vineri, 18 mai 2007

Antrenorii (1)

Arhi-cunoscutul secret al performantei sportive sau ”omul sfinteste locul”
Consideratii generale

Fara indoiala, un factor fundamental in definirea calitativa a rugbyului, ca a oricarui alt sport, este antrenorul si asta in egala masura, atat in perspectiva realizarii performantei sportive, cat si in etapa de atragere si formare rugbystica. Bine inþeles ca problematica este total diferita la cele doua aspecte enuntate, cum si metodologia aplicata, aceasta insemnand obiective si puncte de interes diferite, metode, mijloace si efecte specifice. Daca antrenorul de seniori, implicat intr-o anume performanta este confruntat cu o seama de probleme organizatorice, vizand in special constituirea lotului de jucatori, din care apoi printr-un proces migalos si perseverent sã obiectiveze posibilitatile echipei intr-un mecanism functional, operativ si eficace in joc, antrenorul de copii si juniori nu este mai putin responsabilizat cu atributiile specifice misiunii lui. In timp ce primul este preocupat cu imprimarea unui stil de joc adecvat capacitatilor jucatorilor, celalalt luptand in general cu ignoranta din jurul rugbyului, ocolit mai ales de parinti pentru presupusa violenta a acestuia, trebuie sa-si etaleze din plin tactul pedagogic si cel metodologic pentru atragerea copiilor la activitate, cum si la crearea unui microclimat social, in care preponderenta obiectivelor educative trebuie sa fie prioritara.

In ambele ipostaze, pasiunea pentru rugby, afinitatea in relatii sociale si buna comunicare, cum si preocuparea continua pentru perfectionare si adaptare la exigentele zilei, sunt atribute profesionale de baza. Tot comuna celor doua categorii de antrenori este si dedicatia in munca ce o fac, in care disponibilitatile de timp, energie, afectivitate si preocupare pentru mai bine sunt nelimitate. Aceasta disponibilitate totala duce la acel sacrificiu, de care ades se vorbeste, pe care trebuie sa-l faca antrenorul aflat intr-o continua „echilibristica” la cotidian si viata de familie, pe de o parte, si pregatirea, soarta echipei, pe de alta parte.

In ciuda unor mari tehnicieni romani ce au impulsionat performantele echipelor noastre, ridicand stacheta instruirii rugbystice, fara exagerare, in zona profesionismului de astazi, o adevarata scoala de antrenori nu a existat la noi. Cei mai multi antrenori au fost autodidacti, transferand pasiunea din activitatea de jucatori in misiunea de dascali sau tehnicieni, confruntati cel mai adesea cu o multitudine de probleme, tratate dupa bunul simt, dar si, de multe ori, empiric si limitativ. O slaba activitate de informare tehnica practicata de federatie de alungul anilor, neglijandu-i pe cei ce trebuia sa puna in practica cuceririle rugbyului in continua evolutie, a dus inevitabil la slabirea drastica a corpului de tehnicieni si implicit la discrepanta valoricã ce exista astazi fata de elita mondiala.

Astazi, breasla antrenorilor de rugby este cantitativ infima pentru un joc sportiv ce, iata, luptandu-se cu atatea greutati se ambitioneaza sa ramana sus, dovada si prezenta noastra constanta la turneele finale ale Cupei Mondiale.
Ce este insa extrem de prejudiciant este si numarul foarte redus de antrenori proveniti dintre fostii nostri mari jucatori, cei care isi pot valorifica bogata experienta sportiva in practica instruirii rugbystice. Daca, de exemplu, in anii ´70 rugbyul nostru era sustinut, alaturi de mari tehniceni precum: Petre Cosmanescu, Cornel Munteanu, Mihai Naca, Mitica Antonescu si altii, de competenta si prestigiul unor mari valori rugbystice precum fostii internationali: Gica Parcalabescu, Titi Ionescu, Viorel Morariu, Alexandru Teofilovici, Radu Demian, Alexandru Palosanu, Valeriu Irimescu, Theodor Radulescu, Ion Teodorescu, Adrian Mateescu, Gheorghe Dragomirescu, Petre Florescu, Ion Tutuianu, Alexandru Pop, Gheorghe Nica, Raducu Durbac, Gheorghe Rascanu si mai dadeau o mana de ajutor la Cluj, Mircea Rusu, la Iasi, Gheorghe Drobota, la Buzau, Alexandru Ionescu, iar la Constanta isi incepeau cariera Peter Ianusevici, Petrica Motrescu si Mihai Bucos, in zilele noastre degetele unei singure maini sunt prea multe ca sa-i enumere pe antrenorii proveniti dintre fostii internationali. Mai mult, si de neinteles, cand, mai de curand, cativa dintre acestia „au facut pasul” spre federatie au fost repede lamuriti, mai delicat sau nu, sa-si vada de treburile lor!

Oricat de anonima ar fi munca de antrenor pentru cei mai multi, cu modestia ce de obicei ii defineste pe acestia ce se confrunta cu atatea greutati in munca lor, identificati cel mai adesea si ca organizatori si sustinatori principali ai sectiilor, o tratare responsabila si atenta din partea forurilor federale se impunea. Nu am inteles o anume desconsiderare tocmai a acelora care sunt responsabili din punct de vedere sportiv, dar si moral-social, cu manifestarea echipelor, care cu dibacia, cu optimismul si dedicatia lor pregatesc si anima jucatorii? Observati, dintr-o casetã tehnica a jocului, dintre atatea date relevante despre echipe, marcatori, arbitri, ambient, lipseste de regula, cine credeti? El, antrenorul! Asa se face ca chiar si din evidenta prestigiosului palmares al echipei nationale lipsesc acesti fauritori ai impresionantei epopei a rugbyului nostru!
O multime de discriminari si neatentii practicate chiar de cei care ar fi trebuit sa se fi ingrijit mai bine de acest segment de baza, important pentru valoarea si chiar fiinta rugbyului nostru, sunt cuprinse intre ignorarea unei selectii exigente a viitorilor tehnicieni si competenta lor formare profesionala (decade intregi au fost marcate de lipsa unei informari metodologice curente), cum si credibilitatea ce a fost mai intotdeauna de partea arbitrilor in desele diferenduri de joc (mai ales ca si majoritatea observatorilor de joc erau proveniti, de regula, dintre fosti arbitri). Si astazi sanctiunile curg mult mai usor in partea antrenorilor, intarind parca vorba romaneasca cu „biciul care este pentru calul care trage”.
In fine, spune mult in acest sens urmatoarea relatare: cand pentru scurt timp in functie federala am cerut un spatiu in federatie pentru primirea si ascultarea in pace a pasurilor, cum si posibilitatea tratarii cu o cafea sau un pahar cu apa rece a colegilor veniti de la capatul tarii, am parut un caraghios venit de pe alta planeta.

S-a ajuns astfel ca o profesiune generoasa, plina de simbolism pentru dragostea si pasiunea rugbystica, innobilata de-a lungul timpului de atatea mari personalitati, „antrenori ai rugbyului romanesc”, sa fie astazi considerata ingrata, incomoda si prejudicioasa, tot mai ocolita si de cei mai pasionati jucatori.
Fara indoiala, a contribuit la aceastã penurie de antrenori din zilele noastre si recompensa materiala insuficienta, este adevarat egala cu cea din alte specialitati, dar si mult mai comode in manifestarea profesionala fata de cea de rugby.
Asa au dispãrut si marii nostri strategi, profesionisti adevarati ce faceau cu decenii in urma un preludiu chiar la metodologia de instruire a rugbyului profesionist de astazi, purtand echipa nationalã la victorii ce uimeau intreaga lume.

Aceasta lipsa de tehnicieni, perceputa in special cand este vorba de instruire unei echipe nationale, este evidenta la toate nivelurile, fiind si un handicap serios chiar la inceperea unei actiuni largi de divulgare a rugbyului in diferite medii; disparitia masiva a echipelor de rugby in anii ´80, ´90, dar mai ales a cluburilor sportive scolare si a claselor speciale de rugby s-a datorat si acestei lipse acute de specialisti.
Insasi faptul ca inventarul metodologic al antrenorilor de copii si juniori nu este specializat pe caracteristicile si particularitatile tinerilor, cu obiective precise fiecarei etape de varsta, ca antrenamentele acestora sunt niste miniaturi ale celor de seniori, iar cei mai micuti lupta de la primele lectii sã fie campioni in loc sa descifreze cu calm adevaratele taine ale rugbyului si sa fie educati adecvat, arata ca toata aceasta problema a fost grav neglijata.
De ce a fost aceasta sarcina uitata sau lasata pe ultimul loc?

Ar putea fi intrebati de aceasta lacuna toti presedintii de federatie? Ce ar putea dumnealor sa raspunda? Dar toti antrenorii federali si toti responsabilii comisiei tehnice? Dar chiar si antrenorii insesi, ce nu s-au ingrijit sa-si atraga discipoli in jur?

S-au dus timpurile cand un Mitica Ionescu sau Nicu Padureanu transmiteau celor tineri pasiunea pentru rugby, dar si multe elemente despre rigorile performantei sportive cum si ale meseriei de antrenor. Este acum vremea ca organismele internationale (IRB prin Academia de Rugby) sa ne ajute la recalificarea tehnicienilor. Sarcina grea si aceasta, daca ne gandim ca tot aceia ce au pastorit decenii intregi retardul metodologic al antrenorilor, mercantilizand adesea aceasta importanta sarcina in scopuri personale, sunt si acum printre cei responsabilii cu redresarea acestui sector!
Rasuflam usurati ca aceasta academie va rezolva problema. Daca, sa zicem, actualizarea metodologiei de pregatire pentru un lot restrans de antrenori ar fi putut sa fie reala si benefica, nu se cunoaste nici-o intentie a frr de a constitui corpul larg de “formatori” necesari in demararea procesului de dezvoltare promis (mai ales la alegerile federatiei din 2001 si 2005), de divulgarea rugbyului in randul copiilor si tinerilor si mai cu seama in mediul scolar.

* * *

Cu mare placere incerc o reconstituire scurta a curricului sportiv si antrenoral al celor pe care i-am cunoscut si apreciat, somitati ce au dus echipa noastra nationala la nivelul marilor puteri, profesionisti de mare clasa care faceau de toate: erau si manageri si preparatori fizici si mari specialisti de tehnica si strategi tactic si psihologi si magazioneri sau achizitori de echipament sportiv etc.

Va urma

Niciun comentariu: