ION TUTUIANU (n.1939)
Isi incepe activitatea rugbystica la echipa Mao Tzedung/Vulcan sub indrumarea antrenorului Dragos Tenescu, cu care obtine si un titlul de campion national de juniori (1958). Anul urmator joaca pentru scurt timp la Metalul unde antrenor ii este Toma Moldoveanu, de unde trece apoi la Dinamo , club unde cunoaste consacrarea, atat ca jucator cat si ca antrenor. Cu Dinamo cucereste, sub conducerea tehnica a lui Titi Ionescu, doua titluri de campioni nationali (1965 si 1969), cum si acea atat de valoroasa Cupa a Campionilor Europeni (1966). Din anul 1971 pana in anul 1974 joaca la Mouleon in Franta, fiind unul din putinii nostri jucatori ce a jucat in acea perioada in occident (alaturi de V.Irimescu. P.Ciobanelu, M.Wusec si R.Demian).
Ca international, I.Tutuianu aduna 27 de selectii in echipa nationala, avand si o pretioasa victorie asupra Frantei (15-14/1968) , ce automat a conferit si titlul de campion al Europei. Este maestrul emerit al sportului.
Activitatea de antrenor o incepe in anul 1974 fiind antrenorul echipei Dinamo pana in anul 1987 cu care cucereste un titlul de campioni nationali, in anul 1982. Dupa Dinamo antreneaza pe rand echipele: Contactoare Buzau (1987-1989), cu care obtine un loc trei in campionatul national; Energia/Vulcan (1989-1991); Gloria Bucuresti (1991-1993); Metrorex (1995-1997) si Precizia Sacele (1998-2001), avand intre timp si o trecere de un an prin Franta (1994), la echipa de liga 2ª, Saumur.
In anul 1983 este distins cu titlul de antrenor emerit.
Este in repetate randuri antrenor al reprezentativelor de tineret si de seniori. La nationala de seniori functioneaza intre anii 1988-1989 si 1999-2000, ultimei perioade corespunzandu- i si primul loc in Cupa Europeana a Natiunilor la care relevanta a fost victoria importiva Georgiei realizata la Tbilisi (23-20).
MIRCEA PARASCHIV (n.1954)
Jucator - mijlocas de gramada, M.Paraschiv este international de marca a rugbyului romanesc in perioada 1975- 1988. A fost descoperit de Mariana Lucescu la SSE nr.2 Bucuresti, cu care acesta cucereste si un titlu de campioni nationali (1973). Dupa terminarea junioratului activeaza in anii 1973-1974 la Sportul Studentesc dupa care se dedica total clubului Dinamo Bucuresti. Joaca aici pana in anul 1988, avandu-l ca antrenor pe I.Tutuianu, timp in care cucereste un titlu de campioni (1982).
Debuteaza in echipa nationala in anul 1975, insumand nu mai putin de 63 de selectii; - joaca de 11 ori contra Frantei obtinand 3 victorii si tot atatea titluri de campion european (1976, 1980 si 1982); - este ani in sir capitanul echipei nationale; - participa (ca jucator-antrenor) la prima editie a Cupei Mondiale (Noua Zeelanda/1987) ; - isi aduce aportul substantial in 12 meciuri celebre ale reprezentativei noastre (criteriul important de apreciere al contributiei la prestigiul rugbyului nostru, de care poate, cu bunavointa d-stra, il voi prezenta cu alta ocazie), ocupand impreuna cu Florica Murariu primele locuri intre cei mai prodigiosi jucatori romani din toate timpurile. Pentru stralucita-i cariera sportiva este distins in anul 1982 cu titlul de maestru emerit al sportului.
Si-a aureolat marele talent, mai cu seama, cu marile rezultate obtinute in confruntari internationale si mai putin in competitiile interne (doar un titlu de campioni in 14 ani de activitate cu Dinamo, echipa ce n-a dus lipsa de jucatori de mare calibru international) .
Devine antrenor in anul 1987 iar din anul 1988 preia functia de antrenor principal la Dinamo Bucuresti ; cucereste 8 titluri de campioni nationali (1991, 1994, 1996, 1998, 2000, 2001, 2002 si 2004) si de 4 ori Cupa Romaniei; in sezonul 1996/97 ocupa locul 3 in competitia “Conferinta Europeana”, invingand echipele britanice Bridgent-Bristol si Treorchy. Pentru un an de zile renunta sa mai antreneze, dar revine pe banca tehnica, tocmai bine sa castige ultimul sau titlu de campioni nationali (2004), in defavoarea Stelei, ce in acea editie era principala pretendenta.
Din pacate bogatei salbe de titluri nationale ii corespund grele infrangeri ale echipei sale in competitiile europene: 12-86 si 0-151(!) cu Sarances (campioana Angliei), 7-80 si 3-116 cu Olimpic Castres (Franta) etc.
Este antrenor la echipa nationala de tineret in perioada 1988-1994, cum si a reprezentativei de “rugby seven’s” cu care participa la cateva mari turnee mondiale: Hong Kong (1991 si 1992) si Dubai.
Debuteaza ca antrenor la reprezentativa nationala chiar din anul 1987 cand la Cupa Mondiala , impreuna cu Gh.Dumitru, este jucator-antrenor, adjunct al “principalului” Mihai Naca. Din anul 1994-2001 devine, cu anumite intermitente, antrenorul principal al echipei nationale. In aceasta calitate participa la alte doua turnee ale CM pentru care si-a adus si contributia la calificarea echipei; dificultatea competitiei mondiale insa nu este depasita, ramanand ca drept satisfactii: o victorie la SUA (27-25/1999) si un joc bun cu rezultat foarte strans in editia 1995, chiar cu viitoarea campioana mondiala: Africa de Sud (8-21).
In anul 1996 obtine titlul de antrenor emerit.
Pe langa alte victorii la obisnuitele noastre invinse, in contul lui Mircea Paraschiv, din pacate, istoria retine o lista lunga de contra-performante ce a marcat grav atat palmaresul nationalei cat si aspiratiile si competitivitatea internationalilor nostri. Dintre cele mai grele 15 infrangeri ale echipei nationale din toata istoria sa, 8 (opt) il au drept responsabil tehnic pe M.Paraschiv. Dintre toate aceste esecuri, distrugatoare si trista ramane infrangerea suferita pe Twickenham la 17.11.2001 cu 0-134, rezultat ce la respectiva data constituia un record mondial pentru diferenta de puncte dintr-un joc-test.
Ramanerea lui M.Paraschiv atata timp la carma echipei nationale in ciuda tristelor evidente s-a datorat si incompetentei celor ce-l re-investeau cu o treaba peste puterile lui; acesta, dovedind o mare fragilitate in abordarea psihologiei de grup, de pregatire si prezentare in competitie a echipei, ii considera si trata practic pe toti internationalii ca pe «dinamovistii sai». Cand cei mai multi, jucand in strainatate, au refuzat tratamentul inadecvat, criza a ajuns la apogeu. In plus, adesea si-a luat si drept colaboratori in colectivul tehnic persoane ce nu-l puteau ajuta, ori fara experienta necesara, ori fara personalitate adecvata.
In anul 2004 participa ca maneger la CM de Juniori U19 din Africa de Sud.
Tanar inca la aceasta data, Mircea Paraschiv cu atata patima de rugby, si renuntand la un comportament inadecvat unui tehnician si pedagog, işi poate imbogati inca palmaresul sportiv cu atributii in folosul rugbyului nostru.
MARIANA LUCESCU (1935-1999)
Profesoara de educatie fizica si jucatoare de baschet, Mariana Lucescu devine antrenoare de rugby prin simpatie cu sotul sau care era arbitru de rugby. Fara indoiala, aparitia Marianei in lumea rugbyului nostru in anul 1963 a socat, fiind o exceptie mai ales ca acest sport atunci era eminamente barbatesc, si apoi a impresionat prin rezultatele obtinute in activitatea cu copiii si juniorii. A activat la Scoala Sportiva de Elevi/CSS nr.2 Bucuresti, selectionandu- si jucatorii din cartierul Pantelimon, unde functiona si ca profesoara la diferite scoli. Daca aparitia ei pe terenurile de rugby, cu copii “mai necajiti” a trezit mirare si admiratie, perplexa a ramas lumea rugbyului cand a cucerit primul titlul de campioni nationali de juniori (1973), mai ales ca invingea in finala o echipa multi campiona, instruita de un maestru “harsiit” in toate cele ale rugbyului (CS Scolarul/Triumf Bucuresti, antrenor Cornel Munteanu). Au mai urmat inca doua titluri nationale (1975 si 1976) cum si alte locuri fruntase in disputa juniorilor (vice campioana in 1970, 1974 si 1977).
Remarcabila era disciplina si atmosfera ce o instituia in echipa, ajutata negresit si de un sentiment froidian ce inevitabil il trezea la tinerii ei sportivi, dar mai ales prin perceptia parinteasca a problemelor acestora si caldura cu care ii inconjura. Cunoscuta, insa, ii era si firea energica, ferm si fara echivoc aplicata, mai ales cand situatia o impunea, iar daca mai avea şi ceva contondent in mana (umbrela, de exemplu) era prapad. Asa era “Doamna Rugby”, cum i se zicea, un pedagog de moda mai veche, dar cu raspunsuri educationale deosebite si bine implantata in mediul mai special din care proveneau masive generatii de ”ciocolati” si “bidirei”. Acestia, cu talentul lor deosebit, aveau sa exaspereze adversarii ce asteptau nerabdatori sa se mai termine odata.
Dupa anul 1980 a lucrat la acelasi club si cu cativa antrenori barbati, care insa, eclipsati de anvergura implicarii profesionale a sefei lor de catedra, au esuat in simplii companioni, situatie resimtita de echipa in competitia din ce in ce mai aspra. Cu tot acest ajutor, nesemnificativ este adevarat, Mariana n-a mai ajuns la culmile de care le atinsese anterior.
Pe langa titlurile spectaculoase de campioni cucerite, i-au recompensat din plin pasiunea si numarul mare de internationali proveniti din scoala ei, precum: M.Paraschiv, St.Podarascu, V.Tata, Al.Radulescu, Al.Achim, C.Merca, D.Alexandru, T.Tudose, G.Sava, I.Stroie si multi altii ce au improspatat mai ales loturile echipelor bucurestene.
In anul 2000 i se acorda titlul de antrenor emerit. Chiar si asa, post-mortem, aceasta recompensa ii face justitie Marianei pentru cutezanta, dedicatia si excelentul ei randament profesional, total ignorat de altfel la timpul cuvenit.
Sociabila si dornica de companie (nu destul de sustinuta de colegi in acest sens) isi elibera stresul in petrecerile obisnuite ale arbitrilor, pe care ii mai si anima si nu atat prin diferenta de sex, cat mai ales prin camaraderia exemplara si uneori modul franc de a-i trata pe cei mai putin atenti.
Am cunoscut-o bine, atat in calitate de colega cat si de adversara; nu mi-a cazut usor pierderea celor doua titluri disputate in finale cu echipa ei (1975 si 1976). I-am apreciat sincer acea ordine educativa ce o facea sa functioneze in echipa, in care capitanul si vice capitanul erau autoritati consimtite de ceilalti si care erau in mare parte responsabili si de disciplina de grup si, uneori, chiar de instruirea propriu zisa.
A demonstrat Mariana Lucescu, lumii rugbyului si tehnicienilor nostri, ce poate face un antrenor dedicat si perseverent intr-o grupa de tineri motivati si dornici de afirmare. Va ramane un model de om, nu numai pentru fostii ei copii si juniori, ce-i mai cinstesc din cand in cand personalitatea in «Memorialul de la Pantelimon », ci si pentru cei ce au cunoscut-o sau auzit de ea.
Va urma
Isi incepe activitatea rugbystica la echipa Mao Tzedung/Vulcan sub indrumarea antrenorului Dragos Tenescu, cu care obtine si un titlul de campion national de juniori (1958). Anul urmator joaca pentru scurt timp la Metalul unde antrenor ii este Toma Moldoveanu, de unde trece apoi la Dinamo , club unde cunoaste consacrarea, atat ca jucator cat si ca antrenor. Cu Dinamo cucereste, sub conducerea tehnica a lui Titi Ionescu, doua titluri de campioni nationali (1965 si 1969), cum si acea atat de valoroasa Cupa a Campionilor Europeni (1966). Din anul 1971 pana in anul 1974 joaca la Mouleon in Franta, fiind unul din putinii nostri jucatori ce a jucat in acea perioada in occident (alaturi de V.Irimescu. P.Ciobanelu, M.Wusec si R.Demian).
Ca international, I.Tutuianu aduna 27 de selectii in echipa nationala, avand si o pretioasa victorie asupra Frantei (15-14/1968) , ce automat a conferit si titlul de campion al Europei. Este maestrul emerit al sportului.
Activitatea de antrenor o incepe in anul 1974 fiind antrenorul echipei Dinamo pana in anul 1987 cu care cucereste un titlul de campioni nationali, in anul 1982. Dupa Dinamo antreneaza pe rand echipele: Contactoare Buzau (1987-1989), cu care obtine un loc trei in campionatul national; Energia/Vulcan (1989-1991); Gloria Bucuresti (1991-1993); Metrorex (1995-1997) si Precizia Sacele (1998-2001), avand intre timp si o trecere de un an prin Franta (1994), la echipa de liga 2ª, Saumur.
In anul 1983 este distins cu titlul de antrenor emerit.
Este in repetate randuri antrenor al reprezentativelor de tineret si de seniori. La nationala de seniori functioneaza intre anii 1988-1989 si 1999-2000, ultimei perioade corespunzandu- i si primul loc in Cupa Europeana a Natiunilor la care relevanta a fost victoria importiva Georgiei realizata la Tbilisi (23-20).
MIRCEA PARASCHIV (n.1954)
Jucator - mijlocas de gramada, M.Paraschiv este international de marca a rugbyului romanesc in perioada 1975- 1988. A fost descoperit de Mariana Lucescu la SSE nr.2 Bucuresti, cu care acesta cucereste si un titlu de campioni nationali (1973). Dupa terminarea junioratului activeaza in anii 1973-1974 la Sportul Studentesc dupa care se dedica total clubului Dinamo Bucuresti. Joaca aici pana in anul 1988, avandu-l ca antrenor pe I.Tutuianu, timp in care cucereste un titlu de campioni (1982).
Debuteaza in echipa nationala in anul 1975, insumand nu mai putin de 63 de selectii; - joaca de 11 ori contra Frantei obtinand 3 victorii si tot atatea titluri de campion european (1976, 1980 si 1982); - este ani in sir capitanul echipei nationale; - participa (ca jucator-antrenor) la prima editie a Cupei Mondiale (Noua Zeelanda/1987) ; - isi aduce aportul substantial in 12 meciuri celebre ale reprezentativei noastre (criteriul important de apreciere al contributiei la prestigiul rugbyului nostru, de care poate, cu bunavointa d-stra, il voi prezenta cu alta ocazie), ocupand impreuna cu Florica Murariu primele locuri intre cei mai prodigiosi jucatori romani din toate timpurile. Pentru stralucita-i cariera sportiva este distins in anul 1982 cu titlul de maestru emerit al sportului.
Si-a aureolat marele talent, mai cu seama, cu marile rezultate obtinute in confruntari internationale si mai putin in competitiile interne (doar un titlu de campioni in 14 ani de activitate cu Dinamo, echipa ce n-a dus lipsa de jucatori de mare calibru international) .
Devine antrenor in anul 1987 iar din anul 1988 preia functia de antrenor principal la Dinamo Bucuresti ; cucereste 8 titluri de campioni nationali (1991, 1994, 1996, 1998, 2000, 2001, 2002 si 2004) si de 4 ori Cupa Romaniei; in sezonul 1996/97 ocupa locul 3 in competitia “Conferinta Europeana”, invingand echipele britanice Bridgent-Bristol si Treorchy. Pentru un an de zile renunta sa mai antreneze, dar revine pe banca tehnica, tocmai bine sa castige ultimul sau titlu de campioni nationali (2004), in defavoarea Stelei, ce in acea editie era principala pretendenta.
Din pacate bogatei salbe de titluri nationale ii corespund grele infrangeri ale echipei sale in competitiile europene: 12-86 si 0-151(!) cu Sarances (campioana Angliei), 7-80 si 3-116 cu Olimpic Castres (Franta) etc.
Este antrenor la echipa nationala de tineret in perioada 1988-1994, cum si a reprezentativei de “rugby seven’s” cu care participa la cateva mari turnee mondiale: Hong Kong (1991 si 1992) si Dubai.
Debuteaza ca antrenor la reprezentativa nationala chiar din anul 1987 cand la Cupa Mondiala , impreuna cu Gh.Dumitru, este jucator-antrenor, adjunct al “principalului” Mihai Naca. Din anul 1994-2001 devine, cu anumite intermitente, antrenorul principal al echipei nationale. In aceasta calitate participa la alte doua turnee ale CM pentru care si-a adus si contributia la calificarea echipei; dificultatea competitiei mondiale insa nu este depasita, ramanand ca drept satisfactii: o victorie la SUA (27-25/1999) si un joc bun cu rezultat foarte strans in editia 1995, chiar cu viitoarea campioana mondiala: Africa de Sud (8-21).
In anul 1996 obtine titlul de antrenor emerit.
Pe langa alte victorii la obisnuitele noastre invinse, in contul lui Mircea Paraschiv, din pacate, istoria retine o lista lunga de contra-performante ce a marcat grav atat palmaresul nationalei cat si aspiratiile si competitivitatea internationalilor nostri. Dintre cele mai grele 15 infrangeri ale echipei nationale din toata istoria sa, 8 (opt) il au drept responsabil tehnic pe M.Paraschiv. Dintre toate aceste esecuri, distrugatoare si trista ramane infrangerea suferita pe Twickenham la 17.11.2001 cu 0-134, rezultat ce la respectiva data constituia un record mondial pentru diferenta de puncte dintr-un joc-test.
Ramanerea lui M.Paraschiv atata timp la carma echipei nationale in ciuda tristelor evidente s-a datorat si incompetentei celor ce-l re-investeau cu o treaba peste puterile lui; acesta, dovedind o mare fragilitate in abordarea psihologiei de grup, de pregatire si prezentare in competitie a echipei, ii considera si trata practic pe toti internationalii ca pe «dinamovistii sai». Cand cei mai multi, jucand in strainatate, au refuzat tratamentul inadecvat, criza a ajuns la apogeu. In plus, adesea si-a luat si drept colaboratori in colectivul tehnic persoane ce nu-l puteau ajuta, ori fara experienta necesara, ori fara personalitate adecvata.
In anul 2004 participa ca maneger la CM de Juniori U19 din Africa de Sud.
Tanar inca la aceasta data, Mircea Paraschiv cu atata patima de rugby, si renuntand la un comportament inadecvat unui tehnician si pedagog, işi poate imbogati inca palmaresul sportiv cu atributii in folosul rugbyului nostru.
MARIANA LUCESCU (1935-1999)
Profesoara de educatie fizica si jucatoare de baschet, Mariana Lucescu devine antrenoare de rugby prin simpatie cu sotul sau care era arbitru de rugby. Fara indoiala, aparitia Marianei in lumea rugbyului nostru in anul 1963 a socat, fiind o exceptie mai ales ca acest sport atunci era eminamente barbatesc, si apoi a impresionat prin rezultatele obtinute in activitatea cu copiii si juniorii. A activat la Scoala Sportiva de Elevi/CSS nr.2 Bucuresti, selectionandu- si jucatorii din cartierul Pantelimon, unde functiona si ca profesoara la diferite scoli. Daca aparitia ei pe terenurile de rugby, cu copii “mai necajiti” a trezit mirare si admiratie, perplexa a ramas lumea rugbyului cand a cucerit primul titlul de campioni nationali de juniori (1973), mai ales ca invingea in finala o echipa multi campiona, instruita de un maestru “harsiit” in toate cele ale rugbyului (CS Scolarul/Triumf Bucuresti, antrenor Cornel Munteanu). Au mai urmat inca doua titluri nationale (1975 si 1976) cum si alte locuri fruntase in disputa juniorilor (vice campioana in 1970, 1974 si 1977).
Remarcabila era disciplina si atmosfera ce o instituia in echipa, ajutata negresit si de un sentiment froidian ce inevitabil il trezea la tinerii ei sportivi, dar mai ales prin perceptia parinteasca a problemelor acestora si caldura cu care ii inconjura. Cunoscuta, insa, ii era si firea energica, ferm si fara echivoc aplicata, mai ales cand situatia o impunea, iar daca mai avea şi ceva contondent in mana (umbrela, de exemplu) era prapad. Asa era “Doamna Rugby”, cum i se zicea, un pedagog de moda mai veche, dar cu raspunsuri educationale deosebite si bine implantata in mediul mai special din care proveneau masive generatii de ”ciocolati” si “bidirei”. Acestia, cu talentul lor deosebit, aveau sa exaspereze adversarii ce asteptau nerabdatori sa se mai termine odata.
Dupa anul 1980 a lucrat la acelasi club si cu cativa antrenori barbati, care insa, eclipsati de anvergura implicarii profesionale a sefei lor de catedra, au esuat in simplii companioni, situatie resimtita de echipa in competitia din ce in ce mai aspra. Cu tot acest ajutor, nesemnificativ este adevarat, Mariana n-a mai ajuns la culmile de care le atinsese anterior.
Pe langa titlurile spectaculoase de campioni cucerite, i-au recompensat din plin pasiunea si numarul mare de internationali proveniti din scoala ei, precum: M.Paraschiv, St.Podarascu, V.Tata, Al.Radulescu, Al.Achim, C.Merca, D.Alexandru, T.Tudose, G.Sava, I.Stroie si multi altii ce au improspatat mai ales loturile echipelor bucurestene.
In anul 2000 i se acorda titlul de antrenor emerit. Chiar si asa, post-mortem, aceasta recompensa ii face justitie Marianei pentru cutezanta, dedicatia si excelentul ei randament profesional, total ignorat de altfel la timpul cuvenit.
Sociabila si dornica de companie (nu destul de sustinuta de colegi in acest sens) isi elibera stresul in petrecerile obisnuite ale arbitrilor, pe care ii mai si anima si nu atat prin diferenta de sex, cat mai ales prin camaraderia exemplara si uneori modul franc de a-i trata pe cei mai putin atenti.
Am cunoscut-o bine, atat in calitate de colega cat si de adversara; nu mi-a cazut usor pierderea celor doua titluri disputate in finale cu echipa ei (1975 si 1976). I-am apreciat sincer acea ordine educativa ce o facea sa functioneze in echipa, in care capitanul si vice capitanul erau autoritati consimtite de ceilalti si care erau in mare parte responsabili si de disciplina de grup si, uneori, chiar de instruirea propriu zisa.
A demonstrat Mariana Lucescu, lumii rugbyului si tehnicienilor nostri, ce poate face un antrenor dedicat si perseverent intr-o grupa de tineri motivati si dornici de afirmare. Va ramane un model de om, nu numai pentru fostii ei copii si juniori, ce-i mai cinstesc din cand in cand personalitatea in «Memorialul de la Pantelimon », ci si pentru cei ce au cunoscut-o sau auzit de ea.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu