duminică, 15 octombrie 2006

Dragi prieteni,

In primul rand vreau sa felicit din toata inima pe D-soara Mirela Basescu pentru implicarea, alaturi de Mihai Vioreanu, în creiarea si activarea acestui grup de discuti despre rugby. Sunt convins ca incitarea în a gândi si trai mai îndeaproape problemele ce framânta acest joc, exprimându-si fiecare liber pareri si sugestii, pe lânga un pas înainte în democratizarea activitatii, ar putea chiar misca ceva din impasibilitatea cu care sunt tratate astazi anumite elemente fundamentale în propulsarea rugbyului nostru spre mai bine.
Insasi tema ce recent a lansat, activitatea de copii si juniori, si care deja a si marcat reactii prompte, onoreaza misiunea ce si-a propus. Personal îi multumesc mult.

Realitatea este ca activitatii de copii si juniori, segment atât de fundamental pentru existenta si vigoarea rugbyului însesi, nu i s-a gasit, nici chiar dealungul anilor, rezolvarea optima. Asta înseamna si ca problematica în ansamblul ei este complicata si ar impune o preocupare competenta si dedicata a tuturor oamenilor de rugby. Aceasta ar trebui concretizata într-o strategie ferma cu responsabilitati de la presedinte pâna la ultimul jucator, sustinuta adecvat moral, metodologic si material. Federatia ar putea foarte bine face aceasta, bineînteles fara sa neglijeze aspectul de reprezentare internatrionala cu care în multe situatii ne si mândrim, sector ce azi pare a fi bine structurat si sustinut.
Dar iata, ridic doar doua aspecte ce îmi produce totala nedumerire, astfel:
- Cum se poate ca federatia sa fie impasibila (mai ales în penuria de terenuri de rugby din Bucuresti) si sa lase doua baze în paragina, la propriu si la figurat; este vorba de Sportul Sudentesc-Tei (într-un cartier de locuinte mamut) si Parcul Copilului (într-un cartier de mare traditie rugbystica si cu multe scoli de diferite nivele în jur), baze animate de tot mai putini copii? Oare nu s-ar putea face aici niste centre puternice cu esaloane complete de copii si juniori? Ar costa mult? Doar daca s-a reduce la jumatate cele 130 de zile (?!) cât au durat stagiile de anul trecut ale selectionatelor de U19 si U18 si s-ar câstiga sutele de copii ce ne lipsesc astazi. Eu sunt convins de aceasta si pentruca în aceasta activitate mi-am trait profesional viata.
- Când am aflat ca în schema federatiei este un salariat cu atributii în competitii am si crezut ca sistemul nostru competitional, atât de sarac la nivel de copii se va anima. Dar iata, nu ca nu s-a animat, ba chiar de pe atunci a disparut si singura actiune nationala („festivalul rugbyului bucurestean”) la acest nivel, si, bineînteles, mare parte din bruma de echipe de la acest nivel.

Cred ca la aceste probleme, chiar în aceste discutii, un cuvânt greu de spus l-ar putea avea partenerii grupului nostru cu functi decizionale în viata rugbyului românesc. Vasile Constantin - Mao

Un comentariu:

vasile.constantin spunea...

Va salut!
ma bucura faptul ca se dezbate aceasta problema.

Sigur ca problema e foarte ampla si extrem de complicata. Rezolvarea ei tine de bani si de aceia care ii detin. Antrenorii nostri de rugby, de ieri, de alaltaieri, au gasit prin buzunare cativa lei cu care sa le cumpere o ciocolata sau un biscuite. Vremurile s-au schimbat, insa. Nici antrenorii nu mai au bani, nici copiii nu se mai multumesc cu o simpla ciocolata.

Pentru ca rugbyul nostru sa atraga copii, sa-i pastreze mai apoi, la juniori, tineret si seniori, e nevoie de implicarea oamenilor cu bani. Si cand spun asta nu ma gandesc la "Magnatii gargarei", care, in spatele unor costume elegante si a unor discursuri mestesugite, sa se gandeasca mai mult la ce ar putea castiga din rugby. E nevoie de oameni care sa investeasca, iar apoi sa urmareasca investitia, si sa si castige bani (dar la finalul acestui proces).

Cu un amic, Radu Dinu, am calculat bugetul unui club de seniori, in urma cu ceva ani. Si am ajuns la concluzia ca fara 6-7 milioane de euro nu se poate face performanta. Si asta inseamna salarii si prime pentru jucatori, deplasari, masa, refacere, echipament, medicamente, inchiriere teren antrenament si joc, ambulante la meciuri samd. Cheltuielile sunt foarte mari, iar astazi nu mai merge ca pe vremuri, cand Salvarea si Grivita aveau acelasi stapan: STATUL. Si la juniori e nevoie de bani, pentru a ii atrage pe copii, pentru a plati antrenorii - ca nu e posibil ca un singur om sa lucreze cu 30 de copii sau, mai rau, cu trei-patru echipe.

Din nefericire, daca in 1992, cand am debutat ca ziarist profesionist, se vorbea despre criza rugbyului romanesc, astazi nu stiu despre ce se mai poate vorbi. Pentru ca, de pilda, in 1995 si in 1996 echipa de juniori s-a luptat pentru medaliile mondiale. Altfel spus, copiii atrasi spre rugby inainte de decembrie 1989 au ajuns la maturitate. Ce rezultate vor avea copiii nascuti dupa 1990? Iata o intrebare care ma pune pe ganduri.

Voi reveni!
Cu prietenie in rugby,
Marian Burlacu
PS1 - Regret ca nu am bani sa investesc in rugby. N-am investit decat o suma din neuronii mei.
PS2 - Domnule Vasile Constantin, nu v-am uitat. Lucrez la acel manuscris.