Ne obliga la aceasta chiar si rezultatele bune obtinute de internationalii nostri recent, dar mai ales calificarea constanta la turneul final al Cupei Mondiale.
Am vazut sunt atâtea adunate de ani si ani, decenii, ce se cer îndreptate, nu este clipa de ragaz, de discutii.
M-a bucurat mult interventia de astazi a D-lui Straton, pentru datele elocvente ce le aduce la cunostinta tuturor, dar mai ales pentruca, persoana cea mai autorizata a rugbyului nostru, este la curent cu discutiile grupului, dovedind ca da valoare actiunii noastre.
Citind interventia de acum câteva zile a d-lui R.Dinu la început am fost frapat de profunzimea si diversitatea observatiilor, apoi m-au speriat realitatile relevate, realitati în care noi, oamenii rugbyului, ne-am trezit si pe care le-am luat ca normale.
De la aceasta oglinda ce dumnealui ne-a pus-o în fata, iata urmatoarea nedumerire ce o transpun retoric, astfel:
„Dece în decursul anilor (decenii), în afara de miracolul facut de Grigore Caracostea si inimosii pionieri, care au adus rugbyul cu spiritul lui amplu si binefacator asupra fiintei umane (pierdut între timp prin restristi istorice ce au subminat, stim bine, chiar si bunul simt), oamenii nostri de decizie (presedinti si vicepresedinti, secretari general, poate chiar si antrenori etc.) cunoscând frumusetea etica si structurala a rugbyului francez sau britanic, n-au facut nimic, dar absolut nimic pentru a adauga aceste atribute fundamentale la talentul rugbystic al natiei noastre?”
Nu cunosc nici-o initiativa ampla, cuprinzatoare, de impunere a unei tinute educationale impecabile ca cerinta profesionala pentru antrenori, de imprimarea unui comportament rugbystic în tribune, sau de comuniune si fraternizare cu ce este al nostru (gen „balul rugbyului”). Si acum ne miram ca tribunele noastre, cel mai ades goale, gazduiesc un comportament rudimentar, în orice caz mult sub rugbyul nostru în sine. Si câte si mai câte, altele.
Dece? Dece? Dece?
In fine, stiu ca aprecierile tale, Mihai Vioreanu, la participarea mea la discutii sunt sincere. Ma bucur mult ca asa pot fi util cât de cât rugbyului nostru.
Ce vreau însa sa spun, este ca adevaratii titani ai rugbyului nostru sunt pe terenuri: un Lache (ce rascoleste de 25 de ani scolile cu rugbyul, face, eroic, o baza de rugby si are somnul poate mai agitat decât al meu), un Fane Popescu, un Ion Viorel (care face cu rugbyul firma sportiva a Focsaniului) , un Nicu Tarcan (care si-a facut din rugby profesiune de credinta) si multi altii, dragi mie tocmai pentru harnicia si perseverenta lor în misiunea dificila de antrenor de copii si juniori.
Ei bine, si ei sunt învatati cu „normalul” nostru: fara o atentie stimulatoare, o strângere sincera de mâna. Vreau sa spun cu asta, sa-i iubim si sa-i apreciem cum trebuie si sa nu asteptam sa ajunga septugenari pentru a le retribui, moralmente, meritele.
Te-ai mira Mihai daca ti-as spune ca aprecierea ta, alaturi de a D-lui Straton în prezentarea celor doua carti, este singulara.
Am avut însa perspicacitatea sa-mi iau singur din rugbyul acesta atât de bogat, imense bucurii care ma rasplatesc pe deplin. Emotia si bucuria ce o simt la întâlnirea cu fostii mei sportivi, îmbratisarea lor afectoasa si recunoscatoare pentru un dascal drag, îmi sunt deajuns.
Cu putin timp în urma, acum recent, m-am gândit sa-i scriu ceva lui Ratiu, la Petrosani , fara sa-l cunosc (cred ca l-am întâlnit pe la lotul de juniori si îl mai stiu dintr-o finala dramatica cu Clujul). Apoi, am aflat ca l-a înlocuit altcineva. Am vazut echipa lui, fragila, cu un an în urma la un joc cu Dinamo; apoi am citit în rugby .ro aprecieri nu prea încurajatoare. Vroiam sa-i transmit lui si celor din jur (acum înlocuitorului) , încurajarile si aprecierea la treaba grozava în care este angajat, stiind cu totii drama sociala si economica traita în zone miniere. Gruparea, palida acum, este fundamentala pentru rugbyul nostru, chiar pentru istoria acestuia. Aici, mai exat la Lupeni , s-a înfiintat miraculos în anul 1919 echipa de rugby (mare animator Ing.Soculescu) . Si ca simbol, acest pilon al rugbyului nostru, trebuie sa reziste. Nu stiu ce ajutor material, moral sau metodologic a primit de la federatie. Nu stiu nici daca aceasta are vre-o preocupare (pretentios zis, o strategie; dar dece nu?) pentru sustinerea gruparilor în dificultate sau ale celor noi (cum spuneai Mihai ca functioneaza si prin Irlanda). Daca am fi avut asa ceva sunt sigur, catrastrofa rugbyului nostru ce a avut loc deceniul trecut, cu diminuarea grava a zestrei umane si materiala (pierderea unei structuri si baze materiale obtinuta cu atâta zbucium de antecesori), ar fi fost mult limitata.
Cred ca ar fi ceva profitabil daca cineva (un vicepresedinte, un membru al biroului federal, secretarul general, în fine cineva) ar inventaria ideiile, le-ar analiza, iar celor viabile federatia le-ar da curs de realizare. N-ar fi grozav?
Cu toata prietenia, Mao
Am vazut sunt atâtea adunate de ani si ani, decenii, ce se cer îndreptate, nu este clipa de ragaz, de discutii.
M-a bucurat mult interventia de astazi a D-lui Straton, pentru datele elocvente ce le aduce la cunostinta tuturor, dar mai ales pentruca, persoana cea mai autorizata a rugbyului nostru, este la curent cu discutiile grupului, dovedind ca da valoare actiunii noastre.
Citind interventia de acum câteva zile a d-lui R.Dinu la început am fost frapat de profunzimea si diversitatea observatiilor, apoi m-au speriat realitatile relevate, realitati în care noi, oamenii rugbyului, ne-am trezit si pe care le-am luat ca normale.
De la aceasta oglinda ce dumnealui ne-a pus-o în fata, iata urmatoarea nedumerire ce o transpun retoric, astfel:
„Dece în decursul anilor (decenii), în afara de miracolul facut de Grigore Caracostea si inimosii pionieri, care au adus rugbyul cu spiritul lui amplu si binefacator asupra fiintei umane (pierdut între timp prin restristi istorice ce au subminat, stim bine, chiar si bunul simt), oamenii nostri de decizie (presedinti si vicepresedinti, secretari general, poate chiar si antrenori etc.) cunoscând frumusetea etica si structurala a rugbyului francez sau britanic, n-au facut nimic, dar absolut nimic pentru a adauga aceste atribute fundamentale la talentul rugbystic al natiei noastre?”
Nu cunosc nici-o initiativa ampla, cuprinzatoare, de impunere a unei tinute educationale impecabile ca cerinta profesionala pentru antrenori, de imprimarea unui comportament rugbystic în tribune, sau de comuniune si fraternizare cu ce este al nostru (gen „balul rugbyului”). Si acum ne miram ca tribunele noastre, cel mai ades goale, gazduiesc un comportament rudimentar, în orice caz mult sub rugbyul nostru în sine. Si câte si mai câte, altele.
Dece? Dece? Dece?
In fine, stiu ca aprecierile tale, Mihai Vioreanu, la participarea mea la discutii sunt sincere. Ma bucur mult ca asa pot fi util cât de cât rugbyului nostru.
Ce vreau însa sa spun, este ca adevaratii titani ai rugbyului nostru sunt pe terenuri: un Lache (ce rascoleste de 25 de ani scolile cu rugbyul, face, eroic, o baza de rugby si are somnul poate mai agitat decât al meu), un Fane Popescu, un Ion Viorel (care face cu rugbyul firma sportiva a Focsaniului) , un Nicu Tarcan (care si-a facut din rugby profesiune de credinta) si multi altii, dragi mie tocmai pentru harnicia si perseverenta lor în misiunea dificila de antrenor de copii si juniori.
Ei bine, si ei sunt învatati cu „normalul” nostru: fara o atentie stimulatoare, o strângere sincera de mâna. Vreau sa spun cu asta, sa-i iubim si sa-i apreciem cum trebuie si sa nu asteptam sa ajunga septugenari pentru a le retribui, moralmente, meritele.
Te-ai mira Mihai daca ti-as spune ca aprecierea ta, alaturi de a D-lui Straton în prezentarea celor doua carti, este singulara.
Am avut însa perspicacitatea sa-mi iau singur din rugbyul acesta atât de bogat, imense bucurii care ma rasplatesc pe deplin. Emotia si bucuria ce o simt la întâlnirea cu fostii mei sportivi, îmbratisarea lor afectoasa si recunoscatoare pentru un dascal drag, îmi sunt deajuns.
Cu putin timp în urma, acum recent, m-am gândit sa-i scriu ceva lui Ratiu, la Petrosani , fara sa-l cunosc (cred ca l-am întâlnit pe la lotul de juniori si îl mai stiu dintr-o finala dramatica cu Clujul). Apoi, am aflat ca l-a înlocuit altcineva. Am vazut echipa lui, fragila, cu un an în urma la un joc cu Dinamo; apoi am citit în rugby .ro aprecieri nu prea încurajatoare. Vroiam sa-i transmit lui si celor din jur (acum înlocuitorului) , încurajarile si aprecierea la treaba grozava în care este angajat, stiind cu totii drama sociala si economica traita în zone miniere. Gruparea, palida acum, este fundamentala pentru rugbyul nostru, chiar pentru istoria acestuia. Aici, mai exat la Lupeni , s-a înfiintat miraculos în anul 1919 echipa de rugby (mare animator Ing.Soculescu) . Si ca simbol, acest pilon al rugbyului nostru, trebuie sa reziste. Nu stiu ce ajutor material, moral sau metodologic a primit de la federatie. Nu stiu nici daca aceasta are vre-o preocupare (pretentios zis, o strategie; dar dece nu?) pentru sustinerea gruparilor în dificultate sau ale celor noi (cum spuneai Mihai ca functioneaza si prin Irlanda). Daca am fi avut asa ceva sunt sigur, catrastrofa rugbyului nostru ce a avut loc deceniul trecut, cu diminuarea grava a zestrei umane si materiala (pierderea unei structuri si baze materiale obtinuta cu atâta zbucium de antecesori), ar fi fost mult limitata.
Cred ca ar fi ceva profitabil daca cineva (un vicepresedinte, un membru al biroului federal, secretarul general, în fine cineva) ar inventaria ideiile, le-ar analiza, iar celor viabile federatia le-ar da curs de realizare. N-ar fi grozav?
Cu toata prietenia, Mao
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu