Întâlnirea cu rugbyul britanic - sau drumul consacrarii trebuia sa treaca prin Anglia
Pâna la realizarea primelor contacte cu rugbyul britanic a durat mult timp de la prima noastra întâlnire internationala (1919). Se dovedea ca impedimentul principal nu era atât deplasarea ceva mai costisitoare în patria rugbyului, ci celebrul conservatorism britanic datorita caruia nu oricine putea sa le fie parteneri sau adversari.
Si atât de mult si-au dorit înaintasii nostri botezul întru rugby chiar de la creatorii acestuia, ca în anul 1939 o echipa formata din jucatori de la Stadiul Român a sosit la Londra sa joace rugby aici. Aceasta actiune, apreciata de D.Manoileanu (Mica Enciclopedie de Rugby) de o nobila candoare, de o rara ingenuitate si de o mare profetie, s-a desfasurat astfel:
Echipa stadistilor aflata în turneu în Franta întreprinde între 1 si 8 ianuarie a acelui an o actiune cutezanta: trece Canalul Mânecii cu intentia de aranja sa joace un joc la Londra. Dupa ce au batut pe la fel de fel de usi si porti, fara ai lua în seama careva, ajung inimosii nostri compatrioti în Hyde Park, locul de manifestare a fel de fel de curiozitati si în special discursionisti care de care mai bizari. Aici au avut ideea de a se manifesta si ei în sensul pentru care facuse atâta cale: au încins o miuta între ei sub privirile admirative ale plimbaretilor prin parc. Si au jucat cu siguranta cu mult har dar si cu ciuda pe ignoranta britanica, ce le fusese rezervata la atâta râvna si ardoare.
In acelasi sens, de admiratie si dorinta de a cunoaste rugbyul englez, reamintesc fiorul de satisfactie trait când jurnalul de sport ne reda amanunte si fotografii de la vizita Selectionatei Bucurestiului (1955) la vestitul colegiu din orasul Rugby, acolo unde a încoltit samânta acestui minunat joc. Da ne simteam vrednici, prin reprezentantii nostri, ca fusesem si noi „acolo”, unde se plamadise ceva ce avea sa devina un fenomen mondial de ampla si profunda bogatie social-umana.
Fara îndoiala ca desele contacte pe care echipele noastre le realizeaza prin anii 30 cu echipele franceze, unele rezultate surprinzatoare, cu scoruri foarte strânse (amintesc jocul test cu Franta din 1938: 8-11), au sensibilizat oarecum conducatorii rugbyului britanic.
Mai trec ceva ani buni pâna când în 1954 ne viziteaza prima echipa britanica, Swansea. Prestatia selectionatei noastre (am jucat sub denumirea de Locomotiva) este la înaltime, iar victoria extrem de pretioasa (23-12); au stralucit atunci aripile de treisferturi D.Ghiuzelea si I. Dobre (cele 5 eseuri marcate de acestia spunând mult despre jocul ofensiv si spectaculos practicat în liniile noastre dinapoi), Al. Paloseanu (nr. 8) si D./Titi- Ionescu (nr. 9), ultimul considerat cel mai complet jucator al jocului.
Victoria la Swansea are un ecou fericit, visul de a juca pe pamânt britanic realizându-se cu adevarat chiar un an mai târziu când Selectionata Bucurestiului este invitata sa faca un turneu de trei jocuri în patria rugbyului.
Pe lânga grijile ce le ridica dificultatea unei asemenea aventuri, evidenta era încarcatura emotionala a jucatorilor si interesul oamenilor rugbyului românesc; doar mergeam spre acele locuri unde tânarul Elis Wiliams Webb în anul 1823 într-un joc de fotbal a facut primul gest al viitorului joc, poveste de care am mai vorbit. S-a adaogat si interventia securitatii care a radiat de la actiune câteva piese de baza printre care si D.Ghiuzelea, aflat atunci în mare verva.
Aceste prime jocuri ale echipei noastre pe aceste tarâmuri aveau sa fie ocazii de mare surpriza pentru britanici, surpriza în tribune si multe, multe elogii aparute în presa. Fara îndoiala, întâlnind formatii de cluburi centenare echipa noastra a impresionat prin jocul viguros, echilibrat pe compartimente si mai ales spectaculos. În plus rezultatele afirmau competitivitatea echipei: o victorie detasata cu Swansea/19-3 si o înfrângere la limita la celebra echipa Cardif /3-6, ambele în Tara Galilor, cum si un egal cu campioana Angliei, Harlequins/9- 9. Reusita acestui turneu a facut ca imediat sa se angajeze tratative pentru cel de al doilea turneu ce avea sa fie realizat în anul 1956.
În toamna anului 1955 ne viziteaza din nou Swansea si în premiera Harlequins. Swansea, echipa de marca a rugbyul galez care traia atunci o adevarata epoca de aur (numai cu putin timp înainte fusese învinsa la limita de celebra echipa Barbarians/5- 6). Aceasta pierde toate jocurile la Bucuresti (cu CCA/12-6, cu Constructorul/ 5-3 si cu Dinamo/9-5), în timp ce Harlequins câstiga jocul cu Selectionata de Tineret/0-10 si pierde cu Selectionata Bucuresti/14- 10. Echipa engleza, cu demiul Jeeps în mare forma, da pe Stadionul Republicii celor 20.000 spectatori o buna imagine a unui elegant rugby englezesc.
În anul 1956 Selectionata Bucuresti întreprinde cea de a doua aventura în Insulele Britanice; de data asta organizatorii nu mai vor sa riste si o pun la încercare numai cu echipe din Anglia, cu adversari de prima mâna, dornici de a pune rezultatele turneului anterior pe seama surprizei. Echipa noastra, avizata de aceasta data de cum se joaca în aceasta parte a lumii este pregatita si hotarâta pentru o noua isprava. Se punea insistent întrebarea: va rezista echipa noastra si la cel de al doilea test britanic?
Si iata ca primul joc, cu selectionata regionala Leicester Tigers, echipa de top în competitiile engleze, se termina la egalitate (6-6); victoria noastra în cel de al doilea joc, cu RFC Gloucester/10- 6 a intrigat mult mândria engleza. Ramânea speranta acestora în ultimul joc cel cu Bristol United, care însa si acesta se termina la egalitate (6-6), echipa gazda fiind de fapt aceea care a alergat tot timpul dupa egalare.
A fost sa fie ca si în acest al doilea turneu sa iasa totul bine în privinta jocului, ca argumente ale reusitei noastre mentionând: omogenitatea si dârzenia echipei, o mare mobilitate a jucatorilor în teren, sau evolutia electrizanta a lui Al. Penciu (denumit de englezi Alexandru cel Mare), cum si alte reusite spectaculoase precum dropgolul reusit surprinzator de pe la 40 m de At. Marinache (jucator de linia a doua si nu chiar obisnuit la asemenea executii).
Am zis în privinta jocului, pentru ca altfel emigrarea lui S. Luric la primul turneu a creat, prin suspiciuni ale conducatorilor si nelinistile jucatorilor, o presiune psihologica destul de pregnanta în delegatie.
În fine, jucatorii nostri dovedisera virtuti ce cu greu le gaseai explicatia, daca nu aveai în calcul talentul si dârzenia lor, seriozitatea cu care se bateau pentru rugbyul nostru.
În cele doua turnee au participat urmatorii jucatori (* au jucat numai într-un turneu):
| linia 1ª: Alexandru Teofilovici, Margarit Blagescu, Stan Luric*, Gheorghe Pârcalabescu* , Paul Iordachescu, Nicolae Soculescu; linia 2ª: Vasile Mladin, Atanase Marinache, Constantin Cocor*; linia 3ª: Ion Dorutiu*, Viorel Morariu, Traian Picu, Emil Dumitrescu, Marin Ciobanu*; mijlocasi: Dumitru/Titi Ionescu, Rene Chiriac; treisferturi: Ion Ilie, Carol Kramer, Radu Nanu, Ion Dobre, Radu Veluda, Aurel Barbu; fundas: Alexandru Penciu | |
| Antrenor: Nicolae Padureanu | |
Bilantul celor doua turnee (2 victorii, 3 egaluri si o înfrângere) îi determina pe englezi sa perfecteze înca un turneu chiar pentru anul urmator. Rugbyul românesc traia din plin satisfactia reusitelor în disputa cu echipe ce jucau un rugby de cea mai rafinata clasa.
Dar anul 1957 urma sa rezerve rugbyului nostru evenimente majore, unele fericite, altele nici atât. Jocurile cu Selectionata Londrei si Cardif, ce ne-au vizitat, si jocul cu Franta, prima întâlnire dupa razboi, erau motive de mare animatie si sperante. Acestea constituiau în acelasi timp si prilejuri excelente de a face o buna pregatire a echipei pentru cel de al treilea turneu în Marea Britanie. Rezultatele obtinute cu Sel. Londrei/3-11 (cea mai buna echipa ce ne vizitase până la acea data), cu renumita echipa a Frantei/15-18 (joc disputat la doua saptamâni interval) si cu Cardif/6-3, erau împliniri ce justificau sperantele tuturor.
Si iata, în preajma plecarii în cel de al treilea turneu, CC al PMR nu avizeaza actiunea fapt pentru care turneul este contramandat în ultimul moment. Britanicii “înghit” greu anularea turneului, asa de greu ca vreo 20 de ani pedepsesc rugbyul românesc cu totala lor indiferenta, nevrând sa mai auda de nici-un contact.
Cu siguranta ca ramânerea în lumea libera a lui S. Luric în 1955 si a lui S.Dumitrescu (un an dupa aceea cu ocazia turneului selectionatei sindicale în Franta), dar si a mai multor olimpici cu ocazia JO de la Melbourne , a ridicat suspiciunile securitatii pâna la compromiterea acelei actiuni care ar fi putut sa accelereze consacrarea rugbyului nostru, acceptarea ca parteneri la marile evenimente ale rugbyului mondial.
Vasile Constantin-Mao
Va urma:
- 1979: Preludiu la marile reusite în Marea Britanie: T.Galilor – România: 13-12
- 1985: Reprezentatie pe Twickenham: Anglia –România: 22-15
- 1988: Primul meci-test câstigat pe pamânt britanic: T.Galilor – România. 9-15
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu