VIOREL MORARIU (n.1931)
(fragment din potretul facut la capitolul ” presedintii federatiei romane de rugby”)
Viorel Morariu este o figura ultra reprezentativa a rugbyului nostru, trecand prin toate ipostazele, fie ca jucator si antrenor, fie ca diriguitor al destinelor acestuia.
A debutat in rugby la 15 ani jucand in echipa Liceului D.Cantemir, iar dupa un an este legitimat la Grivita Rosie avandu-i ca antrenori pe Nicu Ionescu si Gica Parcalabescu. Activeaza la acest club nu mai putin de 40 de ani, ca jucator (mare parte din timp si capitanul echipei) si antrenor, cucerind 10 titluri de campioni nationali. A disputat doua finale ale Cupei Campionilor Europeni si dupa locul II obtinut in anul 1962 (3-14 cu AS Beziers) cucereste trofeul in anul 1964 (10-0 cu St.Montois-Franta) . La 20 de ani debuteaza in echipa nationala in care pe parcursul a 14 ani (1951-1965) aduna 21 de selectii, jucand de 7 ori contra Frantei, obtinand doua victorii acasa si doua egaluri in deplasare. Celor doua victorii cu Franta (11-5/1960 si 3-0/1962) le corespunde si titlurile de campion european. Este piesa de baza a Selectionatei Bucurestiului in cele doua turnee din Marea Britanie (1955 si 1956) cum si capitanul invincibilei reprezentative a Romaniei din anii 1960-1964.
Debuteaza in anul 1957 ca antrenor, fiind si jucator in acelasi timp, inlocuindu-l la conducerea echipei pe Gh.Parcalabescu; in aceasta calitate cucereste şapte titluri de campioni nationali in editiile: 1958, 1959, 1960, 1962, 1966, 1967 si 1970 (in ultimele trei avand drept colaborator o alta mare vedeta a rugbyului nostru: Radu Demian). Demn de mentionat este faptul ca aici la Grivita s-a plamadit in mare parte consistenta competitiva a reprezentativei nationale din decadele anilor 50-60. Pregatirea excelenta a unui grup masiv de internationali, spirtul de echipa si de sacrificiu ce acestia il manifestau, au fost argumente inestimabile puse in slujba rugbyului national cu contributia plenara a jucatorului si antrenorului Viorel Morariu.
In perioada 1965-1967 este si antrenorul echipei nationale, fara a se apropia de succesele spectaculoase obtinute ca jucator, sau antrenor de club (a sustinut 10 jocuri test, ca antrenor principal, din care a obtinut 5 victorii si un egal).
Pentru prestigioasa- i activitate a fost distins cu titlurile de maestru emerit al sportului si antrenor emerit, cum si cu decoratia “Ordinul Muncii” clasa 3ª.
Este presedintele FRR in perioada 1992-1996, dupa ce lungi perioade de timp este vice-presedintele acesteia. Se distinge si cu responsabilitati in forurile internationale, astfel:
- vicepresedinte al FIRA cu atributii in dezvoltarea activitatii si pregatirea sportiva;
- presedinte al Comisiei Tehnice FIRA (1990-2000);
- presedinte al Comisiei de Formare Tehnica si Dezvoltare FIRA-AER (2000);
- membrul reprezentant al FIRA in consiliul IRB (1995-2000).
Din anul 2000 este Presedinte de Onoare al federatiei noastre, iar din anul 2004 si vice-presedinte de onoare a FIRA-AER.
THEODOR RADULESCU (n.1932)
Jucator, pe postul de stalp, face prima legitimatie in anul 1949 la Locomotiva PTT Bucuresti (antrenor F.Covaci); dupa trei ani, si cu o trecere scurta pe la Brasov , debuteaza in divizia A in editia 1954/55 la Constructorul Bucuresti. In anul 1961 trece la Grivita Rosie cu care castiga patru titluri de campion national (1962, 1966, 1967 si 1969) cum si Cupa Campionilor Europeni in 1964. Ca international a adunat 13 selectii in jocuri-test si satisfactia unui joc spectaculos pierdut de putin la Franta (6-9/1964).
Si-a inceput cariera de antrenor in anul 1964 la Grivita Rosie , instruind mai intai o grupa de copii si apoi echipa de juniori. In anul 1969, impreuna cu Cornel Munteanu, pregateste nationala de juniori care a participat la prima editie a Turneului FIRA de la Barcelona unde a ocupat locul 3, iar un an mai tarziu, in cuplu cu Nae Ghiondea, ocupa in aceiasi competitie locul 5 (Vichy -Franta).
Intre anii 1970 si 1973 se afla la conducerea tehnica a echipei Stiinta Petrosani cu care cucereste titlul de vice campiona nationala/1972 (singura editie in care primele doua locuri sunt ocupate de echipe provinciale: campioana a fost U Timisoara). Intre anii 1973 si 1979 antreneaza Sportul Studentesc cu care cucereste de doua ori Cupa Romaniei. In urmatorii trei ani gireaza postul de antrenor federal pentru juniori iar din anul 1982 pana in anul 1990 este conducatorul tehnic al marii echipe Steaua Bucuresti cu care castiga 6 titluri de campioni nationali (1983, 1984, 1985, 1987, 1988 si 1989). Spre sfarsitul carierei antreneaza pentru scurte perioade RC Grivita si Rapid-Metrorex Bucuresti, dupa ce mai inainte antrenase doi ani echipa italiana de divizia a doua, Viadana.
Intre anii 1995-2002, Th.Radulescu gireaza in diferite perioade postul de antrenor federal, indeplinind apoi functia de “consilierul presedintelui FRR” si consilier tehnic al echipei nationale.
Ca antrenor al echipei nationale sansa avea sa-i rezerve mari impliniri, fiind astfel unul din cei mai aureolati tehnicieni romani. Aceste mari succese ale reprezentativei Romaniei realizate in compania unor formatii celebre aveau sa cantareasca greu in ancheta si clasamentul facut de revista «Rugby Magazin» nr.9/2000 in care Th.Radulescu a fost gratificat cu titlul de “antrenorul XV-lui roman al secolului”, devansandu-i in acea ancheta pe Dumitru-Titi Ionescu, Ion Buzoianu si Dumitru Manoileanu. Astfel, intre cele 42 de victorii (din cele 62 jocuri test, in care la 26 a fost “principal” si 36 “secund) obtinute cu echipa nationala ca antrenor in perioada 1970-1993 (cu intermitente) , stralucesc rezultate de mare prestigiu pentru rugbyul romanesc precum victoriile contra Frantei din anii 1980 (15-0), 1982 (13-9) si 1990 (12-6, la Auch ), contra Tarii Galilor in anii 1983 (24-6) si 1988 (15-9, la Cardif ), contra Scotiei in anul 1984 (28-22), sau egalul cu Irlanda din anul 1980 (13-13 la Dublin ), cum si rezultatele mai mult decat meritorii obtinute in fata Noii Zeelande in anul 1981 (6-14 la Bucuresti) si in fata Angliei in anul 1985 (15-22, pe Twickenham).
Din anul 1980 a fost distins cu titlul de antrenor emerit.
Fara indoiala o stralucire aparte o are pentru noi toti, dar in special pentru Th.Radulescu, victoria de la Auch , prima obtinuta in confruntarea nationalelor celor doua tari pe teren francez; daca tinem cont si de faptul ca rugbyului nostru intrase deja in eclipsa stucturala si competitiva, victoria de la acea data este fara indoiala recompensa perseverentei, inspiratiei si strategiei unui mare tehnician.
A colaborat in colectivul tehnic al nationalei mai intai cu Titi Ionescu (pentru scurt timp), apoi cu Valeriu Irimescu pana in 1986, fiind secundul acestuia si dupa aceia ca principal avandu-i pe rand colaboratori pe Florin Popovici si Rada Trnyacsev. Primele aparitii la echipele reprezentative ale lui Th.Radulescu a fost, asa cum am mai spus, la nationala de juniori, impreuna cu Cornel Munteanu (Barcelona 1969) si apoi la echipa de seniori cu Titi Ionescu (turneul din Argentina, in anul 1973); in ambele cazuri, cuplurile nu s-a dovedit cele mai reusite, datorita si caracterelor “colturoase” ale acestora. Aceasta dovedeste ca chiar Theodor nu era un colaborator docil, dar important a fost ca in calitatea de “secund” sau de “principal” si-a dovedit din plin capacitatea de liderare a grupului si a misiunii, determinand fara echivoc nivelul si complexitatea optima a instruirii, buna mobilizare psihologica a jucatorilor.
Dur ca jucator (putea lovi cu “aer nevinovat” un adversar ca si un partener!), aceasta tendinta l-a insotit chiar si in cariera de antrenor, fiind recunoscut pentru “masinatiunile” ce le urzea; m-au contrariat si mahnit chiar profund, cand acestea se refereau la echipa nationala, cand el nu-i era antrenor (!). Bine inteles, toata aceasta neimpacare si zbucium l-a condus fericit si la bogata zestre adusa istoriei rugbyului nostru.
Si-a perpetuat trairile sportive cu toata afinitatea sufleteasca facand din fiul sau, Sandu, un jucator de anvergura, international cu multe merite la pretioase victorii.
L-am cunoscut aproape imediat dupa intrarea mea in rugby, la echipa de seniori a Constructorului: jucam linia 2ª pe partea lui si ma teroriza ca nu-l imping deloc chiar si cand eu imi dadeam toata silinta sa fie bine. Apoi m-a inconjurat tot timpul cu simpatie si atentie, fapt ce m-a onorat. Ne-am intalnit de doua ori si in Portugalia: odata in 1993, cand cateva zile am fost ofiter de legatura pe langa echipa noastra ce avea un joc aici. L-am observat indeaproape in pregatire: nu minimaliza si nu pierdea nimic din vedere; mi-l inchipuisem mai putin subtil si meticulos metodologic, dar a fost, nici mai mult nici mai putin, o revelatie ce m-a dus la explicarea multelor sale reusite. A doua oara ne-am intalnit in 2001 cand, inaintea unui joc cu Portugalia in Campionatul European al Natiunilor (47-0), echipa noastra a facut un stagiu de pregatire organizat de mine la Coimbra , unde lucrez si acum. Era coordonator al colectivului tehnic, cu doi antrenori mai tineri la comanda echipei. L-am gasit extrem de crispat; mi-a vorbit de erori ce le faceau mai tinerii lui colaboratori, insensibili la sfaturile sale. Am gandit atunci ca atata experienta traita si glorie adunata, ar fi meritat o atentie mai interesata. Facea in continuare fel de fel de formatii si planuri de bataie, deprindere din marile dispute cand, in nopti de nesomn, cantarea la nesfarsit sansele formatiei lui la succes.
Apoi chiar in vara trecuta (2004), cand nu mai avea atributii pe la nationala, mi-a spus ca un functionar FRR, persoana cu responsabilitate de altfel, dar fara cine stie ce veleitati in rugby, i-a pus in vedere sa nu mai vina pe acolo, ca deranjeaza (!). Am gandit atunci: “asa si-or trata somitatile si cei din lumea marelui rugby?”
Va urma
(fragment din potretul facut la capitolul ” presedintii federatiei romane de rugby”)
Viorel Morariu este o figura ultra reprezentativa a rugbyului nostru, trecand prin toate ipostazele, fie ca jucator si antrenor, fie ca diriguitor al destinelor acestuia.
A debutat in rugby la 15 ani jucand in echipa Liceului D.Cantemir, iar dupa un an este legitimat la Grivita Rosie avandu-i ca antrenori pe Nicu Ionescu si Gica Parcalabescu. Activeaza la acest club nu mai putin de 40 de ani, ca jucator (mare parte din timp si capitanul echipei) si antrenor, cucerind 10 titluri de campioni nationali. A disputat doua finale ale Cupei Campionilor Europeni si dupa locul II obtinut in anul 1962 (3-14 cu AS Beziers) cucereste trofeul in anul 1964 (10-0 cu St.Montois-Franta) . La 20 de ani debuteaza in echipa nationala in care pe parcursul a 14 ani (1951-1965) aduna 21 de selectii, jucand de 7 ori contra Frantei, obtinand doua victorii acasa si doua egaluri in deplasare. Celor doua victorii cu Franta (11-5/1960 si 3-0/1962) le corespunde si titlurile de campion european. Este piesa de baza a Selectionatei Bucurestiului in cele doua turnee din Marea Britanie (1955 si 1956) cum si capitanul invincibilei reprezentative a Romaniei din anii 1960-1964.
Debuteaza in anul 1957 ca antrenor, fiind si jucator in acelasi timp, inlocuindu-l la conducerea echipei pe Gh.Parcalabescu; in aceasta calitate cucereste şapte titluri de campioni nationali in editiile: 1958, 1959, 1960, 1962, 1966, 1967 si 1970 (in ultimele trei avand drept colaborator o alta mare vedeta a rugbyului nostru: Radu Demian). Demn de mentionat este faptul ca aici la Grivita s-a plamadit in mare parte consistenta competitiva a reprezentativei nationale din decadele anilor 50-60. Pregatirea excelenta a unui grup masiv de internationali, spirtul de echipa si de sacrificiu ce acestia il manifestau, au fost argumente inestimabile puse in slujba rugbyului national cu contributia plenara a jucatorului si antrenorului Viorel Morariu.
In perioada 1965-1967 este si antrenorul echipei nationale, fara a se apropia de succesele spectaculoase obtinute ca jucator, sau antrenor de club (a sustinut 10 jocuri test, ca antrenor principal, din care a obtinut 5 victorii si un egal).
Pentru prestigioasa- i activitate a fost distins cu titlurile de maestru emerit al sportului si antrenor emerit, cum si cu decoratia “Ordinul Muncii” clasa 3ª.
Este presedintele FRR in perioada 1992-1996, dupa ce lungi perioade de timp este vice-presedintele acesteia. Se distinge si cu responsabilitati in forurile internationale, astfel:
- vicepresedinte al FIRA cu atributii in dezvoltarea activitatii si pregatirea sportiva;
- presedinte al Comisiei Tehnice FIRA (1990-2000);
- presedinte al Comisiei de Formare Tehnica si Dezvoltare FIRA-AER (2000);
- membrul reprezentant al FIRA in consiliul IRB (1995-2000).
Din anul 2000 este Presedinte de Onoare al federatiei noastre, iar din anul 2004 si vice-presedinte de onoare a FIRA-AER.
THEODOR RADULESCU (n.1932)
Jucator, pe postul de stalp, face prima legitimatie in anul 1949 la Locomotiva PTT Bucuresti (antrenor F.Covaci); dupa trei ani, si cu o trecere scurta pe la Brasov , debuteaza in divizia A in editia 1954/55 la Constructorul Bucuresti. In anul 1961 trece la Grivita Rosie cu care castiga patru titluri de campion national (1962, 1966, 1967 si 1969) cum si Cupa Campionilor Europeni in 1964. Ca international a adunat 13 selectii in jocuri-test si satisfactia unui joc spectaculos pierdut de putin la Franta (6-9/1964).
Si-a inceput cariera de antrenor in anul 1964 la Grivita Rosie , instruind mai intai o grupa de copii si apoi echipa de juniori. In anul 1969, impreuna cu Cornel Munteanu, pregateste nationala de juniori care a participat la prima editie a Turneului FIRA de la Barcelona unde a ocupat locul 3, iar un an mai tarziu, in cuplu cu Nae Ghiondea, ocupa in aceiasi competitie locul 5 (Vichy -Franta).
Intre anii 1970 si 1973 se afla la conducerea tehnica a echipei Stiinta Petrosani cu care cucereste titlul de vice campiona nationala/1972 (singura editie in care primele doua locuri sunt ocupate de echipe provinciale: campioana a fost U Timisoara). Intre anii 1973 si 1979 antreneaza Sportul Studentesc cu care cucereste de doua ori Cupa Romaniei. In urmatorii trei ani gireaza postul de antrenor federal pentru juniori iar din anul 1982 pana in anul 1990 este conducatorul tehnic al marii echipe Steaua Bucuresti cu care castiga 6 titluri de campioni nationali (1983, 1984, 1985, 1987, 1988 si 1989). Spre sfarsitul carierei antreneaza pentru scurte perioade RC Grivita si Rapid-Metrorex Bucuresti, dupa ce mai inainte antrenase doi ani echipa italiana de divizia a doua, Viadana.
Intre anii 1995-2002, Th.Radulescu gireaza in diferite perioade postul de antrenor federal, indeplinind apoi functia de “consilierul presedintelui FRR” si consilier tehnic al echipei nationale.
Ca antrenor al echipei nationale sansa avea sa-i rezerve mari impliniri, fiind astfel unul din cei mai aureolati tehnicieni romani. Aceste mari succese ale reprezentativei Romaniei realizate in compania unor formatii celebre aveau sa cantareasca greu in ancheta si clasamentul facut de revista «Rugby Magazin» nr.9/2000 in care Th.Radulescu a fost gratificat cu titlul de “antrenorul XV-lui roman al secolului”, devansandu-i in acea ancheta pe Dumitru-Titi Ionescu, Ion Buzoianu si Dumitru Manoileanu. Astfel, intre cele 42 de victorii (din cele 62 jocuri test, in care la 26 a fost “principal” si 36 “secund) obtinute cu echipa nationala ca antrenor in perioada 1970-1993 (cu intermitente) , stralucesc rezultate de mare prestigiu pentru rugbyul romanesc precum victoriile contra Frantei din anii 1980 (15-0), 1982 (13-9) si 1990 (12-6, la Auch ), contra Tarii Galilor in anii 1983 (24-6) si 1988 (15-9, la Cardif ), contra Scotiei in anul 1984 (28-22), sau egalul cu Irlanda din anul 1980 (13-13 la Dublin ), cum si rezultatele mai mult decat meritorii obtinute in fata Noii Zeelande in anul 1981 (6-14 la Bucuresti) si in fata Angliei in anul 1985 (15-22, pe Twickenham).
Din anul 1980 a fost distins cu titlul de antrenor emerit.
Fara indoiala o stralucire aparte o are pentru noi toti, dar in special pentru Th.Radulescu, victoria de la Auch , prima obtinuta in confruntarea nationalelor celor doua tari pe teren francez; daca tinem cont si de faptul ca rugbyului nostru intrase deja in eclipsa stucturala si competitiva, victoria de la acea data este fara indoiala recompensa perseverentei, inspiratiei si strategiei unui mare tehnician.
A colaborat in colectivul tehnic al nationalei mai intai cu Titi Ionescu (pentru scurt timp), apoi cu Valeriu Irimescu pana in 1986, fiind secundul acestuia si dupa aceia ca principal avandu-i pe rand colaboratori pe Florin Popovici si Rada Trnyacsev. Primele aparitii la echipele reprezentative ale lui Th.Radulescu a fost, asa cum am mai spus, la nationala de juniori, impreuna cu Cornel Munteanu (Barcelona 1969) si apoi la echipa de seniori cu Titi Ionescu (turneul din Argentina, in anul 1973); in ambele cazuri, cuplurile nu s-a dovedit cele mai reusite, datorita si caracterelor “colturoase” ale acestora. Aceasta dovedeste ca chiar Theodor nu era un colaborator docil, dar important a fost ca in calitatea de “secund” sau de “principal” si-a dovedit din plin capacitatea de liderare a grupului si a misiunii, determinand fara echivoc nivelul si complexitatea optima a instruirii, buna mobilizare psihologica a jucatorilor.
Dur ca jucator (putea lovi cu “aer nevinovat” un adversar ca si un partener!), aceasta tendinta l-a insotit chiar si in cariera de antrenor, fiind recunoscut pentru “masinatiunile” ce le urzea; m-au contrariat si mahnit chiar profund, cand acestea se refereau la echipa nationala, cand el nu-i era antrenor (!). Bine inteles, toata aceasta neimpacare si zbucium l-a condus fericit si la bogata zestre adusa istoriei rugbyului nostru.
Si-a perpetuat trairile sportive cu toata afinitatea sufleteasca facand din fiul sau, Sandu, un jucator de anvergura, international cu multe merite la pretioase victorii.
L-am cunoscut aproape imediat dupa intrarea mea in rugby, la echipa de seniori a Constructorului: jucam linia 2ª pe partea lui si ma teroriza ca nu-l imping deloc chiar si cand eu imi dadeam toata silinta sa fie bine. Apoi m-a inconjurat tot timpul cu simpatie si atentie, fapt ce m-a onorat. Ne-am intalnit de doua ori si in Portugalia: odata in 1993, cand cateva zile am fost ofiter de legatura pe langa echipa noastra ce avea un joc aici. L-am observat indeaproape in pregatire: nu minimaliza si nu pierdea nimic din vedere; mi-l inchipuisem mai putin subtil si meticulos metodologic, dar a fost, nici mai mult nici mai putin, o revelatie ce m-a dus la explicarea multelor sale reusite. A doua oara ne-am intalnit in 2001 cand, inaintea unui joc cu Portugalia in Campionatul European al Natiunilor (47-0), echipa noastra a facut un stagiu de pregatire organizat de mine la Coimbra , unde lucrez si acum. Era coordonator al colectivului tehnic, cu doi antrenori mai tineri la comanda echipei. L-am gasit extrem de crispat; mi-a vorbit de erori ce le faceau mai tinerii lui colaboratori, insensibili la sfaturile sale. Am gandit atunci ca atata experienta traita si glorie adunata, ar fi meritat o atentie mai interesata. Facea in continuare fel de fel de formatii si planuri de bataie, deprindere din marile dispute cand, in nopti de nesomn, cantarea la nesfarsit sansele formatiei lui la succes.
Apoi chiar in vara trecuta (2004), cand nu mai avea atributii pe la nationala, mi-a spus ca un functionar FRR, persoana cu responsabilitate de altfel, dar fara cine stie ce veleitati in rugby, i-a pus in vedere sa nu mai vina pe acolo, ca deranjeaza (!). Am gandit atunci: “asa si-or trata somitatile si cei din lumea marelui rugby?”
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu