miercuri, 23 mai 2007

Antrenorii (3)

DUMITRU-MITICA IONESCU (1912-1982)
Incep prezentarea mai ampla a marilor nostri tehnicieni cu primul meu antrenor si asta nu numai din simple motive sentimentale, ci pentru ca alaturi de personalitatea sa deosebita a fost, si ramane, un model unic al antrenorului de copii si juniori.
Nea Mitica, cum amical ne permitea sa-i spunem, provenea dintr-o buna familie dedicata rugbyului, impreuna cu ceilalti frati fiind jucator de baza al Stadiului Roman prin anii ‘40.
A devenit antrenor fortat de imprejurari: ofiter in garda regala, unul din mentorii regelui Mihai, nu putea scapa de opresiunile la care erau supusi toti cei ce faceau parte dintre “dusmanii poporului”. Prin 1952 reuseste sa se angajeze la un atelier de mecanica auto, iar de aici, prin fostii coechipieri de la Stadiul Roman , trece la Constructorul urmand sa se ocupe de instruirea echipei de juniori. Cred ca o vorba de reabilitare a avut si fostul presedinte al frr, Emil Draganescu, ministru al construcţiilor - atunci, tutelar al respectivei grupari. Cu maniere “regale” (se intelege), dar mai ales cu un tact pedagogic deosebit, Nea Mitica, era un excelent model pentru noi tinerii din jurul sau. Si-a orientat selectia pe doua scoli: Liceul Gh.Sincai si Scoala Tehnica de Instalatii. Nu stiu daca dintr-un inceput urmarea sa atraga in special tineri cu o foarte buna activitate scolara, dar procentajul mare de licenţiati proveniti din echipele sale dovedeste ca prin educatia ce o promova a facut mult pentru formarea profesionala si sociala a sportivilor sai.

A fost pentru mine o sansa enorma de a intalni acest minunat dascal, cum si intrarea rapida intr-o formatie de foarte buna valoare. Titlul de campioni national cucerit de Constructorul in 1955 (3-0 in finala cu Locomotiva Grivita Rosie) a inaugurat atat competitia nationala cat si o serie de 7 valoroase titluri pentru marele nostru tehnician (1955, 1959, 1960, 1961, 1966, 1967 si 1968). Pe langa titlurile de campioni, valoarea activitatii ample ce o desfasura este excelent exprimata de numarul mare de jucatori de anvergura ce i-a promovat in rugbyul nostru. Fara indoiala Nea Mitica Ionescu a stabilit un record ce greu va putea fi vreodata intrecut: a avut intr-un joc al echipei reprezentative nu mai putin de 7 internationali proveniti de la scoala lui. Asa se face ca jucatori de mare valoare precum: Ad.Mateescu, V.Rusu, M.Iliescu, Gr.Antimoianu, M.Nicolescu, Gh.Nica, S.Niculescu, I.Sava, D.Coravu sau C.Nedelcu, I.Moromete, Boiangian si altii certificau seriozitatea cu care Nea Mitica isi facea noua meserie. Toti jucatorii formati la Constructorul se distingeau printr-o tehnica deosebita si o cultura, o viziune aparte asupra jocului, transmise cu toata rigoarea de catre antrenor.
La sfarsit de cariera a indrumat cativa ani activitatea reprezentativei poloneze cum si activitatea scolara din MTTc.

Ca o nota specifica federatiei noastre in a-si trata tehnicienii, nu imi aduc aminte ca, in timpul vietii sau dupa aceia, acest mare antrenor de juniori sa fi primit vre-o atentie drept recompensa morala la marile merite ce le-a avut pentru promovarea rugbyului romanesc intre marile valori sportive ale lumii.

Am fost alaturi si in ultimele clipe ale vietii sale. Mi-a lasat, cu siguranta ce-a avut mai drag, 2-3 baloane demodate pentru mine dar, cu siguranţa, incarcate de atatea amintiri si niste reviste de rugby. Am luat insa de la dumnealui pasiunea pentru munca cu cei tineri si cinstirea cu tot devotamentul a profesiunii de antrenor. Am incercat sa-i egalez rodnicia, bine inteles intr-o perioada mult mai lunga ce am avut-o la dispozitie, ramanandu-mi vie admiratia si recunostinta pururi pentru mult prea valorosul meu antrenor.


NICOLAE PADUREANU (1921-2002)
Jucator, taloner, la CCA /Steaua in perioada 1948-1952, N.Padureanu a facut parte din prima echipa campioana a marelui club (1949).
Profesional se remarca ca profesor universitar, antrenor federal (in prioada 1955-1965) si antrenor al echipei reprezentative a rugbyului nostru.
Nu a fost antrenor de club (cu exceptia obligatiei de catedra la “simpatica” echipa studenteasca ce o formase la Institutul de Arhitectura din anii 70, apoi putin la sfarsit de activitate la Sportul Studentesc ) dar a avut o mana si un excelent ochi de selectioner.

N.Padureanu este aureolat cu marele merit de a fi condus reprezentativa Romaniei la primele succese rasunatoare, in fruntea carora sta stralucitor prima victorie contra Frantei la Bucuresti in anul de gratie 1960 (11-5). Pe aceiasi valoroasa linie se situeaza si celelalte rezultate cu Franta (3-0 in 1962, 5-5 in 1961, 6-6 in 1963 si chiar acel 15-18 din anul 1957), sau rezultatele Selectionatei Bucurestiului in cele doua turneu in Marea Britanie (1955 si 1956), toate demne de o mare echipa.
In cei patru ani de invincibilitate, sub conducerea sa tehnica, nationala noastra a castigat nu mai putin de 23 meciuri-test realizand si un esaveraj de mare echipa, iar in turneele din Marea Britanie a surprins lumea rugbyului de aici printr-un joc spectaculos si eficace, cu preponderenta la nivelul liniilor dinapoi.

Este inlocuit la echipa naţionala, ce o condusese pe drumul consacrarii, fortuit şi ne justificat la primul eşec cu Franţa (6-9/1964); şocul produs, chiar la acea superba echipa (dar care işi pierduse ghidul), a marcat in urmatorii doi ani cea mai saraca pagina din palmaresul rugbyului nostru. Era şi acesta un motiv ca cineva (chiar antrenorii care i-au urmat la echipa naţionala) sa fi inţeles ca meseria de antrenor, şi mai ales la acest nivel, nu este o joaca.

A fost şi antrenorul echipei naţionale de juniori participanta la doua ediţii ale turneului FIRA/CM cu aceleaşi meritorii rezultate: locul 3 la Casablanca /1971 şi locul 1 la Roma /1972.

Fire extrem de volubila si foarte bun comunicator, N.Padureanu era un mobilizator de exceptie a tuturor resurselor unei echipe. A fost destul de precoce marginalizat, federatia lipsindu-se astfel de o excelenta solutie de pregatirea diferitelor selectionate sau la formarea şi perfectionarea corpului de tehnicieni.

Am avut marea sansa sa-l am profesor la facultate, facand cu dumnealui specializarea rugby si apoi marele privilegiu de a-l acompania in conducerea tehnica a nationalei de juniori in turneul de la Casablanca. Am desprins multe din tainele meseriei de antrenor si, pe langa simpatia ce ne-a animat colaborarea, ii pastrez totala gratitudine.


CORNEL MUNTEANU (1920-1997)
Foarte bun mijlocas (de gramada si la deschidere), international, a jucat la Stadiul Roman si apoi la Constructorul Bucuresti. Foarte decis si dur in joc; se povestea cum intr-un joc cu CCA/Steaua prin anul 1953 la un contact ambulanta a trebuit sa ridice din acelasi loc doi accidentati grav: C.Munteanu, fractura de clavicula si comotie si Al.Penciu, fractura de peroneu. Aceasta vivacitate ce o etala, chiar cu o tenta violenta, si sub care cei apropiati puteau descoperi un fond afectuos de bonom, avea sa-i marcheze puternic atat cariera de antrenor cat si cea de arbitru, fiind in ambele de o autoritate indiscutabila.
A antrenat echipa de seniori Constructorul care pentru caţiva ani (1953-1961), cu un grup de jucatori de mare clasa, fie s-a interpus pe podium intre cele 3 mari echipe (CCA/Steaua, Grivita Rosie si Dinamo), fie “arbitra” disputa pentru intaietate. Castigator al Cupei Romaniei/1958.

Din anul 1961, caz rar, trece din activitatea de seniori in cea de juniori, antrenand CS Scolarul/Triumf Bucuresti unde face si aici dovada capacitatilor sale de mare tehnician, dar si de pedagog, cucerind nu mai putin de 8 titluri de campioni de juniori ai Romaniei (1962, 1963, 1964, 1965, 1969, 1970, 1972 si 1974). Alaturi de titluri, suficient de impresionanta este lista de internationali ce si-au inceput cariera rugbystica sub mana sa, fapt ce demonstreaza din plin talentul profesional; dintre acestia ii amintesc pe: V.Onutu, I.Constantin, Gh.Daraban, Gh.Caragea, M.Marghescu, O.Corneliu, M.Munteanu, M.Aldea, I.Zafiescu, C.Scarlat si altii.
A fost antrenorul diferitelor selectionate de seniori (sindicala si de tineret), precum si echipei nationale de juniori care a participat la primele editii ale Turneului FIRA/CM de la Barcelona /1969 si Vichy/1970.

Am colaborat de aproape cu acest admirabil om si tehnician, fiindu-mi, alaturi de nea Mitica Ionescu, model si imbold profesional. In trei ipostaze i-am cunoscut competenta, si, coincidenta, toate masurand exact 3 ani, astfel:
- jucator: cand mi-a fost antrenor si cate odata (pentru amuzamentul propriu), chiar coechipier la echipa de rezerve a Constructorului;
- coleg: eu antrenor la inceput de cariera, dansul antrenor principal la CS Scolarul /Triumf. In aceasta postura l-am asistat si ajutat la cucerirea a doua titluri de campion si unul de vicecampion. Contributia mea concreta in jucatori de perspectiva se cheama: Th.Miclescu, I.Simion, G.Lesanu, Al.Caraiman, tineri ce aveau sa devina internationali ai Romaniei, cum si multi alti elevi de la Liceul Aurel Vlaicu, unde functionam ca profesor de educatie fizica;
- adversar: eu antrenor la Rapid Bucuresti , postura in care am reusit sa-mi ajung maestrul; dupa doua tentative in care nu am putut sa-l depasesc (semifinala/ 1969 si finala/1970) , in anul 1971 am trecut “piscul Munteanu”. Pentru un timp nea Cornel nu m-a mai iubit (!), dar sentimentalismul ce-l definea a facut pana la urma sa prevaleze simpatia si aprecierea, reciproca de altfel.


PETRE COSMANESCU (1922-1999)
Polisportiv (atlet, voleibalist si rugbyst), “Bombonel” isi incepe activitatea rugbystica la Sportul Studentesc , iar din anul 1947 pana in 1954 joaca la CCA /Steaua cucerind trei titluri de campioni nationali: 1949,1953 si 1954.
Devine antrenorul echipei militare in anul 1958 si ramane in aceasta calitate pana in anul 1981, perioada in care Steaua straluceste, ca din totdeauna, cucerind 9 titluri de campioni nationali: 1961,1963,1971, 1973,1974, 1977,1979, 1980 si 1981.
Din 1961, cu anumite intermitente, pana in 1979 este si antrenorul reprezentativei Romaniei, obtinand printre numeroasele victorii si trei contra echipei Frantei (3-0/1963, 15-10/1974 si 15-12/1976). Impreuna cu Valeriu Irimescu a pregatit si asistat nationala in primul si spectaculosul turneu efectuat in Noua Zeelanda (1975).
In anul 1978 i se acorda titlul de antrenor emerit.

A fost recunoscut ca un tehnician de stil clasic, pentru care pregatirea tehnico-tactica si fizica nu se putea face decat cu multa disciplina si rigurozitate; lidera echipa intr-o maniera eleganta, pentru care era si mult apreciat de jucatori.
Pasiunea pentru sport i-a ramas de pomina prin urmatoarea si veridica poveste: intr-o Duminica, intre un joc de rugby si unul de volei, a dat o fuga pana la Biserica Casin sa mai rezolve o obligatie: era de fapt propria-i casatorie, din care de altfel a facut o familie splendida.

L-am cunoscut de aproape mai tarziu, i-am simtit neastamparul ramanerii pe tusa; incerca pe la Contactoare Buzau sau Vulcan Bucuresti sa se mai agate de bucuria vietii sale: indrumarea tinerilor pe terenul de rugby. Dupa anul 1992 in scurtele mele vacante, ne intalneam adesea in Piata Domenii, pana cand, deodata, piata a ramas si mai goala si mai trista.

M-am gandit, de altfel ca si in cazul altor mari antrenori, de ce oare rugbyul nu a folosit vasta experienta a acestui mare profesionist, coapta in pasiunea si maturitatea sa, pentru a o transmite mai tinerilor antrenori?! Sa fi fost oare de “vina” marea sa capacitate profesionala si o personalitate puternica care incomoda?

Va urma

Niciun comentariu: