Corpul de Voluntari al FRR sau putina lume a rugbyului nostru

Iata o actiune a FRR interesanta si de adevarata esenta rugbystica ce atinge altruismul recunoscut al iubitorilor acestui joc. Si chiar daca pe langa zecile de mii de voluntari cu care se pot lauda marile forte rugbystice numarul voluntarilor nostri deocamdata pare insignifiant, acesta este extrem de pretios. Este un inceput pe care altii l-au facut cu sute de ani inaintea noastra, sau chiar de la inceputul rugbyului, si, ca peste tot si la noi, acest inceput firav, prin forta rugbyului insasi, trebuie sa cristalizeze bogat generozitatea si disponibilitatea de casta, iata, manifestata destul de amorf astazi.

Momentul, cu disponibilitatile chiar asa de limitate, poate dezolant pentru unii, este capital pentru rugbyul nostru. Si asta, sper, in primul rand pentru deschiderea barierelor spre o comuniune si simtire rugbystica sincera si profund participativa la mai binele activitatii ce ne leaga.

Respectul neconditionat ce-l datoram unii altora, doar pentru optiunea afectiva la acest joc, asa cum auzim ca functioneaza in alte zone rugbystice, ar trebui sa fie implementat cu calm si speranta si in rugbyul nostru. In limitele acestor bune si firesti relatii civilizate, ale bunului simt, trebuie sa dezvoltam o strategie ampla de asociere si amplificare a iubitorilor de rugby.

Sugerez in continuare, valorificarea cu orice pret a parghiei de baza de care federatia dispune: cluburile si gruparile rugbystice. Propunerea ce am facut ca acestea sa fie remodelate pe o structura functionala la alti parametri de activitate de cât cei actuali, remodelare impusa de evolutia rugbyului în lume si chiar de angajamentele din actualul mandat federal (surprins, vad ca si la viitoarea plenara nu li sau gasit loc unor probleme fundamentale) , prevedea si accentuarea functiei sociale a acestora, aproape inexistenta astazi. Constituirea obligatorie a corpului de sustinatori (poate chiar conditie de participare la un anumit nivel competitional) , programele educative ample si diverse promovate în teritoriu, divulgarea ampla a rugbyului în mediul scolar etc. pot face din discretele si limitatele noastre cluburi/sectii adevarate celule de actiune. De fapt pot fi si singurele sperante, ce perfectionate pot aduce o animatie in jurul activitatii rugbystice, impartind bucuria trairilor sportive cu cat mai multi spectatori, crescand cu certitudine si disponibilitatile pentru voluntariatul rugbystic.

Nu mai vorbesc de o abilitate si diplomatie bine controlata în relatii, de atentia ce o datoram fata de initiativele pro-rugby, de eliminarea oricarei tente de aroganta in tratarea pesoanelor sau problemelelor activitatii nostre, nuante comportamentale ce mai greveaza acele relatii firesti ce ar trebui sa domine si sa adune si lumea rugbyul nostru.

Cu toate ca nu pot participa la actiunea IRB Nations Cup din acest an as fi foarte onoarat sa fiu inscris in lotul de voluntari al FRR.

Voi reveni la tema ridicata in interventia de astazi..

Tuturor, cele mai bune urari de bine,

Vasile CONSTANTIN-MAO

Ceva despre pregatirea sportiva

Despre un aspect al pregatirii specializate

Pista de cauciucuri si materialele protectoare la contacte

Recent, un amic mi-a povestit impresiile dupa o in vizita in Africa de Sud, unde a avut ocazia sa asiste la antrenamentele unei echipe de rugby. A fost puternic impresionat de lumea multa si viata sociala ce se desfasura la stadion pe langa antrenament. Familii intregi, persoane de toate varstele si categoriile, aveau pe langa antrenamentul echipei de rugby clipa de ragaz si deconectare cotidiana.

Apoi, pe langa alte detalii din desfasurarea antrenamentului, a fost impresionat de lucru ce jucatorii l-au facut la pista de cauciucuri (!).

Amintesc mai tinerilor in rugby ca prin anii ´60-´70 aproape toate terenurile noastre de rugby aveau montate si o asemenea pista. Bine dozata rezistenta acestora, dupa calitatea si marimea pneurilor, numarul si imbinarea acestora, pista constituia un bun si stimulant mijloc de a-ti experimenta forta si decizia la contacte. Am apucat sa lucrez la acest gen de pista care, combinat cu receptia si pasarea balonului pe contact, producea o buna solicitare a jucatorilor. Apoi, cu toate ca nu necesita cine stie ce investitie (pneurile fiind uzate), usor, usor s-au dezafectat de peste tot. Iata insa ca in lume se mai folosesc mijloace „arhaice”, dar care actioneaza la un obiectiv important: rezistenta si decizia jucatorilor in contacte.

Intre timp au aparut alte materiale moderne de antrenament cum ar fi si sacii si costumele protectoare de placaj, precum si scuturile de contact. Consider bine venita utilizarea acestora, mai ales pentru o variatie a mijloacelor de exercitare, pentru capacitarea tinerilor la decizia in contacte sau chiar la o grupa performanta pentru protectia jucatorilor la un antrenament tactic inainte de joc.

Dar substituirea in mare parte a antrenamentului de placaje si contacte la adversar real, prin utilizarea acestui material ce atenueaza impactul, constituie un mare prejudiciu, fie la tehnica de executie, fie la insasi otelirea fizica si psihica in acest efort, atat de important pentru atac, cat si pentru aparare.

Spre exemplu, exersarea placajului la sacii respectivi nu are nimic din executia tehnica propriu-zisa, unde atacantul la oricare procedeu (fata, spate sau lateral) este in miscare, determinandu-i aparatorului cu totul alta structura a procedeului (de marcaj si la placajul propriu zis). Merg mai departe si afirm ca este chiar o greseala sa lucrezi excesiv si sa zici ca inveti sau perfectionezi placajul prin exercitii la saci.

Am vazut o grupa de 22-24 juniori lucrand cu doi saci si patru scuturi. In timp ce un jucator executa un placaj si doua contacte ceilalti asezati in doua siruri asteptau sa le vina randul (fiecare avea zece coechipieri in fata). Ma gandeam ca fara acel "ajutor", sa zicem modernizat, jucatori in formatie de perechi in acelasi timp, in care le venea randul sa faca o data parcursul tehnic respectiv, ar fi facut 5-6 placaje si 8-10 contacte. Castigul, si de densitate al lucrului si de realitatea situatiei, e usor de constatat unde era.

Si apoi, este o lege a perfectionarii tehnicii sportive, pe care n-o poate schimba nimic vreodata si anume „exercitarea in conditii cat mai apropiate jocului este sfanta”. Ne mai miram apoi de ratarile puerile de placaje sau de fragilitatea contactelor observata adeseori la urmasii "marilor zimbrii” ce disperau altadata adversarii cu placajele lor naucitoare si ii demolau la gramezi ordonate.

Masina sau jugul de meleé

S-au adus 10 aparate noi (sa le zicem moderne, cu toate ca le stiu de vreo 20 de ani) si se vor mai aduce inca pe atatea, astfel ca mai toate echipele de seniori sa aiba ocazia de a perfectiona tehnica si forta la acest important moment fix al jocului: gramada ordonata.

Chestiunea este ca avem aparatele, dar este suficient asta?

Trebuie sa le si folosim asa cum trebuie. M-am gandit la acest aspect asta-vara cand, la un teren am vazut jugul respectiv. Bine, era la ceva timp de cand gruparea respectiva il primise, nu apucase inca sa-l despacheteze, era tot „la tipla”. Pentru ca am lucrat cu acest aparat ce simuleaza oarecum miscarile pe orizontala si verticala la nivelul liniei I si la care se poate doza opozitia la efortul de impingere, individual sau colectiv, le-am dat amicilor cateva sfaturi.

In primul rand, i-am pus sa scoata corzile elastice si sa le depoziteze undeva pentru a nu disparea; le-am recomandat ca si pernele trebuie depozitate pentru a le proteja de intemperii sau de vreun gest necucetat. Apoi, amicul nu stia, atunci, ca cilindrii trebuiau umpluti cu apa. I-am recomandat ca aparatul intreg sa fie protejat or într-un spatiu închis, or cu o prelata. Am fost surprins sa vad ca respectivului aparat ii lipsea cel de al doilea rand de perne, cele pentru grupaje, asa cum stiu eu ca era dotat prototipul original (!). Bineînteles, daca toate sunt fara acest al doilea rand de perne, prejudiciul nu este de colea, aparatul neputand fi utilizat si pentru o gama larga de exercitii de grupaje (maul si ruck), atat de necesare intr-o pregatire complexa.

Apoi, nu cunosc la ce nivel s-a facut instruirea tehnicienilor pentru lucrul la acest aparat. Dupa impresia ce am avut-o la o demonstratie facuta chiar de un reprezentant al firmei furnizoare, cred ca era absolut necesara aceeasi prezentare si la noi, acesta neputand fi substituita de nicio alta improvizatie.

Demonstratia respectiva a fost facuta de un fost jucator englez, inchizator, ce el propriu desfasura un efort ce te uimea (domina masina mai bine decat o întreaga linia I de seniori). Apoi gama de exercitii executate cu pachetul de jucatori era destul de ampla si elocventa. Vazand acea demonstratie mi-am dat seama de marile efecte ale lucrului la acest aparat. Pe langa exercitarea tehnicii corecte de impingere si de formare a gramezii ordonate, perfectionarea fortei de impingere (a sincronizarii efortului etc.) se poate exersa, combinat cu tot efortul coordonat de dominare a adversarului in impingere si talonarea balonului, plecarile in atac, cum si iesirile in aparare. Utilizand al doilea rand de perne se poate exersa tehnica de grupaj cu sarcina majora de dominare a adversarului (impins masina), si o sumedenie de alte manevre.

Impresionat de exchibitia acelui profesionist vis-a-vis si de „timiditatea” unor inaintasi adevarati, dar neexperimentati in acest exercitiu, mi-am dat seama ca pe langa otelirea fizica, in acest efort atat de specific rugbyului, si perfectionarea tehnica, castigul major prin lucrul la acest aparat este si de ordin psihic: decizia si fermitatea în angajamentul cu adversarul, obsesia de a-l presiona continu si de a-l dezechilibra psihic cu duritate si perseverenta in impingere.

Daca la noi nu s-a beneficiat de o asemenea demonstratie, banuiesc ca nu este inca tarziu sa se solicite, traducerea unor recomandari oricât de fidela ar fi sau chiar o expunere video ne putând reda amploarea efectului de care vorbesc.

Apoi, lucru continuu si obiectivizat in acumulari este fundamental. Numai asa putem valorifica investitia facuta.

Se poate lucra si cu jucatorii mai tineri? Bineinteles, cu atentie la dozare rezistentei (numarul limitat al corzilor elastice) si la pozitia corecta, rectilinie, a spatelui. Pentru cei mici doar ca un divertisment in instruire. La grupa de 12-14 ani, lucrat cu caracter informal si ocazional, se poate exersa numai pe o linie, evitandu-se total exagerarile. La grupa 14-16 ani cu presiunea moderata din spate si insistandu-se mai mult pe detalii tehnice. De la 16-17 ani, cand constitutia morfo-functionala si disponibilitatile organismului la efortul de forta se apropie de cele al adultilor se poate executa un program complet, ramanand valabila atentia sporita fata de tehnica corecta. Tehnica si presiunea la grupaje se poate exersa oricum (daca dispunem si de pernele respective).

Ideea este de a se dezvolta de timpuriu preocuparea la presiunea fizica si psihica asupra adversarului, preocupare transformata mai tarziu intr-un reflex benefic pentru randamentul individual si colectiv.

Propunere:

Pentru a nu avea surpriza ca aparatele ruginesc degeaba pe la noi, propun sa li se faca echipelor cadru-program de pregatire la jug, cum si teste de capacitate în lucru (individual, pe linii sau în formatie completa) si teste cu structuri tehnico-tactice la gramada ordonata si grupaje.

Vasile CONSTANTIN "MAO"

Despre pregatirea copiilor si juniorilor

Pentru ca tot vorbim de ridicarea calitatii instruirii rugbystice in diferitele sale aspecte, iata intervin cu cateva referiri, deocamdata despre pregatirea fizica la nivel de copii si juniori, ce le consider importante si care cred ca merita o reflectie corespunzatoare.

Pentru pregatirea fizica precizez, fapt bine cunoscut, ca exista in viata sportiva a unui jucator anumite etape, strans legate de evolutia organismului in crestere (a proceselor senzorial-motoare) , pe care nu trebuie sa le pierdem in programarea si desfasurarea pregatirii sportive.

Si pentru ca acestea se refera la varsta copilariei si in special a perioadei pre-adolescente, cand plasticitatea proceselor scoartei cerebrale si capacitatea perceptiv-senzorial a sunt de maxima acuitate, disponibile pentru imense acumulari, aici, in aceasta etapa este cazul de a interveni specializat si bine orientat in instruire.

Ridic acest aspect pentru ca in rugbyul nostru, pe langa aria extrem de redusa la aceste segmente, niciodata nu au fost interventii metodologice serioase pentru a se valorifica aceasta etapa in formarea jucatorilor. Ramane de vazut cum Academia de Rugby va suplini aceasta lacuna.

Concret, consider ca preocuparea evidenta pentru o specializare rugbystica excesiva la nivel de copii si juniori mici in detrimentul unei instruiri complexe, chiar si prin exacerbarea spiritului competitiv, vine sa accentueze niste bariere limitative in manifestarea polivalenta a tinerilor. Cu siguranta, fapt dovedit, copiii nostri stiu sa paseze si sa placheze mai bine decat multi dintre copiii straini intalniti in rarele participari la turnee internationale. Dar oare este destul ca acestia sa devina si mari jucatori cu o activitate psiho-motoare complexa? Am exploatat convenabil acele etape de maxima receptivitate a influentelor formative, mai ales daca acestia au cunoscut activitatea sportiva dezorganizat sau in afara acestor etape?

In acest sens precizez urmatoarele:

- in decursul activitatii antrenorale nu m-am condus dupa o metodologie adecvata; am mentionat in repetate randuri ca de la cele mai mici categorii exersarea rugbystica se face prin unica metodologie cunoscuta, cea a adultilor, bineinteles miniaturizata, cu particularizari dupa flerul pedagogic al antrenorului;

- ulterior am constatat ca exagerand, uneori, lucram contradictoriu obiectivului ce-l vizam. Asa am descoperit si preceptul pentru practica sportiva ca important este: „nu sa faci mult ci sa faci totul foarte bine”, adica respecand la fiecare categorie de varsta particularitatile psiho-fiziologice, aplicand o metodologie de instruire adecvata.

Spre exemplu dezvoltarea vitezei (sub toate formele de manifestare) trebuie sa se faca cu eforturi de durata scurta si cu intensitate maximala, dar si cu refacerea organismului (90-95%) intre repetari. Presat si de timpul limitat de antrenament dar si de volumul cunostintelor si deprinderilor tehnico-tactice ce intodeauna obsedeaza antrenorul de juniori, perfectionarea vitezei ce o urmaream, fara pauzele respective intre repatari, se transforma de fapt in cresterea rezistentei la efort in regim de viteza, ceiace este cu totul altceva.

Apoi, viteza, calitate fizica "inascuta" (adica marcata de un ridicat indice genetic), se amelioreaza in contul unei tehnici corecte de alergare si a perfectionarii calitatii de forta exploziva. Asa ca tehnica cunoscuta la alergarea de viteza (care vizeaza contactul cu solul al piciorului pe partea anterioara a talpii, balansul amplu al membrului inferior in pasul anterior, postura corpului in alergare, cum si miscarea sincronizata a bratelor), am exersat-o amplu in exercitii de alergare accelerata si lansata, cu starturi din diferite pozitii etc. Tarziu aveam sa descopar un element principal in tehnica alergarii de viteza si care banuiesc ca este inca putin cunoscut in practica noastra rugbystica. Este vorba de asa zisa „miscare griffe” in care piciorul anterior precede contactul cu solul printr-o miscare energica si scurta, de retractare, spre inapoi. Prin acest gest, cheie in alergarea de viteza, partea anterioara a fuleului se scurteaza cu 15-20cm, dar prin apropierea sprijinului anterior de proiectia centrului de greutate, impulsul orizontal, orientat optim spre inainte, este eficace folosit in dezvoltarea vitezei. Fara acest detaliu ni se pare ca alergarea de viteza nu implica cine stie ce sofisticata tehnica, dar bineinteles ca prejudiciul in manifestarea sportivilor ne penalizeaza suficient ignoranta.

Pentru perfectionarea capacitatii coordonative, determinanta este perioada copilariei bogata in acumulari, cand usurinta invatarii intuitive stimuleaza enorm evolutia psiho-motoare a acestora (dependenta de caile de conducere a impulsurilor nervoase ce se maturizeaza destul de timpuriu). Daca s-a pierdut acest moment acumularile in contul coordonarii si dexteritatii motoare sunt mult mai incete si bineinteles limitate. De aceia se recomanda, la copii si juniori mici, interventia cu o pregatire complex-diversifica ta folosind prioritar mijloace sub forma de joc (cu componenta afectiva puternica sustinatoare a motivatiei si intersului acestora), cu exercitii cat mai variate de solicitare, luate din jocul de rugby dar si din atletism, gimnastica, natatie si, mai ales, din celelalte jocuri sportive.

Apoi, in perfectionarea rezistentei in alergare sau in efort combinat in general, destul de tarziu am aflat ca organismul isi perfecteaza disponibilitatile fiziologice la efortul aerob sau anaerob pana la un anumit punct dupa care lucrul si efortul este pierdere de timp si cheltuiala de energie fara rost.

Fara discutie, uimit chiar de capacitatea la care imi conduceam juniorii in efort, uneori am si exagerat, castigand mult insa prin aceasta in disciplinarea si motivarea grupului, pentru care pregatirea fizica este un mijloc prin excelenta. Multumesc cerului ca n-am avut accidente, controlul medical obligatoriu inainte de sezon era riguros si bine venit. Ce am reusit fie cu Rapid fie cu Locomotiva a fost o pregatire fizica complexa facuta pe parcursul intregului sezon, inclusiv in programul competitiv. Pista si tribuna stadionului Giulesti, sala de haltere cu suficiente discuri de 20-25 kg pentru lucru simultan, antrenamentele in Padurea Baneasa, stagiile la mare (cu alergarile pe nisip si in apa) sau la munte (cu alergarile in panta) erau ocazii de mare concentare a instruirii complexe.

O recompensa serioasa la preocuparea pentru o pregatire fizica complexa, am avut prin promovarea unui numar mare de jucatori, inca juniori, in formatii de seniori, chiar de prima marime. In acest sens cred ca mai detin inca performanta de a fi promovat un junior, si chiar inaintas, in nationala mare.

Bine, nu multi au pot intra intr-un complex sportiv serios, asa cum am avut eu posibilitati pe care am si stiut sa mi le apropii, sau cum au astazi loturile nationale, dar fiecare trebuie sa-si organizeze baza sportiva pentru o activitate de instruire cat mai divesificata.

Spre exemplu pentru pregatirea de forta indispensabil este montarea unui „portic” la teren, la care sa poata lucra simultan 6-8 sportivi. Programul ar putea cuprinde o gama variata de solicitari plecand de la cele cu incarcatura proprie pana la cele cu supra incarcatura (partener sau centuri cu greutati); ar putea fi aplicat, cu atentia respectiva, chiar si celor mai mici, miscarile putand fi usurate (mentinerea pozitiei de suspendat cu bratele in flexiune; tractiuni cu ajutor aplicat la un picior) sau ingreunate (flotari cu sprijinul picioarelor mai sus, abdomen din atarnat) etc.

Exercitarea de forta, ca si cea de rezistenta, ar putea fi facuta, in antrenamente speciale, sau in finalul antrenamentelor cu continut tehnico-tactica, locul unde trebuie plasata solicitarea la eforturile de forta si rezistenta. Important este, deasemeni, obisnuita si motivarea tinerilor jucatori pentru propria preparare fizica, determinanta pentru randamentul rugbystic.

Iata si cateva recomandari, propuneri:

1. Este imperios necesara sistematizarea metodologiei de instruire rugbystica la diferitele categorii de varsta, cu obiective formativ-educative clare ale activitatii, cum si mijloacele adecvate: elaborarea de programe cu structuri de exercitii pentru invatarea alergarii, complexitatea manifestarii motrice, cu jocuri cat mai diverse si precis directionate: pentru dezvoltarea indemanarii, vitezei, de lupta si contact etc., cum, bineinteles; si deprinderi si cunostinte rugbystice;

2. Organizarea pe langa competitiile de rugby si a unor concursuri de abilitate motoare a practicantilor (in ideia stimularii lucrului specializat la sectii);

3. La nivel de juniori obligativitatea gruparilor de a prezenta cu ocazia diferitelor competitii (turneele finale ale campionatelor nationale), pe langa anumite exigente de gabarit ale jucatorilor, un numar de 5-6 sportivi ce vor participa la un concurs de calitati motrice (alergare de viteza: 80-100m, alergare prelungita: 1000-1500m, forta cu incarcatura proprie) sau de abilitati combinate, motrice si tehnice (gen: pista de elemente tehnice, diferite stafete etc.). Ideia este ca pe langa pregatirea celor „reprezentativi” sa fie inclusi in programul complex de instruire si restul echipei.

Deocamdata atat la acest subiect, dar as fi foarte incantat cu o dezbatere prin interventii la importanta acestuia in rentabilizarea talentului tinerilor nostri.

Cu salutari tuturor,

Vasile CONSTANTIN-MAO

Lectia de rugby

Dragi amici,

In dorinta de a aduce unele observatii din experienta proprie in instruirea rugbystica la nivelul grupelor de copii si juniori, iata incep cu cateva considerente generale si o intamplare, ce eu o cred cu destul talc.

Cum si cat a evoluat rugbyul in ultimile decenii ne releva in detaliu statisticile pe parametri principali ai jocului la marile competitii. S-a redus durata si numarul momentelor fixe (gramezile ordonate au scazut de la 37, media pe joc la CpM 1987, la numai 16 la CpM 2003, inceperile si reinceperile se fac numai prin dropgol etc.), marginile au devenit ocazii de mare variatie si creativitate tactica fiind o rampa de lansare spectaculoasa si eficace a atacului, s-a generalizat jocul penetrant-grupat la toate nivelele echipei. Apoi, s-a dinamizat enorm ritmul de joc prin disponibilizarea inaintasilor in jocul deschis, jocul cu lovitura de picior a capatat valente tactice deosebite etc.

Profesionalizarea jucatorilor a ridicat la randul ei capacitatile de manifestare psiho-fizica a acestora la limite performante nebanuite.

Bineinteles, este responsabila si sustine toata aceasta evolutie a jocului metodologia de instruire, care s-a perfectionat continuu. In toate fazele formarii sportive nu se mai poate admite improvizatia si anacronismul. Chiar in faza primara, de atragere a tinerilor spre „ideea rugby” (cand jocul este folosit informal si distractiv), pedagogia aplicata trebuie bine elaborata, iar educatorii-formator i trebuie sa fie talentati si dotati pentru aceasta misiune.

Nu mai vorbim de procesul invatarii si consolidarii deprinderilor tehnico-tactice, de perfectionarea capacitatilor motrice si psihologice sau de obtinerea si dirijarea formei sportive etc., cu rigori metodologice si didactice (bazate pe experienta stiintifica si profesionalism) ce trebuie sa opereze pentru rentabilizarea optima a resurselor umane si materiale.

Ei bine, toate aceste chei stau in mana si priceperea unei singure persoane, a antrenorului. El, antrenorul, cu dedicatie si lideranta, autorizata de profilul moral dar si de profesionalismul sau, poate transforma in valoare sportiva potente latente si spiritul de echipa.

Grija unei federatii pentru constituirea si "profesionalizarea" corpului de antrenori trebuie sa fie ampla si cuprinzatoare pentru toate segmentele activitatii (scolari, copii, juniori, seniori, reprezentative). Corpul tehnicienilor, prin disponibilitat ile tehnico-pedagogice ale membrilor sai, este fara discutie forta dinamizatoare a evolutiei rugbystice. Referitor la acest aspect, repet, superficialitatea a fost totala dealungul anilor, ajungandu-se nici mai mult nici mai putin la pierderea unei adevarate scoli rugbystice romanesti ce o faceau tehnicienii nostri prin anii ´60,´70. Acestei politici de minimalizare a functiei de antrenor (vezi faptul ca mult timp nu a existat o strategie de largirea si innobilarea cu valori rugbystice a corpului de antrenori si nici o informare curenta), i s-a adaugat, pe langa iesirea fireasca a venerabililor tehnicieni din circuit, reducerea masiva a corpului de tehnicieni prin abandonul unei parti insemnate (antrenorii formatiilor desfiintate) sau prin emigrarea altora.

Pentru a remarca, inca odata, importanta specializarii diferentiate a antrenorilor in functie de particularitat ile de varsta si instruire ale sportivilor cu care lucreaza, imi reamintesc urmatoarea intamplare, astfel:

Ani la rand un foarte bun tehnician englez (Jan Bletcher), formator districtual al RFU, a desfasurat diferite actiuni la federatia portugheza. Pe langa participarea la anumite stagii ale echipei nationale, in diferite perioade ale anului sustinea lectorate si antrenamente demonstrative pe langa comitetele regionale de rugby (au portughezii si asa ceva). In acesta postura l-am asistat in cateva ocazii, personal fiind extrem de interesat de tot ce spunea si facea acest gentelman.

Ei bine, antrenamentele lui, cu echipele de seniori sau selectionata regionala, erau asa de bine elaborate, cu exercitii de o diversitate incredibila si adaptate perfect la obiectivul antrenamentului (tehnic, tehnico-tactic sau fizic), cu o atmosfera extrem de antrenanta, dinamizata perfect prin gesturi sau vocabular de acesta. Nu exagerez cand spun ca realiza adevarate spectacole, asa cum ar trebui sa fie orice antrenament perfect.

Intr-o sambata insa, cand era programat un antrenament cu echipa de juniori, o defectiune de organizare a facut ca la ora programata in afara de antrenorii participanti la acel stagiu sa nu fie picior de junior la teren. Salvarea a fost conducerea unui antrenament de catre vestitul tehnician cu grupa mea de copii ce era gata de lucru. Un interes grozav m-a cuprins, curios sa vad cum lucra cu copiii, sa vad ce exercitii adaptate si jocuri elementare folosea. Varsta mica a copiilor (10-12 ani), nivelul diferit de instruire a acestora, comunicarea greoaie (vorbea in engleza), au fost fara doar si poate pentru vestitul Jan impedimente serioase.

Principalul este ca n-am gasit in programul lui (fara indoiala fortat improvizat) niciun exercitiu specific de invatare, un joc, ceva deosebit pentru implicarea afectiva a micutilor mei sportivi. In concluzie, se intelege ca antrenamentul nu putea sa nu fie bun, dar pentru mine intr-un fel atunci, in acea ipostaza, acel adevarat maestru a fost o deziluzie.

A fost limpede ca, oricat de mare si tare metodist era, nu era el specialist pentru segmentul de copii. In discutia de dupa antrenament am vorbit de pedagogia infantila, de motivativarea copiilor si stimularea trairilor prin joc, de exercitiile structurate de la cele simple la complexe, de stimularea auto increderii in actiune, de formarea deprinderilor de comportament in grup etc. Dar aceasta a fost o expunere teoretica.

Antrenamentul practic trecuse si inca odata ajungeam la parerea ca misiunea de antrenor sau educator de copii nu este o treaba chiar usoara, asa cum mai sunt tentati sa creada si astazi multi dintre cei care cred ca detin tot secretul rugbyului.

Aceasta intamplare ma face sa gandesc si la usurinta cu care la noi se aleg specialistii, ba sa sustina pentru antrenori diferite teme in care nu au nici-o experienta, ba chiar si pentru pregatirea fizica, pentru seven´s rugby, pentru echipa nationala mare sau alta mai mica, parca fara nici-un criteriu sau o minima garantie ca macar este o investitie de perspectiva.

Cu salutari tuturor,

Vasile CONSTANTIN-MAO

Draga George,

Mai zilele trecute cand am aflat vestea ca simti o senzatie noua la picioare (acea greutate, durere), efectiv am fost foarte impresionat.

Asta si deoarece cunosc oarecum subiectul: licenta am luat-o in cultura fizica medicala (teza a fost “tratamentul prin miscare al paraliziei spastice”; inchipuieste- ti, se intampla asta aproape acum 50 de ani!), am lucrat si patru ani in recuperare la Baile Herculane, apoi, aici in Portugalia, am umblat putin pe la niste instiutii de paralizie cerebrala (o sa-ti vorbesc odata de acesta lume).

Dar acum doi ani s-a intamplat aici la Coimbra un accident grav cu un student de la Cluj ce urma sa faca un semestru intr-un schimb inter-universitar la facultatea unde lucrez, si langa care am fost aproape. Intr-o seara ducandu-se spre cantina, distrat - vorbind la telefonul mobil, pe o trecere de pietoni a intrat o masina cu viteza in el; de pe capota a cazut in cap, pe asfalt, traumatismul afectandu-i grav in special zonele neuro-motorii.

Doua luni a stat in coma profunda, timp in care il vizitam, marcat profund de ghinionul acelui tanar asa frumos si bine facut (era jucator de fotbal si facea culturism) ce fusese victima unei clipe nefaste de viata. Medicii erau, ca intodeauna in accidentele neurologice, extrem de rezervati. Ei bine, dupa doua luni cand am vazut ca a deschis ochii am fost asa de miscat si bucuros de revenirea la viata constienta cum putini poate isi dau seama daca n-au trait senzatia.

Vreo doua saptamani pana la prima reactie constienta vorbeam cu el, eram sigur ca ma intelege si il rugam mult sa-mi dea un semn. Din acel moment fiecare revenire (evolutia era dependenta si de resorbirea hematoamelor cerebrale) era o adevarata minune. Importanta era compania stimulanta in aceasta perioada, mai ales ca toti vorbeau in jurul lui alta limba. A avut mare noroc cu sora lui care a renuntat la un post de economista, prins greu la Cluj, si a stat, zi de zi, 6 luni linga el.

A ramas aici doi ani pentru recuperari dar si angajat intr-un proces civil de incapacitare fizica, de care s-a ocupat un frate al lui ce lucra la Lisabona, si de unde a primit o suma compensatorie, ce, bineinteles, niciodata, si oricat ar fi fost, nu i-ar fi recompensat sanatatea pierduta definitiv. A plecat cu mersul sacadat (partea stanga mai afectata) si vorbirea greoaie (trebuie sa fi obisnuit cu el ca sa-l intelegi).

Am ramas buni prieteni, iar zilele trecute mi-a trimis un mesaj spunandu-mi cum se simte, ce tratamente mai face, dar si vestea cea mare: a primit aprobarea ca in anul scolar viitor sa termine facultatea (mai avea de facut ultimul an) si ca nota ce i-o dadusem eu la rugby (dupa vreo 3 lectii ce apucase sa le faca), i-a fost recunoscuta. Vrea, si ar putea cred eu, sa lucreze intr-un cabinet de recuparare neuro-motorie.

Ti-am vorbit de drama acestui tanar pe care l-am acompaniat intr-o perioada asa de critica de viata, si pentru ca nu l-am auzit o data plangandu-si soarta trista, dar mai ales pentru a intelege bucuria mea stiindu-l cu speranta de viitor.

Acum poate intelegi mai bine si aplauzele si incurajarile sincere ce ti le-am trimis tot pe aceasta cale, cand, triumfator, prietenul nostru Marian Burlacu dadea vestea ce te privea.

Draga George, iti recomand calduros, te rog, sa faci pasul, sa comunici cu noi.

Stiu cata bucurie poti avea primind un mesaj. Si eu, cu participarea pe acest site, ce de fapt este al tau, traiesc o bucurie imensa la fiecare semn de atentie si participare, a cuiva cunoscut sau necunoscut, la problemele ce ne leaga. E o bariera pe care daca o treci, pe langa bucuria noastra a tuturor, tu vei simti o implinire noua pe care n-ai cunoscut-o pana acum.

Te salut calduros si daca imi trimiti un rand, doar un rand, pe aceiasi cale voi fi foarte recunoscator.

Cu bine,
MAO

Ceva despre pregatirea fizica facuta pentru participarea la CM - 2003

In continuarea interventiei anterioare, referitoare la "modernismul" in pregatirea rugbystica, redau un fragment din subcapitolul "Participarea la CM-2003” din lucrare despre care am amintit.

Pe langa fragmentul ce-l reproduc si in care ma refeream, mai ales, la pregatirea fizica, mai vorbeam despre nivelul tehnic manifestat de internationalii nostri la marea confruntare mondiala, despre pregatirea psihologica a acestora sau alte aspecte tratate superficial (abordarea competitiei cu o singura uvertura, accidentarea unui jucator de baza care a doua zi, cand i se lua interviul, inca nu stia ce are(!), ratarea ocaziei de a face un meci mare in jocul cu Namibia, „recordurile mondiale” la care ne-am adus si noi contributia: primirea celui mai rapid eseu - secunda 18, si primirea celor mai multe puncte pe parcursul unei eliminari temporare - 31, ambele in jocul cu Australia etc.)

Iata fragmentul respectiv:
Am aflat cate ceva din programul de pregatire, relatat aproape zilnic pe internet. Nu cunosc cum au decurs pregatirile unei mari echipe de la CM, dar mijloacele folosite si “brambureala” din pregatirea fizica a echipei noastre m-a pus mult pe ganduri. Reamintesc:

Pregatirile debuteaza cu stagiul din Franta in care primele zile sunt rezervate sporturilor extreme. Cred ca daca alte echipe fac fel de fel de inovatii metodologice, echipa noastra nu de astea avea mai mult nevoie atunci. Au mai intervenit in programul de pregatire ba o zi de inot, ba o alta zi de golf (!). Nu stiu, dar banuiesc ca obiectivul nu era pierderea timpului, ci era mentinerea intr-o activitate fizica intensa, cu relaxarea psihica prin alte mijloace decat cele obisnuite. Ei bine, pregatire prin inot se poate face numai daca baietii stiu sa inoate foarte bine, altfel se balacesc putin si ca sa nu le fie frig ies afara. Nu cred ca mai multi de 4-5 puteau profita de acest program. Cu golful, probabil, a fost si mai anapoda, pentru ca daca nu ai pus niciodata mana pe o crosa, te faci ca joci cat te faci si tragi plictisit la umbra. Consider, fara discutie, cele doua zile ratate, intr-o pregatire ce se vroia complexa.

Dupa jocurile de pregatire cu Franta si Tara Galilor, iaca specialistii decid ca echipa este la pamant cu pregatirea fizica(!). Nu mai spun ca vina era chiar a dumnealor si ca trebuiau sa stie asta inainte de jocuri, aveau mijloace de testare a instruirii, cum si suficiente probe fiziologice de verificarea capacitatii (ca vorba aceia, specialisti berechet pe acolo). Vin baietii la Poiana Brasov si se apuca sa dreaga treaba: pregatire fizica generala pe ruptelea (ascensiuni, alergari de fond si forta de se incingeau halterele), si asta cu trei saptamani inainte de marea batalie. Bineinteles, sacrificandu-se alte aspecte ale instruirii ce se impuneau in acea faza avasata de pregatire. Cu certitudine o pregatire fizica specifica era singura indicata in acel stadiu (complexe tehnico-tactice cu solicitare specifica jocului, cu ritm, intensitate, volum si duritate adecvata competitiei ce batea la usa, pe langa aspectele de organizare a jocului si altele de mare subtilitate ce se impuneau).

Apoi in pregatirea pentru ultimul joc trag baietii o joaca (fotbal, inchipuiti-va! ) pe una din placutele plaje ale Tasmaniei, de ramai perplex, in primul rand cum la pregatirea unui joc de CM se poate apela la acest mijloc. Si apoi oricine stie ca alergarea pe nisip provoaca o solicitare diferita asupra musculaturii si ligamentelor picioarelor, accentuata si mai mult la cei grei; aceasta, pentru un adevarat specialist, nu este un lucru de gluma (mentionez caderea grava din a doua repriza a jocului cu Namibia).

Fac pe naivul si intreb:
- sa fie oare vreo legatura intre aceste anomalii in pregatire si ca preparatorul fizic era recunoscut de baietii nostri drept magazionerul al nu stiu carui club francez, contractat sa-si faca "mana” pe echipa Romaniei?
- a fost chiar in interesul reprezentativei aducerea de asemenea "specialisti”?

Ei bine despre toate cele de mai sus cred ca specialistii importati ar fi putut primi ceva sfaturi de la tehnicieni de ai nostri, oricat de depasiti suntem tentati sa-i consideram. Ma chiar mir ca H. Dumitras si G. Sava, asistenti ai principalului, si de care nu se aude chiar nimic, nu au intervenit si ei cu cate ceva ce mai stiau din activitatea proprie.

Este clar ca Mr. Charrere nu a fost destul de bine ajutat nici chiar de oamenii lui, si ar (am) fi avut multa nevoie. Ma gandeam ca atunci cand inainte de grelele meciuri atragea atentia echipei, cu toata seriozitatea de altfel, unde ne paste pericolul (apararea la jocul cu australienii si gramada ordonata cu argentinienii) , ca treaba asta trebuia el sa o stie din totdeauna si sa fi lucrat serios cu doi ani mai devreme pentru optimizarea jocului nostru la aceste momente. Or este stiut ca, excesul in teoretizarea antrenamentului (pentru care de multe ori sacrifica exersarea practica), parte din arsenalul tehnic a fost neglijat, si in special placajele, forta si tehnica de impingere etc.

Toate aceste chestiuni probabil ca sunt deja stiute si concluzionate si, in afara de aprecierea “de ce mult bine a adus echipei nationale tehnicienii francezi”, erorile, de care numai de ele nu are nevoie rugbyul nostru, trebuie evitate pe viitor, chiar cu o echipa tehnica de aceeasi nationalitate.

In analiza activitatii echipei nationale probabil ca se vor trata si cheltuielile exorbitante facute pentru acest obiectiv, stiindu-se bine ce pregatire si ce nivel de competitivitate au atras.

P.S. - Mi-am facut iluzii degeaba cu analiza detailata a participarii la CM si un plan de masuri de rentabilizare a nationalei si a rugbyului nostru in general, orientativ pentru activitatea viitoare si care sa fi fost facut public. Pentru ca nimeni nu a auzit despre asa ceva, nici la un an de la acest eveniment !”

Si adaug acum ca, precum reponsabilitatile, si erorile trebuie sa fie asumate si penalizate ca atare, indiferent de calitate si nume.

Si de aceasta data, nu ma indoiesc de intentia de a prepara un program de pregatire impecabil dar, pentru o manifestare meritorie a nationalei la marea competitie, de baza ramane aplicarea practica si obtinerea parametrilor programati de forma sportiva.

Experienta trista cu pregatirea fizica de la editia anterioara si trecuta, iata, sub tacere, insa mentionata ca referinta pozitiva acum, ne determina sa atragem atentia asupra complexitatii problemei, dar si a marilor responsabilitati ce si le asuma echipa tehnica, in speta preparatorul fizic national.

Fara discutie, noua, „galeriei”, ne ramane bucuria de a fi cu tot sufletul si speranta alaturi de echipa noastra reprezentativa.

Cu toata increderea si prietenia,
VASILE CONSTANTIN-MAO

Dragul meu Adrian Lungu,

Ma bucur mult ca iata, in sfarsit, ai iesit la rampa, asa cum ar trebui sa faca toti marii nostri oameni care pot ajuta rugbyul, sport ce le-a definit personalitatea, le-a generat si pus in evidenta valoarea, le-a umplut de satisfactie si merite sufletele. Si ai facut-o, cu toata amaraciunea ce transpune, simplu, clar, la obiect si cu un discernamant asa cum sta bine unui recordman al rugbyului nostru.

Apreciez enorm sugestia ta cu jocurile de trial, atat pentru obiectivul testare-pregatire, cat mai ales pentru impulsul psihologic ce se adreseaza tururor – jucatori consacrati sau outsideri. Uite, sincer iti spun, ma si mir acum cum de au disparut si de ce am uitat de acesta forma stimulanta de intrare intr-o actiune de reprezentativa!

Referitor la citarea ce o faci la adresa mea vreau sa precizez urmatoarele:

- in ciuda ignorarii sugestiilor ce le-am dat glas, mai ales despre activitatea de copii si juniori, la care am in spate o experienta, fac aceasta in diferite moduri de vreo 10 ani (mai insistent insa in ultimul timp), intelegand ca asa, poate, imi aduc un aport la activitatea ce mi-a imbogatit si mie viata.

- ce constat, si nu de azi de ieri, este ca automat cu investirea, conducatorii rugbyului nostru cred ca sunt singurii detinatori ai marilor secrete rugbystice, si in consecinta tot ce vine de afara sunt imixtiuni fara rost, deranjante, daca nu chiar rauvoitoare.

- si apoi, chiar in aceasta conjunctura nu prea fericita, acestia - conducatorii nostri -, la zbuciumul si pasiunea rugbystica ce zilnic ii retin de la treburile dumnealor, ar fi meritat o recompensa satisfacatoare si asta n-o pot avea decat daca ar fi pus ceva serios acolo la fundamentul rugbyului nostru, care sa indreptateasca visele ca intr-un viitor se vor repeta minunile ce lumea lui le-a trait candva.

Dar iata ca actiunilor precum: 1. remodelarea si redimensionarea gruprilor la cerintele rugbyului actual; 2. dezvoltarea activitatii la nivelul copiilor si juniorilor; 3. largirea si perfectionarea corpului de tehnicieni, inca nu le-a venit randul!

Am o seama de actiuni, de fapte, dupa mine fara raspunsul cuvenit la investitiile ce se fac sau la necesitatile terenului, ce ma framanta si de care am mai vorbit. Uite, problema antrenorilor, pentru care Academia de rugby a intrat in al 4-lea an de activitate. Inchipuiti-va urmatoarea scena, destul de delicata: conducatorul unui club de juniori din Capitala ridica problema ca inventarul didactic si pedagogic al antrenorilor este sarac, cu nimic schimbat fata de acum 20 de ani (eu il completez si zic: ca acum 40-50 de ani!) si cere pur si simplu, justificat, sa i se recomande totusi unul de care are neaparata nevoie. Ei bine, i se recomanda sa angajaze un pensionar si acela putin beteag de un picior! Nu, nu este nici-o gluma, este realitatea trista a rugbyului nostru. Si chiar asa, FRR de unde sa-i dea?

Uite si chestiunea cu "ingramadirea" de antrenori la nationala, au sau n-au acestia credibilitate in fata jucatorilor nostri (cei mai multi unsi cu toate alifiile, ca sa zic asa), pot ei cu o patalama sau cu cine stie ce programe sofisticate, sa entuziasmeze chiar si pe cei mai blazati (caci, vrand-nevrand, avem nevoie de ei), au acestia capacitatea de a exalta spiritul competitiv al echipei, intr-un moment de criza individuala sau colectiva?

Ei bine, pentru cine nu stie, aceasta credibilitate, aceasta putere de a domina si inspira echipa, este un lucru mult mai subtil, e un dar divin pe care Nea Teo, Nea Jiri si altii l-au descoperit candva, cand uneori rugbyul romanesc atingea sublima inaltare umana si sportiva.

Da draga prietene, te felicit calduros pentru bogatul sfat, dar si pentru motivul de a te revedea in amintiri, aproape, un copil plin de sarguinta, increzator in cei din jur si dedicat cu toata inima la implinirea rugbystica ce magistral aveai sa o atingi.

Tuturor cu multa prietenie,

VASILE CONSTANTIN-MAO

Coimbra - Portugalia

NOTA ADMINISTRATOR BLOG: Domnul Vasile Constantin face referire la editorialul pe care Adrian Lungu l-a publicat in site-ul Asociatiei Prietenii Rugbyului Romanesc
http://www.rugbyromania.org/#content,318,54

Si totusi ce-am putea castiga dintr-o infrangere?

Infrangerea cu Georgia, joc pe care nu l-am vazut, m-a afectat si m-a tulburat mai mult decat credeam ca pot fi dupa un astfel de esec. Si nu ca s-ar fi intamplat cine stie ce drama, doar in ultima perioada echipa nationala a mai facut jocuri cam in acelas gen, numai ca atunci, cu mai multa sansa, am castigat. Reamintesc doar jocul cu micuta echipa a Portugaliei, de acum doi ani si tot pe Steaua, cand pe final de joc arbitrul italinan, precipitat, a cofirmat victoria noastra indoielnica.

Si in fond, senzatiile ce le traim pe langa echipa favorita ne completeaza plinatatea vietii. Nu? Cu deceptii si sperante din care renastem, in cazul rugbystilor nostri mai mult sau mai putin indarjiti, si de ce nu, mai optimisti!

Urmeaza o buna perioada de reflectie, apoi jocurile cu Spania si Cehia, sper mai accesibile (bine ca nu dam peste altii!) si, bineinteles, ocazii de a vedea „cam cum stam” si, sa speram, nu numai atat.

Dar iata ca acest joc a survenit intr-un moment crucial al reprezentativei, al rugbyului nostru, astfel:

· se mizeaza totul pe activitatea de reprezentare, astfel ca proiecte de fond sunt minimalizate sau total neglijate;

· sunt indreptatite pretentiile la maturizare sportiva a fondului reprezentativei, cu care se lucreaza de vreo 8-10 ani;

· momentul vine dupa ceva reactii, in premiera, fata de inconsistenta tehnico-tactica a echipei, relevata in unele jocuri din sezonul trecut, dar mai ales in cele cu Franta si Scotia, care vizau conducerea tehnica. Aceasta, intr-o conferinta de presa, a asigurat ca totul este sub control;

· intrarea in linie dreapta a pregatirilor pentru turneul final al CpM, moment mai mult decat al adevarului care ar trebui sa justifice pe de o parte promisiunile, asteptarile si sperantele in depasirea unei crize de competitivitate si, pe de alta parte, solutiile de instruire alese si, implicit, marile investitii financiare.

Din reportaje, am simtit nervul georgienilor (impresionase reporterul lucrand cate 5 ore pe zi!), care intr-un cadru calm, chiar la noi in tara, au pregatit marea batalie doar cu trei antrenori de-ai lor. De la noi am aflat ceva declaratii ultra optimiste (chiar n-au invatat baietii nostri nimic din atata experienta?) , m-a surpins improvizatia la centrii (cand era ocazia de a verifica un potential jucator-centru, chiar pentru CpM), stiam ca uvertura nu prea fusese utilizata (cum ar fi trebuit) in ultimul timp. Apoi, prin internet, am aflat de starea de „non combat” a jucatorilor nostri, cum si de adevarate gafe de antrenor (cea cu schimbarile, transformarea unei penalitati care la eseu putea aduce victoria etc.) sanctionate si de public cu fluieraturi.

Dupa joc chiar capitanul declara, fara sa fie la randul lui transant cum i-ar sta bine, ca nu stie ce s-a intamplat, dar echipa a intrat pe teren deconcentrata (?!). In plus pe teren, in nota generala de apatie, acesta n-a justificat pentru nimic banderola.

In fine, chiar si pentru pregatirile in vederea CpM, nu este nici prea de vreme si nici prea tarziu de a se opera cu remodelari la echipa tehnica, la lot, la capitanul de echipa, la programe si reguli de participare, la tot ce poate schimba fata echipei noastre. Merg pe ideea ca, indiferent de nume, increderea se pierde o singura data, iar tradarea tricolorului prin pasivitatea dovedita la acest joc este blam de neiertat.

Pentru ca M. Burlacu ma incita cu ce am de zis la jocul Portugalia-Spania, adversari, iata, foarte seriosi de-ai nostri, ii spun ca nu l-am vazut. Asta imi mai lipsea la starea de deceptie rugbystica ce o incercam in acea sambata nefasta. Altfel, Portugalia este cu o generatie de talentati jucatori pe sfarsit de cariera, si, cam ca si la noi, cu putine resurse din spate. Spania insa este animata de un program larg de dezvoltare care peste putin isi va spune cuvantul. Are si o echipa in Turneul celor 6 Natiuni, cea feminina.

Am vazut in schimb, in toamna, jocul retur de calificare Portugalia-Georgia, la care gazdele aveau de recuperat 15 puncte. Ma uitam la un joc penibil si gandeam: ”daca astia sunt adversarii cu care ne batem in parte, apoi, n-avem nici-o fata”. Bine, in aceeasi zi am vazut al doilea joc Franta-Argentina si am urcat in mirifice sfere rugbystice.

Am propus cu toata ardoarea incercarea de a gandi la o metodologie actualizata de antrenament, inspirata cu orice sacrificiu de la cel mai inalt izvor, si implementata concret in practica gruparilor. Era modul cel mai sigur de a surclasa cercul nostru de adversari.

Asa ca hai sa fim seriosi si in acest moment de adanca reflectie sa ne unim eforturile in a canaliza toate resursele umane si materiale pentru afirmarea rugbyului nostru, macar la potentialul real ce-l avem.

Cu tot sufletul pentru binele rugbyului nostru,

VASILE CONSTANTIN-MAO

Socoteli la gura sobei

Este iarna. Se anunta si un februarie foarte geros, cresc facturile la intretinere, griji de fel si fel. Cu competitiile interne oprite, altadata lumea rugbyului nostru trecea mai in tihna acesta perioada de tranzitie. Dar iata, acum competitiile europene ne-au dus pana la jumatatea lui ianuarie, iar Cupa Natiunilor sta gata gata sa înceapa. La acestea se adauga alte framantari si preocupari inerente sezonului de pregatire. Reprezentativele mai mici se pregatesc în cantonamente, se intalnesc presedintii cluburilor bucurestene, cum si antrenorii de copii si juniori, ba, mai nou, si clubul veteranilor isi incepe activitatea, se fac planuri si programe.

Si cu toate ca marile decizii structural-organizatorice la nivel national intarzie (vezi cele atat de des repetate la aceasta rubrica, precum: prinderea ca obiectiv prioritar a dezvoltarii activitatii de copii si juniori/1, restructurarea organizatorica si redimensionarea activitatii cluburilor/2, sau cresterea corespunzatoare a corpului de tehnicieni/3), este clara tendinta in rugbyul nostru de gasirea unui drum de viitor.

Ma voi referi la o singura preocupare mai noua, fie in activitatea cluburilor fie a FRR: aducerea si plecarea de jucatori.

Astfel:
Farul Constanta, dupa ce a angajat 2-3 georgieni, a cotrobait prin indepartatul Sud dupa ceva rugbysti si s-a ales cu un antrenor australian, care promite, si cativa conationali jucatori pentru urmatorul sezon;

Poli-Agro Iasi anunta ca va incerca sa aduca 5 jucatori din Republica Moldova;

Dinamo contaacteaza un samoan si spera sa mai aduca si altii.

Intr-un fel este bine ca se misca lumea noastra si, mai ales, ca unele cluburi dispun de mijloace material-financiare ce le permit contractari, hai sa le zicem, spectaculoase. Pe de alta parte am auzit opinii cum ca, pentru consolidarea valorica a tinerilor nostri internationali ar fi bine ca acestia sa plece in strainatate, unde pregatirea si participarea intr-un campionat puternic ar atinge obiectivul.

Aceste tendinte ce clar ating fondul rugbyului nostru, al celui de club, dar si de reprezentativa, ar trebui orientate si gestionate de FRR in sensul unei logici bine cantarite, avand in vedere atat viitorul apropiat cat si cel indepartat, urmarindu-se evident de a fi cat mai profitabila pentru consolidarea rugbyului national.

Referitor la aducerea jucatorilor straini in tara, nu se stie ce politica alege forul conducator in aceasta importanta si atat de delicata problema (spre exemplu, se cunosc consecintele rugbyului francez invadat de emigranti) si asta si pentru ca nu poate limita autonomia cluburilor. In orice caz o dezbatere in forumul general s-ar impune.

Un punct de vedere ar putea fi si acesta, ce-l prezint, astfel:
- Cu toata libertatea cluburilor in contractarea jucatorilor straini, FRR ar trebui sa pledeze pentru orientarea gruparilor spre tinerii nostri jucatori; aceasta ar insemna si implicatii material-financiare mai reduse, dar si un profit excelent pentru fondul nostru de jucatori (vezi declaratia antrenorului aradean O.Serban din rugby.ro/10.01.2007: “Am vazut ca altii prefera sa aduca jucatori din Argentina sau din Franta. Eu cred ca noi avem in tara jucatori mai buni decat acei straini care accepta sa joace in Romania, totul este sa stii sa ii gasesti si sa-i antrenezi”.
- La acest aspect, FRR, preintampinand extinderea fenomenului de imigrare din afara EU (ma gandesc mai ales la vecinii nostri din est), ar trebui sa adopte o strategie. Pentru aceasta, dupa mine, urmatoarele masuri ar fi de luat in seama:
- consilierea cluburilor pentru limitarea cautarilor in exterior si, in consecinta, folosirea fondului intern de jucatori;
- ingradirea regulamentara a numarului de jucatori straini, plus taxe sporite la inscrierea acestora in competitie;
- orientarea si stimularea gruparilor pentru cresterea jucatorilor proprii; dezvoltarea si perfectionarea lucrului cu copiii si juniorii; eventual legarea intr-un fel a jucatorilor de gruparile ce i-au format;
- obligativitatea formarii echipelor de tineret-rezerve, cu competitie nationala.

Referitor la orientarea tinerilor internationali spre echipe straine, de bun nivel, problema este si mai complicata iar implicarea FRR si mai responsabila. Si aceasta pentru ca:
- Continuarea exodului de valori slabeste activitatea sectiilor si a competitiei interne;
- Nu intodeauna adaptarea jucatorilor tineri la alt nivel de instruire si alt stil de viata are repercursiuni certe si categorice in valoare. Cu cateva exceptii, chiar la actualul lot reprezentativ saltul valoric, datorat activitatii in Franta a jucatorilor, este relativ;
- Pe langa amplificarea problemelor de participare a acestora la pregatirea si reprezentarea competitionala mai apare si limitarea disponibilitatilor jucatorilor, prinsi intre interesele clubului si echipa nationala (si avem exemple de la Cupa Mondiala trecuta si altele recente);
- Si la acest aspect, pledand si gestionand ramanerea internationalilor in tara, FRR ar interveni fara discutii la ridicarea calitativa a campionatului nostru. Interventiile s-ar putea concretiza prin:
- oferirea de catre cluburi si FRR a conditiilor material-financiare compensatorii pentru jucatorii reprezentativi; continuarea investitiei inceputa de FRR in acest sens;
- ridicarea nivelului instruirii la sectii, coordonarea si verificarea acestei actiuni (reamintesc ca se practica odata testarea echipelor la anumiti indici de pregatire fizica; se poate extinde aceasta si la pregatire tehnico-tactica etc.).

Avand in vedere si aspectul ca jucatorii plecati sunt, in general, pierduti pentru rugbyul nostru la terminarea activitatii in reprezentativa, datorita stabilirii lor in strainatate, prejudiciul, poate nu-l sesizam, dar este enorm. Numai daca am aprecia saracirea actuala a corpului nostru de tehnicieni prin lipsa antrenorilor proveniti dintre marii jucatori, ce se datoreaza si acestui fenomen, si ar fi deajuns de convingator ca forul tutelar sa faca totul pentru pastrarea valorilor in tara. Intr-o interventie viitoare o sa le spun tinerilor jucatori si ce probleme de adaptare-acceptare in mediul social occidental vor intampina, si cat de mic pentru viata de aici este un salariu de 2.000-2.500 euro/luna, si cat de apasatoare afectiv este departarea de lumea ta..

Si iata cum la “gura sobei” apar prbleme asa de delicate si complexe ale rugbyului nostru. Important este gasirea rezolvarii celei mai oportune.

Salut cu caldura lumea rugbyului nostru.
VASILE CONSTANTIN "MAO"