Legat de lipsa de pe piata interna sau externa a unor însemne publicitare ale nationalei noastre, deci o insuficienta preocupare pentru popularizarea masiva a rugbyului pe lânga un eveniment asa de major cum este turneul final al Cupei Mondiale, în timp ce la noi în Bucuresti „dai cu pusca sa gasesti ceva”, iata, cineva spune ca si în Canada se gasesc usor tricouri si alte obiecte cu însemnele tarilor participante (sau nu) la CM, si implicit ale portughezilor. Dar îmi mai spune si alta persoana ca, „cine vrea sa gaseasca cu adevarat acest tricou îl gaseste la magazinul Iris Green”. Unde o fi acesta, eu nu stiu (!).
De aici reflectia urmatoare:
Jocul nostru de rugby, pentru a iesi din cercul lui limitat si închis trebuie sa vina în întâmpuinarea maselor, trebuie sa sensibilizeze printr-un impact continuu si stiintific organizat. Sa se loveasca lumea la tot pasul si sa se întrebe: ce mai este si acest rugby? Stiu, costa, dar în cazul discutie se si putea câstiga. Las la o parte modul diferit cum portughezii au tratat si exploatat, material si moral, acest mare eveniment, la impactul publicitar de presa si comercial (toate marile complexe comerciale în vitrine, în cataloage si în rafturi prezinta convingator si tentant rugbyul, alaturi de fotbal si alte sporturi), vorbesc de actiuni organizate de federatie si de comitetele regionale, de antrenorii însasi, care traiesc evenimentul la înaltimea importantei acestuia.
Nu m-am desteptat acum cu chestiunea asta „cu rugbyul care trebuie sa vina în întâmpinarea mediului social si în special al tineretului”. Primul lucru care l-am facut când am avut niste atributii federale a fost confectionarea unui afis cu o figura placuta de copil ce pasa un balon de rugby, cu îndemnul firesc si tentant: „Vreti sa fiti mari si voinici? Jucati rugby chiar de mici!” L-am distribuit la toti antrenori, copiii batându-se pentru acest afis. Am stiut ca vazându-l zilnic la avizierul scolii, sau atârnat în camera sa, acesta îi va transmite poate si imboldul de a încerca sa asculte de povata. Si animatia în rândul copiilor, n-o spun numai eu, a fost evidenta în acea perioada, poate si datorita afisului respectiv.
Am recomandat insistent dupa aceia, refacerea acestui simplu si logic mod de sensibilizare, mai ales al copiilor, si, bine înteles, un afis specific nu stiu daca avem.
Aseara am avut o cina de despartire cu lumea rugbyului de aici, unde eu am zis, modest, ca mare lucru n-am facut. Au fost vreo 25 de persoane: cam 12 veterani, 4-5 antrenori, câtiva jucatori, mai vechi si mai noi, presedintele clubului si cel al comitetului regional. Mici atentii si vorbe, dar si o îmbratisare de la fiecare cu destula încarcatura emotionala, simtind în gest afectiune si destula consideratie. Ei, portughezii, faceau un gest firesc, eu traiam o situatie inedita.
Astazi vreo 15 studenti din ultima mea grupa de activitate ma asteapta la un prânz. Sunt în vacanta, cei mai multi sunt din afara orasului, ma coplesesc cu atentia lor. Le-am pregatit fiecaruia o mica atentie si o sa ma uit plin de emotie în ochii lor, mândru ca am avut puterea ca pâna în ultima clipa a activitatii de dascal sa le transmit patima si rigoarea cu care trebuie sa cinsteasca profesiunea de educator.
Si bine înteles, ma gândesc, asa ar trebui sa fie si pe la noi: adunati la un loc, daruiti la o idee, aproape si dezinvolti în manifestare, fata de cel drag sau de cel în nevoie. Si totusi am vazut si la noi manifestari de acest fel, încântatoare. Ati trai o frumoasa surpriza, în acest sens, cu frumoasa lume a rugbyului clujean, sau cel mai bine sa încercam sa ne deschidem noi dorinta si placerea de asociere, de comunicare si petrecere sociala. Am si vorbit de functia sociala a cluburilor, care încet-încet trebuie sa schimbe mentalitatea noastra închistata, pizmasa, de solitari neîntelesi.
Trebuie sa ne depasim stadiul marcat de educatia grav infestata politic (pentru cei mai în vârsta) sau precara (pentru cei mai tineri), stare marcata si de nevoi si urâciuni la tot pasul. Ne ajuta la aceasta miraculoasa deschidere a sufletelor chiar rugbyul, cu generozitatea lui imensa în asociere, în sustinere, în împartasirea cu coechipierii a bucuriei sau a durerii, a sperantei. Trebuie sa-i lasam acestuia mirculoasa lui traire (si sa-l sustinem noi, conducatorii si antrenorii), transformând rugbyul pentru cei multi într-o reala scoala de educare a bucuriei.
Ce meserie, ce tact, ce elan pedagogic trebuie sa aiba educatorii nostri.
Stau si ma gândesc iar, daca cei 20 de educatori, pe care trebuie sa-i faca fiecare dintre cei 15 experti-formatori, la rândul lor „formati” într-o zi si jumatate de lectorii academiei noastre . . . Hai, ca parca si eu care vorbesc de acest hocus-pocus si iata 300 de educatori cu diploma, „formati” în cele 6 ore de curs teoretico-practic, cât prevede programa (scris negru pe alb), par un glumet penibil. Nu? Pai vor fi bietii nostri educatori destul de înarmati, cu cunostintele si instrumentele didactice ale unei sofisticate sarcini si profesiuni, pentru a fi capabili de a misca ceva în mentalitatea viitorilor rugbysti? N-asi vrea sa ridice toti din umeri si sa dea vina pe straini pe care noi nu pre îi întelegem.
In fine, îmi aduc aminte de o stiuate ce am trait-o cândva:
In 1970 am participat la un curs de antrenori fira, organizat de ffr, la Paris. La sfârsitul cursului ne-au organizat o cina oficiala la un restaurant (Cirano), vecin cu Moulin Rouge, ceva normal pentru toata lumea, pentru mine era de pomina. Ei bine, la petrecerea dezinvolta, plina de haz si voie buna în care francezii, belgienii spaniolii si italienii erau în pielea lor, eu si compatriotul meu, bulgarul si polonezul eram stingheri. Mi-a fost ciuda atunci, si în alte situatii, pentru sobrietatea ce ne-o cultivase în sânge viata si „societatea noastra luminoasa” de atunci. Nu pot sa zic ca dupa ce-am mai mers prin lume m-am schimbat mult si ca dau cu palaria de pamânt de câte ori prind ocazia. Nu. Dar stiu sa ma bucur de tineretea din jur, de bucuria celorlalti si îmi este tare bine.
Asa v-am vorbit de lectia portugheza si de multe altele.
Va multumesc ca m-ati citit si ati înteles pentru ce pledez: „haideti sa ne unim si sa facem ceva, totul, mai bine”.
Vasile Constantin-Mao
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu