sâmbătă, 18 august 2007

Recorduri, fapte si întâmplari din rugbyul nostru (6)

MAI MULTI FRATI (SAU RUDE) ÎNTR-O ECHIPA
Fara îndoiala, prezenta a patru frati Iconomu în prima echipa campioana a României, Tenis Club Român (1914), a fost dintr-un început un frumos record sportiv si familial. Acestia au jucat în liniile dinapoi: Barbu (nr.10), George (11), Ion (12) si Mircea (14), si îmi închipui ce înþelegere si “tactica frateasca” puteau realiza, cum si cam ce se discuta la ei în casa; ca sa nu mai vorbim de câta treaba avea mama lor cu echipamentul!
§ Mircea Iconomu, era cel mai mare dintre frati, studiase în Franta si jucase la Montpellier ; era si capitanul echipei. Acesta a fost si capitanul reprezentativei române la primele jocuri-test din palmaresul acesteia (cu SUA si Franta din anul 1919), jocuri la care a participat si fratele sau Ion Iconomu.
Tot patru frati jucatori de rugby, dar nu în aceiasi echipa, au fost prin anii 50 si fratii Ghiondea (Nicolae, Ioan, Florica si Florian), iar în zilele noastre fratii Mitu (Eremia, Petre, Marian si Nicolae), ultimii având comun pe lânga pasiunea pentru rugby si acelasi mentor în copilarie (D.Stelian/Cioc) . Dintre acestia s-au distins:
§ Nicolae Ghiondea (1925- ?), fundas, international în anii 1949-1951, campion national cu CCA/Steaua si mai apoi antrenor la acelasi club, antrenor al echipei nationale de juniori/1970;
§ Petre Mitu (n. 1977), mijlocas de gramada si fundas, international cu 35 de selectii în echipa reprezentativa. A facut parte din generatia de exceptie a anilor 1995-96 care a cucerit locul 3 la CM-U 19; a participat la CM din 1999 unde a realizat cu cele 25 de puncte marcate participarea cea mai eficace a unui jucator român la aceasta competitie (locul 2, cu 23 puncte, este detinut de I.Tofan/2003) . Regretabil ramâne faptul ca marelui sau talent nu a stiut sa-i asocieze si dedicatia ce o datora rugbyului care l-a propulsat, refuzând în diferite ocazii participarea la reprezentativa, ratând astfel si ocazia de a se consacra în galeria marilor nostri internationali.
Cazurile se înmultesc când este vorba de 3 sau 2 frati în aceiasi echipa, aceasta dovedind atractia irezistibila a mezinilor de a urma în practicarea rugbyului pe fratii mai mari. Un record însa, de exceptie, îl constituie acela cu trei frati în echipa reprezentativa, record realizat de fratii Sfetescu la prima victorie din palmaresul rugbyului nostru: Cehoslovacia- România 5-21, joc disputat la Bratislava în anul 1927. Niculae-fundas, Mircea-centru si Eugen-tragator împanau magistral echipa cu abnegatia lor. Ultimii doi au facut parte si din reprezentativa noastra medaliat cu bronz la JO de la Paris (1924).
§ Eugen Sfetescu/Gogu (1908-?) international în perioada 1924-1937, cu 8 selectii. Acesta, ce nu împlinise 17 ani (!) când se lupta cu francezii si americani la jocurile olimpice, avea sa devina un mare promotor al jocului cerebral, gândit, dovedit într-o îndelungata cariera sportiva si aplicat într-o prodigioasa practica de antrenor.
* * *
ECHIPA PENCIULESTILOR
Cu totul iesita din comun mi se pare însa asa numitã echipa a Penciulestilor. Povestea ei mi-a fost spusa de Gheorghe/Dodo Penciu, jucator în acea echipa, functionar mai târziu la banca, simpatizant de rugby si amic cu atâtea glorii rugbystice ce au trecut pe la Progresul Finante Banci, el însusi de fapt o adevarata enciclopedie rugbystica.
Iata povestea:
Anul 1946 a fost un an plin de mari transformari rugbystice: evenimentul dominant fiind, dupa cum va reamintiti (am mai descris anterior acest moment), situatia politica a echipelor traditionale TCR, Stadiul Român, Sportul Studentesc si Viforul Dacia, considerate grupari reactionare si amenintate cu inerenta lor desfiintare; fapt de altfel petrecut în anul 1947. Iata însa ca pe aceste convulsii organizatorice o masura cruciala este luata de federatia de rugby: obligativitatea tuturor echipelor de seniori de a prezenta în competitii si echipe de juniori! În aceasta situatie echipele apeleaza la toate posibilitatile de formare a echipelor de juniori.
Viforul Dacia, devenita Petrolul, în framântarile ce le parcurgea se trezeste în apropierea debutului de campionat fara echipa de juniori. Salvarea vine de la un jucator senior, pasionat si destoinic, Dumitru Picu/Tarzan, fratele internationalului de mai târziu Traian Picu. Stia acesta undeva o gloata de pustani careia îi pusese mai de mult gând . . .bun. Ei bine la Soseaua Iancului , pe doua alei (Penciu Gheorghe si Penciu Costache), locuite în totalitate de familiile înrudite ale Penciulestilor, Nicolestilor si Ieftimestilor, se gaseau nu mai putin de 14 pusti, frati si veri, care, poate ca atâtia copii si astazi, atât asteptau sa-i duca careva la stadion. Si gata, echipa era ca si facuta. Mai trebuia al 15-lea, gasit chiar de copii în persoana lui Aurel Gageatu (arbitru de mai târziu), iar disciplina si seriozitatea impusa de cei mai mari functiona perfect. Practic echipa era într-un permanent “cantonament de pregatire”, jucatorii, toti la un semnal, la scoala dar mai ales acasa, raspundeau la apel si bine înteles cã în afara de rugby alt subiect nu aveau de discutat.
Va-ti putea închipui ca din acesta inedita rezolvare ar putea iesi peste câtiva ani cel mai mare talent al rugbyului românesc?
Dupã 2-3 ani echipa se destrama, unii ramân la Petrolul , altii se duc ba la Grivita Rosie (Nae Penciu-demi de mele), ba la PTT (Sandu Penciu-fundas) .
§ Alexandru Penciu (n. 1931)
Sandu Penciu într-o cariera fulminanta, cu talentul lui înascut si maiestria capatata lânga antrenori si pedagogi de mare calitate (precum: Feri Covaci la PTT , Nae Ghiondea, Puiu Argesiu si Petre Cosmanescu la CCA /Steaua) devine peste ani nici mai mult nici mai putin decât “Alexandru cel Mare” al rugbyului românesc si mondial, denumire data chiar de inventatorii minunatului joc, uimiti la ei acasa de spectaculozitatea si eficacitatea jocului sau, cu ocazia turneelor Selectionatei Bucurestiului în Marea Britanie (1955 si 1956). Dar iata numai câteva repere din bogata lui participare la cresterea prestigiul rugbyului nostru:
- joaca la CCA /Steaua în perioada 1953-1969 cu care obtine 5 titluri de campioni: 1953, 1954, 1961, 1963 si 1964;
- realizeaza 33 de selectii în jocuri-test si participa la alte 25 jocuri cu reprezentativa având ca adversari diferite selectionate sau echipe de club (franceze sau britanice);
- obtine sub tricolor 37 de victorii, printre care si 2 cu Franta (11-5/1960 si 3-0/1962); în aceiasi ordine se înscriu si cele 2 egaluri cu Franta (5-5/1961 si 6-6/1963), cum si seria spectaculoasa de jocuri realizata în cele doua turnee în Marea Britanie, amintite mai sus;
- pe lânga un joc extrem de spectaculos a dovedit si o eficacitate iesita din comun; A marcat pentru echipa nationala în jocurile-test mai mult de 176 de puncte (date luate dintr-o evidenta incompleta, si când eseul era apreciat la 3 puncte), astfel: 22 eseuri, 25 transformari, 14 lovituri de pedeapsa si 6 dropgoluri;
- este maestrul emerit al sportului si a fost distins cu diferite ordine si medalii;
- si-a terminat activitatea de jucator în Italia, unde traieste si astazi;
- a fost socotit un pionier pe plan european în evolutia jocului de atac al fundasului.
* * *
Inchei aici acest serial, ramânând ca o serie de fapte si întâmplari, ce le-am considerat demne de mentionat pentru semnificatia proprie jocului nostru, sa le aduc la cunostinta, sau reamintesc, cu alta ocazie.
Cu urari de bine pentru toata lumea,
Vasile Constantin-Mao

Niciun comentariu: