GHEORGHE PARCALABESCU (1920-2004)
Jucator de legenda al rugbyului nostru, Gica Parcalabescu, cel mai redutabil pilier roman dintre atatia mari jucatori pe acest post, a cunoscut foarte de tanar jocul de rugby la Sportul Studentesc (1937); de aici trece la CFR /Locomotiva/ Grivita Rosie cu care, in calitate de jucator si antrenor, castiga 4 titluri de campioni nationali (1948, 1950, 1955 si 1957) si de doua ori Cupa Romaniei. A adunat 17 de selectii in echipa nationala, al carui vrednic capitan si antrenor a fost, cum si titlul de cel mai longeviv international roman (20 ani:1940-1960) . A fost primul rugbyst caruia i s-a acordat titlul de maestru emerit al sportului.
Si-a inceput activitatea de antrenor la Grivita Rosie in anul 1950, aducandu-si aportul, simultan si ca jucator, la cucerirea performantelor meritorii din anii ´50. Si-a format aici un colectiv de aur, pe multi jucatori indrumandu-i chiar de la etapa junioratului. Dupa ce cu aceasta echipa castiga in anul 1955 titlul national si ii urmeaza pe dinamovisti in anul urmator, Grivita revine in forta dominand categoric competitia nationala cu cele 4 titluri supreme consecutive (1957, 1958, 1959 ºi 1960). Din pacate, si banuiesc cu cata tristete, marele nostru jucator si antrenor n-a participat si la ultimele trei fiind inlaturat injust de la conducerea marei echipe campioane, ce cu atata ravna si-o cladise. In perioada 1958-1972 antreneaza, echipa Rapid Bucuresti. In aceasta perioada, la solicitarile jucatorilor, revine pentru scurt timp (cateva luni)la instruirea echipei lui de suflet, Grivita Rosie.
A fost antrenor al echipei nationale in anul 1960, cum si in colectivul tehnic ce si-a adus contributia la splendidele rezultate ale Selectionatei Bucurestiului in cele doua turnee in Marea Britanie din anii 1955 ºi 1956 (unde a fost si jucator), merite recompensate cu titlul de antrenor emerit. Pentru scurt timp a pregatit si selectionata Cehoslovaciei.
“Gh.Parcalabescu este la baza scolii rugbystice grivtene, cum si a sediului si terenului Parcul Copilului” (am citat din Enciclopedia Sportului) si la care adaug: fiindu-i apoi rezervat paharul amaraciunii, dupa iesirea lui fortata de aici, unde formase o mare echipa si cind ca antrenor si mare jucator tocmai castigase un glorios titlu de campioni (!)
DUMITRU/TITI IONESCU (1928-1996)
A inceput, impreuna cu fratii sai, activitatea rugystica la Sportul Studentesc ; a jucat apoi la Locomotiva CFR /Grivita Rosie, ramanand ca din anul 1949, la Dinamo , sa-si exprime plenar marea clasa de mijlocas de gramada si de transformer in acelas timp. Ca jucator cucereste cu echipa Dinamo 3 titluri de campioni nationali (1951,1952 si 1956).
International, cu 11 selectii in echipa nationala, isi dovedeste talentul in special in confruntarile cu rugbyul britanic din anii ´50 (turneele Selectionatei Bucurestiului in M.Britanie, jocurile cu Harlequins si Selectionata Londrei la Bucuresti etc.). Epocal ramane pentru acest mare jucator si jocul cu Franta din anul 1957 de la Bucuresti (15-18).
Din anul 1958 devine antrenor, tot la Dinamo , iar in anii 1965 si 1969 isi creste palmaresul cu alte doua titluri de campioni nationali, dovedindu-se un tehnician extrem de laborios in a-si pregati jucatorii din punct de vedere tehnico-tactic. In anul 1966, cu Dinamo, atinge insa apogeul european: dupã ce pierde in deplasare la Agen , campioana Frantei, cu 0-12, in returul de la Bucuresti invinge spectaculos cu 18-0 si isi adjudeca Cupa Campionilor Europeni.
Recunoscut drept conflictuos renunta sa mai antreneze Dinamo (renuntand si la un grad de ofiter superior in MAI) si cu aceiasi pasiune tulburatoare pentru rugby isi incepe un periplu incredibil pe la mai toate echipele de divizia A din þara, toate dorindu-si in propria curte acest mare faurar; astfel: Farul Constanta, Politehnica Iasi, Constructorul Buzau, Stiinta Petrosani, Universitatea Timisoara, ASR-PTT Arad, sunt echipe pe unde Titi Ionescu a trecut intr-un timp relativ scurt. Peste tot a repetat acelasi curios ciclu profesional: o mobilizare excelenta a factorilor politico-administra tivi si sportivi din localitate sau judet; consolidarea lotului de sportivi si ridicarea pregatirii la cote de inalt profesionalism. Si cand toata lumea astepta rezultatele . . . se supara pur si simplu si pleca in alta parte. Cine ii urma gasea cu siguranta o baza riguros construita si organizata pentru sectie si in instruirea echipei, apta chiar de performante maxime in campionatul national sau cupa. Aºa s-a intamplat cu Farul (castigatoare a titlului national si cupei chiar in anul abandonului: 1975), cu Constructorul/ Contactoare, cu Politehnica etc. Vazand asta poþi crede ca nu era el acela care sa-si adune si savureze roadele muncii si a zbuciumului sau rugbystic.
Dupa ce trece, pentru o scurta perioada, prin rugbyul jugoslav isi incheie alergatura profesionala tocmai in Canada, unde aflam cã a antrenat un an (1989) CR Olimpiq Quebec, echipa infiintata cu cativa ani mai inainte de un alt tehnician roman ajuns pe acele meleaguri: Puiu ªtefu.
Este in repetate randuri antrenor al echipei nationale, printre rezultatele obtinute stralucind si o victorie asupra Frantei:15-14 la Bucuresti in anul 1968. Impreuna cu Th.Radulescu pregateste echipa nationalã la primul turneu al acesteia in Argentina (1973), unde se dovedeste tot un neadaptat si la rigorile colaborarii intr-o echipa tehnica.
A fost si arbitru de prima categorie.
Pentru merite deosebite a fost distins cu titlul de maestru emerit al sportului si antrenor emerit.
L-am cunoscut devreme, in 1955 cand a arbitrat finala pe care Constructorul, in care jucam si eu, a disputat-o la prima editie a campionatului national de juniori. Apoi l-am prins ca lector la niste cursuri de arbitri. Era si-si-it, dar foarte elocvent. I se zicea «crapul»!. Am jucat doua jocuri contra lui in anul 1957 (Constructorul- Dinamo), cand am fost pregatit sa fac o presiune provocatoare din margine asupra lui, contandu-se pe irascibilitatea sa. L-am intalnit odata la Mangalia , carand paturi ca sã organizeze pe «insula», in conditii improvizate, dar in totala liniste, cantonamentul Universitatii Timisoara. Apoi, in noaptea tragicului cutremur din 1977 l-am intalnit in centrul Bucurestiului, plin de moloz si de groaza prabusirii blocului Scala sub privirile sale (avusese o sedinta de birou federal si intrase la un film pana la trenul de noapte, bineinteles, al noii sale escale antrenorale) .
Asa a fost marele nostru Titi Ionescu.
DUMITRU/BEBE MANOILEANU (1923-1992)
Jucator, centru si aripa, la echipele Locomotiva-Grivita Rosie, CCA/Steaua, Dinamo si Progresul Sanatatea. In anul 1948 este campion naþional cu Grivita, iar in 1949 a fost prima data selectionat intr-un joc cu Cehoslovacia.
Isi incepe cariera de antrenor la Locomotiva-Grivita Rosie , probandu-si talentul si la Stiinta Cluj , Stiinta Petrosani si Rulmentul Barlad.
Este in douã randuri si antrenor al echipei nationale (1961-1962 si 1965-1966), printre alte victorii stralucindu- i in palmares si una contra Frantei (3-0/1962).
S-a distins si ca arbitru divizionar A.
Bebe Manoileanu a fost un vizionar al rugbyului romanesc, cum si un polemist de mare rang, caruia, fara exagerare, nimeni nu-i rezista; corespondent la multe publicatii cum si autor de carti cu tema rugbystica (Mica Enciclopedie a Rugbyului, Elogiul efemerei performante, Exercitii de gandire rugbystica) a facut o excelenta popularizare a calitatilor formative si educative ale jocului de rugby. In saracia de urme ale istoriei rugbyului nostru de care federatia suferea, Mica Enciclopedie a Rugbyului ramane unul din cele mai pretioase izvoare de a stii ce a mai fost si inainte de noi. A mai publicat eseuri si beletristica.
Vorbind de calitatea de vizionar, pe langa ideile ce le vehicula insistent in lucrarile sale privind evolutia spre universalizare a jocului, imi amintesc clar cum acum vre-o 30-40 de ani in urma, prevazand parca extinderea jocului penetrant-grupat la toata echipa ne vorbea si chiar punea echipele cand le arbitra in jocuri de pregatire sa joace cam cum se joaca astazi (limitand la maximul momentele fixe, indemnandu-i pe centri sa grupeze, lasand foarte larg legea avantajului etc.). Bine, exagera la un moment dat pentru ca vroia ca si momentele fixe, gramada si marginea, sa le dispute jucatorii care se aflau mai aproape de locul unde urma sa se faca reluarea jocului (!). Dar cine stie daca peste vre-o 20 de ani rugbyul nu se va juca asa cum vroia nonconformistul si neastamparatul nostru Bebe Manoileanu prin anii ´70?
Va urma
Jucator de legenda al rugbyului nostru, Gica Parcalabescu, cel mai redutabil pilier roman dintre atatia mari jucatori pe acest post, a cunoscut foarte de tanar jocul de rugby la Sportul Studentesc (1937); de aici trece la CFR /Locomotiva/ Grivita Rosie cu care, in calitate de jucator si antrenor, castiga 4 titluri de campioni nationali (1948, 1950, 1955 si 1957) si de doua ori Cupa Romaniei. A adunat 17 de selectii in echipa nationala, al carui vrednic capitan si antrenor a fost, cum si titlul de cel mai longeviv international roman (20 ani:1940-1960) . A fost primul rugbyst caruia i s-a acordat titlul de maestru emerit al sportului.
Si-a inceput activitatea de antrenor la Grivita Rosie in anul 1950, aducandu-si aportul, simultan si ca jucator, la cucerirea performantelor meritorii din anii ´50. Si-a format aici un colectiv de aur, pe multi jucatori indrumandu-i chiar de la etapa junioratului. Dupa ce cu aceasta echipa castiga in anul 1955 titlul national si ii urmeaza pe dinamovisti in anul urmator, Grivita revine in forta dominand categoric competitia nationala cu cele 4 titluri supreme consecutive (1957, 1958, 1959 ºi 1960). Din pacate, si banuiesc cu cata tristete, marele nostru jucator si antrenor n-a participat si la ultimele trei fiind inlaturat injust de la conducerea marei echipe campioane, ce cu atata ravna si-o cladise. In perioada 1958-1972 antreneaza, echipa Rapid Bucuresti. In aceasta perioada, la solicitarile jucatorilor, revine pentru scurt timp (cateva luni)la instruirea echipei lui de suflet, Grivita Rosie.
A fost antrenor al echipei nationale in anul 1960, cum si in colectivul tehnic ce si-a adus contributia la splendidele rezultate ale Selectionatei Bucurestiului in cele doua turnee in Marea Britanie din anii 1955 ºi 1956 (unde a fost si jucator), merite recompensate cu titlul de antrenor emerit. Pentru scurt timp a pregatit si selectionata Cehoslovaciei.
“Gh.Parcalabescu este la baza scolii rugbystice grivtene, cum si a sediului si terenului Parcul Copilului” (am citat din Enciclopedia Sportului) si la care adaug: fiindu-i apoi rezervat paharul amaraciunii, dupa iesirea lui fortata de aici, unde formase o mare echipa si cind ca antrenor si mare jucator tocmai castigase un glorios titlu de campioni (!)
DUMITRU/TITI IONESCU (1928-1996)
A inceput, impreuna cu fratii sai, activitatea rugystica la Sportul Studentesc ; a jucat apoi la Locomotiva CFR /Grivita Rosie, ramanand ca din anul 1949, la Dinamo , sa-si exprime plenar marea clasa de mijlocas de gramada si de transformer in acelas timp. Ca jucator cucereste cu echipa Dinamo 3 titluri de campioni nationali (1951,1952 si 1956).
International, cu 11 selectii in echipa nationala, isi dovedeste talentul in special in confruntarile cu rugbyul britanic din anii ´50 (turneele Selectionatei Bucurestiului in M.Britanie, jocurile cu Harlequins si Selectionata Londrei la Bucuresti etc.). Epocal ramane pentru acest mare jucator si jocul cu Franta din anul 1957 de la Bucuresti (15-18).
Din anul 1958 devine antrenor, tot la Dinamo , iar in anii 1965 si 1969 isi creste palmaresul cu alte doua titluri de campioni nationali, dovedindu-se un tehnician extrem de laborios in a-si pregati jucatorii din punct de vedere tehnico-tactic. In anul 1966, cu Dinamo, atinge insa apogeul european: dupã ce pierde in deplasare la Agen , campioana Frantei, cu 0-12, in returul de la Bucuresti invinge spectaculos cu 18-0 si isi adjudeca Cupa Campionilor Europeni.
Recunoscut drept conflictuos renunta sa mai antreneze Dinamo (renuntand si la un grad de ofiter superior in MAI) si cu aceiasi pasiune tulburatoare pentru rugby isi incepe un periplu incredibil pe la mai toate echipele de divizia A din þara, toate dorindu-si in propria curte acest mare faurar; astfel: Farul Constanta, Politehnica Iasi, Constructorul Buzau, Stiinta Petrosani, Universitatea Timisoara, ASR-PTT Arad, sunt echipe pe unde Titi Ionescu a trecut intr-un timp relativ scurt. Peste tot a repetat acelasi curios ciclu profesional: o mobilizare excelenta a factorilor politico-administra tivi si sportivi din localitate sau judet; consolidarea lotului de sportivi si ridicarea pregatirii la cote de inalt profesionalism. Si cand toata lumea astepta rezultatele . . . se supara pur si simplu si pleca in alta parte. Cine ii urma gasea cu siguranta o baza riguros construita si organizata pentru sectie si in instruirea echipei, apta chiar de performante maxime in campionatul national sau cupa. Aºa s-a intamplat cu Farul (castigatoare a titlului national si cupei chiar in anul abandonului: 1975), cu Constructorul/ Contactoare, cu Politehnica etc. Vazand asta poþi crede ca nu era el acela care sa-si adune si savureze roadele muncii si a zbuciumului sau rugbystic.
Dupa ce trece, pentru o scurta perioada, prin rugbyul jugoslav isi incheie alergatura profesionala tocmai in Canada, unde aflam cã a antrenat un an (1989) CR Olimpiq Quebec, echipa infiintata cu cativa ani mai inainte de un alt tehnician roman ajuns pe acele meleaguri: Puiu ªtefu.
Este in repetate randuri antrenor al echipei nationale, printre rezultatele obtinute stralucind si o victorie asupra Frantei:15-14 la Bucuresti in anul 1968. Impreuna cu Th.Radulescu pregateste echipa nationalã la primul turneu al acesteia in Argentina (1973), unde se dovedeste tot un neadaptat si la rigorile colaborarii intr-o echipa tehnica.
A fost si arbitru de prima categorie.
Pentru merite deosebite a fost distins cu titlul de maestru emerit al sportului si antrenor emerit.
L-am cunoscut devreme, in 1955 cand a arbitrat finala pe care Constructorul, in care jucam si eu, a disputat-o la prima editie a campionatului national de juniori. Apoi l-am prins ca lector la niste cursuri de arbitri. Era si-si-it, dar foarte elocvent. I se zicea «crapul»!. Am jucat doua jocuri contra lui in anul 1957 (Constructorul- Dinamo), cand am fost pregatit sa fac o presiune provocatoare din margine asupra lui, contandu-se pe irascibilitatea sa. L-am intalnit odata la Mangalia , carand paturi ca sã organizeze pe «insula», in conditii improvizate, dar in totala liniste, cantonamentul Universitatii Timisoara. Apoi, in noaptea tragicului cutremur din 1977 l-am intalnit in centrul Bucurestiului, plin de moloz si de groaza prabusirii blocului Scala sub privirile sale (avusese o sedinta de birou federal si intrase la un film pana la trenul de noapte, bineinteles, al noii sale escale antrenorale) .
Asa a fost marele nostru Titi Ionescu.
DUMITRU/BEBE MANOILEANU (1923-1992)
Jucator, centru si aripa, la echipele Locomotiva-Grivita Rosie, CCA/Steaua, Dinamo si Progresul Sanatatea. In anul 1948 este campion naþional cu Grivita, iar in 1949 a fost prima data selectionat intr-un joc cu Cehoslovacia.
Isi incepe cariera de antrenor la Locomotiva-Grivita Rosie , probandu-si talentul si la Stiinta Cluj , Stiinta Petrosani si Rulmentul Barlad.
Este in douã randuri si antrenor al echipei nationale (1961-1962 si 1965-1966), printre alte victorii stralucindu- i in palmares si una contra Frantei (3-0/1962).
S-a distins si ca arbitru divizionar A.
Bebe Manoileanu a fost un vizionar al rugbyului romanesc, cum si un polemist de mare rang, caruia, fara exagerare, nimeni nu-i rezista; corespondent la multe publicatii cum si autor de carti cu tema rugbystica (Mica Enciclopedie a Rugbyului, Elogiul efemerei performante, Exercitii de gandire rugbystica) a facut o excelenta popularizare a calitatilor formative si educative ale jocului de rugby. In saracia de urme ale istoriei rugbyului nostru de care federatia suferea, Mica Enciclopedie a Rugbyului ramane unul din cele mai pretioase izvoare de a stii ce a mai fost si inainte de noi. A mai publicat eseuri si beletristica.
Vorbind de calitatea de vizionar, pe langa ideile ce le vehicula insistent in lucrarile sale privind evolutia spre universalizare a jocului, imi amintesc clar cum acum vre-o 30-40 de ani in urma, prevazand parca extinderea jocului penetrant-grupat la toata echipa ne vorbea si chiar punea echipele cand le arbitra in jocuri de pregatire sa joace cam cum se joaca astazi (limitand la maximul momentele fixe, indemnandu-i pe centri sa grupeze, lasand foarte larg legea avantajului etc.). Bine, exagera la un moment dat pentru ca vroia ca si momentele fixe, gramada si marginea, sa le dispute jucatorii care se aflau mai aproape de locul unde urma sa se faca reluarea jocului (!). Dar cine stie daca peste vre-o 20 de ani rugbyul nu se va juca asa cum vroia nonconformistul si neastamparatul nostru Bebe Manoileanu prin anii ´70?
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu