult îndepartarea de “lumea buna” a rugbyului mondial.
Ca de fiecare data la marile succese ale nationalei noastre începând din anul 1974 când la victoria asupra Frantei (15-10) eram reprezentat direct de un „produs” al pasiunii mele profesionale (Marian Burghelea) si acum cu o nota în plus traiam marea bucurie si asta pentru ca:
· în primul rând însoteam un grup de micuti rugbysti pe care i-am animat la sustinerea idolilor lor pe toata durata jocului si asta în ciuda imensei galerii franceze; dintre acestia peste câtiva ani unii (în frunte cu Gabriel Brezoianu) aveau sa ajunga buni internationali. Cu siguranta ca acel joc, acea victorie a fost un moment de mare referinta în formarea lor rugbystica;
· apoi, am avut în echipa patru fosti juniori (George Dumitrescu, Gheorghe Dinu, Daniel Neaga si Adrian Lungu) iar alti 4-5 erau foarte aproape de acea formatie glorioasa (Tiberiu Brânza, Theodor Coman, Marin Mot, Laurentiu Constantin si altii); jocul lor si splendida victorie mi-au mângâiat adânc sufletul si mi-au dat înca o data senzatia placuta, a unei misiuni bine facuta în viata.
În încheierea acestui subcapitol este de relevat ca, daca prima victorie a rugbyului românesc asupra celui francez marca intrarea într-o etapa glorioasa, ultima victorie si, cu siguranta, cea mai valoroasa (prin impactul si senzationalul perceput în lumea rugbyului), a încheiat practic etapa consacrarii si intrarea într-una noua, care trebuia sa fie a constructiei, a dezvoltarii si remodelarii întregului nostru rugby. Daca n-a fost sa fie asa trebuie vazut ce fenomen a schimbat românul de la generatiile de început ale rugbyului românesc, la cele de astazi. Stiu sigur ca primii nu puteau face ce au facut fara acea pasiune grozava, fara generozitatea, dibacia si mândria de a darui o mare bucurie de viata semenilor lor – RUGBYUL.
Vasile Constantin-Mao
Va urma:
Intâlnirea cu rugbyul britanic sau drumul consacrarii trebuia sa treaca prin Anglia:
- 1979: Preludiu la marile reusite în Marea Britanie: T.Galilor – România: 13-12
- 1985: Reprezentatie pe Twickenham: Anglia –România: 22-15
- 1988: Primul meci-test câstigat pe pamânt britanic: T.Galilor – România. 9-15

duminică, 26 august 2007

Marile sclipiri ale nationalei României (3)

Lui Mihai Bucos si tuturor vrednicilor nostri internationali
1. Draga Mihai, când am facut prezentarea „stralucitoarelor victorii asupra reprezentativei franceze” am precizat:
„În continuare reamintesc câteva momente de mare glorie si eroii acestora. Am ales, pentru ampla lor semnificatie, jocurile din anii 1960, 1980 si 1990. Asta nu înseamna ca celelalte victorii n-au avut si nu au aceeasi încarcatura emotionala, iar pentru rugbyul românesc aceeasi mareata stralucire.”
Si am mai spus (parca presimtind ca vei interveni cu expunerea acelei formidabile trairi în numele rugbyului românesc):
„În introducerea acestui capitol si în tot elogiul meu de fata, fac adesea referire la atribute morale precum abnegatia, spiritul de sacrificiu, patriotismul ºi daruirea pentru culorile patriei si nu întâmplator, ci pentru ca bravii nostri rugbysti credeau si luptau cu toata fiinta animati de aceste virtuti etice . . .”
2. Prezentarea ce o faci victoriei din 1976/15-12 si la care ai fost „acolo”, ca la atâtea alte frumoase victorii românesti, cu sufletul, cu sudoarea si marele tau talent, o consider extraordinara.
Si o consider extaordinara pentru ca ai marcat atât de sugestiv momentul când la 0-12, echipa, voi vrednicii barbati v-ati adunat în butul calcat de adversar si rascoliti de orgolii ati îngenunchiat în timpul care mai ramasese o mare echipa, înscriind în palmares o pagina de stralucitoare glorie.
Da, pentru dramatismul acelei dispute, pentru faptul ca desi condusi detasat de o grozava echipa a Frantei ati reusit victoria gratie unei superbe recuperari psihice - generata doar de imense potentialitati morale, victoria din 1976 are un amplu semnificat de mare glorie umana si sportiva.
Reamintesc splendida noastra echipa de atunci:
1.C.Dinu, 2. M.Ortelecan, 3. I.Bacioiu, 4. Gh.Daraban, 5. M.Ionescu, 6. Fl.Murariu, 7. E. Stoica, 8. I.Pintea, 9. M.Paraschiv, 10. D.Alexandru, 11. P.Motrescu, 12. Gh.Varga, 13. Gh.Nica, 14. P.Ianusevici, 15. M.Bucos, 16 (3). V.Ungureanu.
Antrenori: Dumitru Ionescu si Alexandru Paloseanu
Personal îti multumesc pentru splendida relatare a acelei victorii marete, de care s-a vorbit destul de putin (de altfel ca si de altele) de parca stralucirea si eroii acestora incomodau, si nici n-a fost folosita ca imbold la întarirea rugbyului ce o obtinuse, la largirea bazei acestuia.
Iti multumesc pentru emotia simtita la reamintirea unei imense bucurii traita cu 30 de ani în urma, când în tribuna participam înfocat, alaturi de tinerii mei sportivi si de atâta lume entuziasta, la splendida manifestarea a spiritului nostru de echipa, la acea frumoasa victorie.
BRAVO! BRAVO VOUA TUTUROR EROI AI RUGBYULUI NOSTRU.
Vasile Constantin-Mao
PS. Mihai, scuza-mi întrebarea, eventual rascolirea indignarii, dar o gasesc oportuna:
A îndraznit careva vreo data sa-ti împiedice participarea la un banchet al reprezentativei pe care tu cu atâta dedicatie ai slujit-o?
Daca asa ar fi, nu am cuvinte la infamia gestului, care loveste de fapt în ce are mai pretios rugbyul românesc, si nu m-ar mai mira nimic din ce se întâmpla în lumea nostra astazi.

sâmbătă, 25 august 2007

MARILE SCLIPIRI ALE NATIONALEI ROMÂNIEI (3)

1980: CEA MAI CATEGORICA VICTORIE ROMÂNEASCA!
România - Franta: 15-0
Chiar daca nationala noastra înregistrase de la prima victorie asupra Frantei înca patru reusite (3-0/1962, 15-14/1968, 15-10/1974 si 15-12/1976), iar de curând înscrisese doua pagini istorice de palmares (în 1979 la interval de o luna, 13-13 cu Irlanda la Dublin si 12-13 cu Tara Galilor la Cardif ), aspiratiile la o victorie clara era greu de imaginat, mai ales ca, nu mai departe decât cu un an în urma, la Montauban , adversarii reusisera o victorie detasata (30-12). Dar o doza buna de speranta la victorie aveau jucatorii nostri dupa turneu britanic din anul anterior, concretizat spectaculos astfel: pe lânga acele valoroase rezultate cu cele doua reprezentative si doua victorii în jocuri cu selectionate regionale (15-13 cu Ulster si 28-9 cu Connacht), un optimism robust putea sa aduca acel incredibil rezultat obtinut la centenarul campioanei Angliei, Leicester (39-7), echipa în care jucau mai multi internationali din echipa Albionului (câstigatoare în acel an a Turneului celor 5 Natiuni). Si chiar daca se intercalase între timp si demonstratia de forma sportiva cu reprezentativa Poloniei în deplasare (33-0), fara discutie incertitudinea era, ca de fiecare data, maxima.
Ce avea însa sa urmeze atunci pe Giulesti, pe lânga adevarate sclipiri de genii sportive, a fost o ambianta deosebita în echipa româna, cum si în tribuna, care avea sa îngenunche o mare forta a rugbyului mondial, umilita în joc si neputincioasa de a marca ceva. În plus, daca cele cinci victorii anterioare ne maguleau orgoliul si ne alimentau de fiecare data sperantele la noi victorii, jucatorii nostri aveau sa depaseasca si cel mai hazardat optimism, realizând un rezultat categoric: 15-0!
Trei lovituri de pedeapsa si un eseu transformat, marcate unei reprezentative ale unui rugby de asemenea anvergura, în timp ce aceasta nu reusea nimic, spune mult despre disputa din teren si chiar despre euforia traita atunci de lumea rugbyului nostru. Fara discutie, echipa noastra a controlat jocul din primul pâna în ultimul minut; Ion Constantin, ca un veritabil «penality king» (denumire data de britanici în urma unor executii de mare clasa în cele trei turnee anterioare din insule – 1978, 1979 si 1980), reuseste trei penalitati, în timp ce francezii sub spectrul înfrângerii rateaza tot. Pe finalul jocului Mircea Paraschiv joaca un balon la mâna, contrar tuturor asteptarilor, îl lanseaza pe Marian Aldea într-un coridor strâmt pe stânga terenului, acesta îl fixeaza pe Blanco în placajul sau disperat si reuseste o pasa la Pompiliu Bors , bine lansat în sustinere, caruia îi ramâne misiunea de a culca balonul în but; transformarea eseului este de asemenea o frumoasa reusita a marelui suteur Ion Constantin care rotunjeste la 15 punctele noastre.
Era fara îndoiala un rezultat ce avea sa faca mare vâlva în lumea rugbyului, dar si în mândria noastra.
Redau descrierea lui D. Manoileanu din a sa “Mica Encilopedie a Rugbyului”: «Dupa eseul lui Bors nu mai stiu bine ce a urmat. Stiu doar ca într-o tacere deplina I. Constantin a reusit ultima lui mare performanta din acel an (jocul a fost la sfârsit de noiembrie), aureolând si rotunjind magistral cea mai mare victorie a rugbyului românesc: a transformat încercarea dintr-o pozitie “imposibila”, caci eseul se marcase chiar lânga fluturarea steagului de colt. Apoi totul s-a pierdut într-un fel de ameteala si într-o imensa senzatie de mândrie satisfacuta. Publicul n-a vrut sa paraseasca stadionul minute în sir, ovationând îndelung pe învingatori.
Târziu când ne-am revenit din bucuria momentului, am gândit din nou si iarasi la viitorul rugbyului românesc ce parea pentru noi ca deabea începe. Si fara voie ne-am trezit dând glas unei vechi si statornice credinte a noastre: “un pic, numai un pic de stralucire - iata ce mai lipseste rugbyului nostru”»
Îmi permit sa lamuresc despre acel „pic de stralucire” la care se referea eminentul om de rugby: nu era vorba de stralucirea orbitoare si care acum fara discutie aproape ca ne înspaimânta prin nefirescul si maretia victoriei, era dramul de stralucire perena ce-l da bucuria rugbyului în trairea miilor si miilor de copii, ce-l da siguranta într-o baza materiala si morala fireasca, cum si temeinicia unui rugby bine facut.
Acest rezultat corelat cu cele obtinute în campaniile anterioare din Marea Britanie lasa sa se vorbeasca tot mai mult de valoarea si posibilitatea României de a intra în Turneul celor 5 Natiuni. Si ar fi intrat daca iarna grea din lunile ianuarie-februarie n-ar fi ridicat probleme la organizarea jocurilor în tara noastra. Asa rugbyul românesc a ratat o mare ocazie de a «trece în fata», în locul pe care si-l câstigase.
Echipa a fost formata din urmatorii jucatori:
1. Ion Bucan, 2. Mircea Munteanu, 3. Constantin Dinu, 4. Gheorghe Dumitru, 5. Gheorghe Caragea, 6. Enciu Stoica, 7. Florica Murariu, 8. Pompiliu Bors, 9. Mircea Paraschiv (capitan), 10. Dumitru Alexandru, 11. Marian Aldea, 12. Ion Constantin, 13. Gheorghe Varzaru, 14. Sorin Fuicu, 15. Ion Simion
Antrenori: Valeriu Irimescu si Theodor Radulescu
Dupã joc am fost la banchetul organizat la Lido. Aici , pe lânga bucuria imensa ce o împartaseam toti românii, am fost impresionat de faptul cum victoria noastra categorica îi redusese pe acesti jucatori, adevarate monumente rugbystice (Blanco, Bertranne, Paparamborde, Dintrans si ceilaltii), la dimensiunea unor oameni oarecare. Întarea aceasta impresie si iesirea lor precipitata de pe teren, mult „sifonati” de rezultat, fara a acorda onorul obisnuit învingatorilor.
Consider interesante «pro memoria» câteva declaratii de dupa joc, astfel:
· Alun Richards (T.Galilor), arbitrul jocului: “Echipa D-stra se bucura pe buna dreptate, deoarece astazi se numara printre cele mai bune din lume, iar daca Turneul celor 5 Natiuni ar fi de 6 cu siguranta ca 15-le român s-ar numara printre fruntasi”;
· Marcel Laurent, vicepresedinte al FFR: “Federatia Româna este o învingatoare merituoasa, incontestabila. Progresul acesteia despre care vorbeste întreaga lume a rugbyului este tot mai vizibil, situând-o printre vârfurile acestui sport”.
Echipa noastra merita din plin consideratia si recunostinta lumii rugbyului nostru si, de ce nu, ale întregii natii române.
* * *
Va urma:
Pretioasele victorii la nationala Frantei
- 1990 – victorie pe pamânt francez

Întâlnirea cu rugbyul britanic, sau drumul consacrarii trebuia sã treaca prin Anglia

luni, 20 august 2007

In aeroportul de la Lisabona pledând pentru rugbyul nostru

Cu câteva nopti în urma în aroportul de la Lisabona , asteptând venirea unor persoane dragi cu o cursa mult întârziata a companiei Blue Air, am avut revelatia si bucuria unui misionar de rugby. Printre multele persoane, ce cu manifestari diverse animau aglomeratul pavilion al sosirilor, am remarcat o pereche - tata si fiu – înalti si bine facuti. I-am „mirosit” imediat ca sunt români, de-ai nostri. Ii banuiam moldoveni, dar erau din Sighetul Marmatiei, chiar de la Sapânta. Ma concentrez asupra tânarului si observ: extremitati mari, umeri lati, coapsa lunga, fata de înca puber. Imi zic: «cu siguranta va mai creste ceva, frumos baiat.» Sotia îmi ghiceste gândurile: «te uiti lung la fecior, ar fi bun de rugby; nu-i asa?» Si, bine înteles, asa era.
In timp ce tânarul se precipita pe lânga afisajul sosirilor, la care, chiar dupa 30 minute de la ora programata, nu se anunta nimic, fapt ce explica cota de anxietate pe care toti o simteam, am intrat în vorba cu tatal. Lucreaza de 6 ani în Portugalia, în constructii, si îsi astepta fata. Usor am aflat ca baiatul venise în vacanta si lucra cu el. In vârsta de 17 ani, înalt putin peste 190 cm si cu pornirea spre robustetea tatalui, urmeaza un colegiu economic la Baia Mare si joaca baschet.
Nu mi-a fost greu sa aduc vorba despre rugby. Tatal, stia ca la Baia Mare este o echipa foarte buna. L-am flatat pentru fecior si i-am spus parerea: «ar fi grozav pentru acest sport, mai ales ca fizicul lui „l-ar duce repede sus” si în plus i-ar permite sa-si continue ritmul de studiu» - de care parintele era mândru.
A mai trecut o jumatate de ora si tot nimic la afisaj. Preocupari crescute, avionul nu intrase înca în spatiul tarii de destinatie si nici compania nu anuntase ceva. Ma framânt în plus: «trebuie sa „agat” baiatul, trebuie sa-i vorbesc de rugby!» Si eu si el, în asteptarea avionului, preocupati afectiv la limita.
Prima vorba despre rugby este extrem de importanta, trebuie sa aibe ecou profund. Ma apropii îl salut, ma recomand, îl felicit pentru ce am auzit de la tatal lui. Il întreb cum merge baschetul si daca stie ceva de rugby. Imi spune ca are un coleg care joaca rugby si care vine de fiecare data ba cu un ochi vânat, ba cu un genunchi umflat. Ii spun ca jocul nu este atât de periculos cum pare, ca totul depinde de consolidarea psihica, de adaptarea treptata la solicitarile unui sport barbatesc. Apoi, ca el, «cu îndemânarea de sus la balon, facuta la baschet, ar putea fi un mare prinzator.» Vorbim de 5 minute.
Se precipita „lumea noastra”, a sosit avionul asteptat.
Am o senzatie buna: n-am pierdut ocazia de a-mi face misunea, de a vorbi de acest sport unui tânar care poate mâine, jucând rugby, îsi va aduce aminte de mine.
In fine, nu mi-am tradat pasiunea, mi-am facut datoria, simt efectiv o stare buna.
* * *
O simpla întâmplare dar care îmi reaminteste ca am propus pentru luna aprilie a acestui an sa facem o campanie pro rugby de mare popularitate „un jucator tânar pentru rugbyul românesc”, actiune la care, printr-o buna si incisiva mobilizare, sa participe toata lumea rugbyului nostru. Propuneam ca forul central sa stabileasca metodologia de larga mobilizare si de organizare a actiunii în teritoriu (comitete regionale, cluburi si sectii, antrenori si arbitri, jucatori si simpatizanti) . Era un exercitiu de adunare a lumii rugbyului nostru de a actiona într-o idee. Poate la prima tentativa ar fi raspuns putini, ar fi aparut în sectii câtiva copii si tineri în plus, dar lumea ar fi cunoscut o datorie a fiecaruia si în anul urmator numarul celor adusi prin aceasta campanie s-ar fi dublat sau triplat. Si asta era ceva pentru rugbyul nostru.
* * *
Ma gândesc ca fiecare dintre noi, la tot pasul, poate întâlni un viitor mare performer, ocazie de a afla ca exista o activitate deosebita ce se cheama . . . RUGBY. Vorbiti-i cu suflet si frumos de acest miraj al vietii si daca va accepta invitatia, cu siguranta, va avea numai de câstigat în formarea lui ca barbat. Conduceti-l la un dascal priceput si însotiti-i pasii si evolutia si veti trai o frumoasa împlinire. Daca va avea si sansa sa devina performer puteti sa va laudati ca ati facut mult, cu adevarat imens pentru rugbyul ce-l iubiti.
Vasile Constantin-Mao