Acum câtiva ani, pe vremea marei si tristei degringolade a nationalei noastre, când brambureala si isteria anihilase si elementarul bun simt iar esecurile catastrofale ale urmasilor „zimbrilor din Carpati” atingeau recorduri mondiale, www.rugby.ro, prin Marian Burlacu bineînteles, a publicat opiniile la problemă a câtorva personalităti. Printre acestea a fost si articolul lui Tibi Brânză, international cu 48 de selectii si căpitan al nationalei în repetate rânduri, un om deosebit, onest si de toata isprava. Probabil si pentrucă suntem legati de rugbyul ce l-am făcut o bucată de timp împreună, am fost impresionat de interventia lui. Pe deoparte că, în sfârsit, rabufnea negru pe alb nemultumirile ce frământau internationalii nostri si care afectau grav firma rugbyului românesc si, pe de altă parte, pentrucă totul era asa mascat si ambiguu, lasa doar sa înteleagă ceva cei care erau cât de cât în temă, parcă cu delicatetea lui, chiar asa indignat, vroia să menaje pe cineva. Mi-a fost sincer ciuda ca Tibi, complet suveran pe soarta sa (era si la sfãrsit de cariera internationala) , a lasat atunci totul, asa cum se zice, în „coada de peste”. As fi vrut sa dea cu barda, asa cum de fapt merita gravitatea situatiei pe care o dezbatea.
Ma auzi Tibi? As vrea sa-mi raspunzi, sa ma aprobi sau, fara nici-o suparare, sa ma contrazici.
Pentruca eu, ca si presedintii de federatie din acele vremuri alesi sa vegheze si sa raspunda de binele rugbyului, stiam fie ca jucatorilor din Franta li se predindeau sa „cotizeze” pentruca erau chemati la nationala, ca debutantii nu aveau dreptul la diurna (în favoarea managerului, a antrenorului; sa-mi fie iertat, pot crede ca mai profitau si altii?), iar autohtonii care nu erau la un anumit club erau presionati sa se transfere acolo. Sa vedeti, numai chestia cu debutantii dadea o vânzoleala ca în câtiva ani au trecut pe la echipa nationala sute de jucatori; spre exemplu la Cupa Latina /1995, la jocuri de prapad cu Franta/8-52, Argentina/16- 51 si Italia/3-40 au fost nu mai putin de 8 debutanti(?! ).
In fine mizerii. Sunt unii ce povatuiesc ca cel mai bine este sa le uitam si sunt de acord. Dar ce ne facem daca si astazi se întâmpla abuzuri sub o forma sau alta, de care stiu si eu si sigur si altii? Atunci de ce aceasta duplicitate la conducatori?
Ce spuneai draga Teo Aprozeanu, ca 60% din fondurile primite de la IRB în cadrul programului de dezvoltare a rugbyului, sa fie orientate strict la aceasta destinatie, mai cu seama la cluburi si sectii de copii si juniori? „Ia uite Domnule, mi-a zis, un arbitru care gândeste si traieste leal patima jocului nostru”. Asa cum ar trebui sa o traim oricare care ne-am bucurat sau suferit într-u rugby. Si printre multe chestiuni serioase (selectia copiilor etc.) ai mai spus ceva: „cine nu se încadreaza în sistem serios si onest sa fie înlaturat”, problema la care mi-ai inspirat un raspuns ce îl voi face cât de curând.
Sa stii, te felicit sincer ca dai glas atâtor opinii tacute.
Si n-ar fi normal ca contabilul federatiei, de exemplu, sa raspunda clar la subiectul cu fondurile? Se poate, nu se poate etc.? Dar poate acesta nu este membrul al grupului de discutii si nu cunoaste ca s-a ridicat aceasta problema. Atunci secretarul general daca nu cumva acesta asteapta „liber” de la presedinte, si presedintele dela . . .
Ehei, vedeti cum este cu democratia noastra de care vorbeam acum câteva zile si la care tot asa au tacut mâlc cei care aveau (si cei care ar fi trebuit sa aiba) ceva de zis.
Aveam dreptate, nu aveam? Meritam barem o usurare?
Nu sunt ros de orgolii, dar gândesc la alti câtiva posibili interesati de subiect (poate mii), în fine la transparenta plina de încredere ca „nu este nimic de ascuns”, ca poate au fost si triste întâmplari ce nu se vor mai repeta etc., argumente ce impun o dezbatere mai larga în grupul de discutii, si nu numai.
Va salut calduros si din toata inima.
Vasile Constantin - Mao
Ma auzi Tibi? As vrea sa-mi raspunzi, sa ma aprobi sau, fara nici-o suparare, sa ma contrazici.
Pentruca eu, ca si presedintii de federatie din acele vremuri alesi sa vegheze si sa raspunda de binele rugbyului, stiam fie ca jucatorilor din Franta li se predindeau sa „cotizeze” pentruca erau chemati la nationala, ca debutantii nu aveau dreptul la diurna (în favoarea managerului, a antrenorului; sa-mi fie iertat, pot crede ca mai profitau si altii?), iar autohtonii care nu erau la un anumit club erau presionati sa se transfere acolo. Sa vedeti, numai chestia cu debutantii dadea o vânzoleala ca în câtiva ani au trecut pe la echipa nationala sute de jucatori; spre exemplu la Cupa Latina /1995, la jocuri de prapad cu Franta/8-52, Argentina/16- 51 si Italia/3-40 au fost nu mai putin de 8 debutanti(?! ).
In fine mizerii. Sunt unii ce povatuiesc ca cel mai bine este sa le uitam si sunt de acord. Dar ce ne facem daca si astazi se întâmpla abuzuri sub o forma sau alta, de care stiu si eu si sigur si altii? Atunci de ce aceasta duplicitate la conducatori?
Ce spuneai draga Teo Aprozeanu, ca 60% din fondurile primite de la IRB în cadrul programului de dezvoltare a rugbyului, sa fie orientate strict la aceasta destinatie, mai cu seama la cluburi si sectii de copii si juniori? „Ia uite Domnule, mi-a zis, un arbitru care gândeste si traieste leal patima jocului nostru”. Asa cum ar trebui sa o traim oricare care ne-am bucurat sau suferit într-u rugby. Si printre multe chestiuni serioase (selectia copiilor etc.) ai mai spus ceva: „cine nu se încadreaza în sistem serios si onest sa fie înlaturat”, problema la care mi-ai inspirat un raspuns ce îl voi face cât de curând.
Sa stii, te felicit sincer ca dai glas atâtor opinii tacute.
Si n-ar fi normal ca contabilul federatiei, de exemplu, sa raspunda clar la subiectul cu fondurile? Se poate, nu se poate etc.? Dar poate acesta nu este membrul al grupului de discutii si nu cunoaste ca s-a ridicat aceasta problema. Atunci secretarul general daca nu cumva acesta asteapta „liber” de la presedinte, si presedintele dela . . .
Ehei, vedeti cum este cu democratia noastra de care vorbeam acum câteva zile si la care tot asa au tacut mâlc cei care aveau (si cei care ar fi trebuit sa aiba) ceva de zis.
Aveam dreptate, nu aveam? Meritam barem o usurare?
Nu sunt ros de orgolii, dar gândesc la alti câtiva posibili interesati de subiect (poate mii), în fine la transparenta plina de încredere ca „nu este nimic de ascuns”, ca poate au fost si triste întâmplari ce nu se vor mai repeta etc., argumente ce impun o dezbatere mai larga în grupul de discutii, si nu numai.
Va salut calduros si din toata inima.
Vasile Constantin - Mao
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu