Toata lumea care cunoaste rugbyul si i-a deslusit esenta, practicându-l sau admirându-l, este de acord ca aceasta activitate sociala si sportiva reprezinta o mare frumusete si bucurie de viata. Rugbyul, chiar în structura lui tehnico-tactica si în dinamica de joc, are gesturi si actiuni, trairi si reactii afective de o mare intensitate, semnificative în fortificarea fizica si morala a practicantilor, dar si a relatiilor de grup. Aceasta bogata si diversa angrenare este si un element extrem de important în combaterea alienarii la care predispune viata moderna.
Jocul nostru, pentru multe motive, se situeaza în aria sportului pe primul plan în privinta spiritului de sociabilitate pe care îl promoveaza. Numarul mare de jucatori ce formeaza echipa, cum si al acelora care completeaza ambianta acesteia (este adevarat, la noi putini si indiferenti) , pe de o parte, si preponderenta exacerbata a componentei psihologice ce însoteste manifestarea în joc, pe de alta parte, impune si determina inter-relatii ce contureaza excelent, în acest micro climat social, colectivismul si camaraderia, spiritul de fair-play.
Se stie, rugbyul ofera o larga paleta de satisfactii si bucurii. Acestea sunt cu atât mai apreciate cu cât sunt mai anxios dorite, iar intensitatea trairii este proportionala cu nivelul si complexitatea solicitarilor pentru obtinerea acestor realizari.
Pentru a ajunge la satisfactii si bucurii jucatorii parcurg un proces formativ si educativ de mare amploare, cu implicare profunda a lor, dar si a altor factori - dintre care antrenorul este cel mai activ. La baza acestui proces sta un mare volum de munca, cu care jucatorii, din joaca în joaca la început, se obisnuiesc si îl accepta de la sine în perspectiva satisfactiilor mult dorite.
Printre bucuriile rugbyului sunt si recompensele. Acestea sunt de ordin moral si material, iar gestionarea lor impune aplicarea cu tact pedagogic a unei strategii judicioase, bazata pe o psihologie subtila.
Ponderea si valoarizarea recompenselor (satisfactiilor) morale în educarea tinerilor jucatori este esentiala. In acest sens, cadrul material si ambianta sociala a echipei de rugby (se întelege, cât mai îngrijit prezentate), în care jucatorii îsi exprima disponibilitatile vârstei, trebuie percepute si traite de acestia într-o bucurie constienta. Conducatorii de cluburi si antrenorii de rugby ar trebui sa stie sa foloseasca amplu acest element, cel mai la îndemâna de a atrage masele de tineri practicanti.
In ordine imediata, motivul de mare bucurie este antrenamentul însasi, în care antrenorul trebuie sa alterneze rigoarea si exigenta didactica cu destinderea si pregatirea prin joaca, prin exercitii de întrecere, mijloace mult agreate de tineri, prin care se solicita intens participarea afectiva. Antrenorul trebuie sa stie ca o buna dispozitie în antrenament are repercursiuni serioase în randamentul acestuia, pentru asta el trebuie sa fie creativ în climatul placut si inventiv în exercitii, realizând obiectivele prin mijloacele agreate de jucatori.. Intodeauna cu un feedback pozitiv, mai ales la cei tineri si începatori, acesta trebuie sa-i bucure cu atentia si aprecierea sa, stimulându-le si motivându-le eforturile spre perfectionare.
Antrenorul cu un bun umor, mereu disponibil si deschis, încarcat cu optimism de transmis, trebuie sa fie un puternic animator al vietii sociale a echipei, din afara terenului de joc. Trebuie sa foloseasca toate momentele (sarbatori, aniversari, jocuri) pentru cunoasterea propriilor jucatori în cadru destins. Cântecul, corul în echipa, este si un excelent exercitiu la unisonul grupului, rarisim utilizat la noi.
Ei! si aici e aici!
Câti adevarati educatori-antrenori actioneaza acum în rugbyul nostru juvenil si de câti avem nevoie pentru o extindere serioasa a activitatilor rugbystice în reteaua cluburilor sau în mediul scolar? Cine si când îi pregateste?
O sursa de ample trairi, atât în sfera volitionala cât si în cea afectiv-sentimental a, este jocul de competitie. Satisfactiile de echipa - pe de o parte, si cele individuale - pe de alta parte, sunt temeiuri de motivatie puternica în travaliu de instruire, ce în rugbyul de performanta atinge limita supliciului. O eroare grava sugruma la noi aceasta sursa de mare bucurie în joc: este obsesia victoriei, o caracteristica a unui sistem competitional depasit si complet defectos. Daca victoria la nivelul marei performante poate fi obiectivul central al activitatii, la celelalte categorii chiar si cele de seniori (care nu au o baza umana consistenta, o instruire corespunzatoare si o sustinere materiala adecvata), altele sunt obiectivele care pot si trebuie sa fie prioritare. La categoriile de copii si juniori, în special, obiectivele educationale (de comportament) si cele de instruire sunt esentiale. Daca stim ca lupta disperata pentru victorie (ceea ce la noi vedem si la cele mai micute echipe) este un motiv de supra excitatie si crispare, ce le altereaza jucatorilor tineri disponibilitatile si comportamentul psiho-motor, vizarea acelor obiective educativ-instructiv e, specifice în formarea sportiva, trebuie sa aibe întâietate. Victoria, da, poate fi un obiectiv secundar, consecinta a unui joc bun, spectaculos si disciplinat. Si motivele de bucurie (chiar cu jocul pierdut în cont) vor fi nenumarate, tot atâtea ocazii motivante pentru o participare complexa si echilibrata la instruire si la jocurile viitoare.
In fine, daca la jucatorii începatori aceasta pedagogie aplicata în procurarea satisfactiilor este esentiala pentru atragerea si optiunea la practicarea rugbyului, la adulti (si în special în mediul profesionist) trebuie sa opereze o pedagogie rafinata, bazata pe o psihologie particularizata, corelând si adaptând rational interesele individuale la cele ale grupului. La categoria jucatorilor consacrati, cu recompensele materiale drept argumente decisive de motivatie, satisfactiile si bucuriile morale în practicarea rugbyului sunt totusi fundamentale atât pentru o exprimare în plinatate a talentului si a disponibilitatilor lor în joc, cât si în trairea si exacerbarea spiritului de echipa.
Ei! Iar, si aici e aici!
Propun o paralela între reprezentativa noastra si echipa Argentinei la CM /2007, luând în considerare multe elemente de apropiere (valoarea apropiata de acum câteva decade, crizele social-economice, ginta latina etc.), dar cel mai relevant ca avem aceiasi apartenenta la rugbyul francez. Daca noi îi devansam net cu motivatia noastra financiara (chiar la obiective minore), în joc, ca elan si daruire, eram incomparabili, sub orice critica. Este clar ca noi am mizat totul pe satisfactiile materiale (oferite, în locul unor reglementari precise, cu discutii si negocieri penibile) lipsind total acea abnegatie patriotica, distinctiva în manifestarea echipei, mai exact ne-a lipsit de acel exemplar liant moral argentinian.
Cu cine si dupa ce studii si reguli psiho-pedagogice actionam la seniorii nostri, sa-i facem sa traiasca debordant bucuria jocului, la limita de care are nevoie performanta rugbystica?
Vasile Constantin-Mao
Va urma:
Bucuriile si frustrarile rugbyului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu