Rugbyul nostru la televiziune!

Refuz sa cred ca interesul responsabililor federali legat de contractul cu televiziunea, pentru transmisiunile de jocuri, s-a limitat doar la aspectul financiar, care îi avantaja. Si refuz sa cred aceasta pentru ca televizarea jocurilor era o ocazie destul de la îndemâna pentru a produce o animatie în anostul nostru campionat.

Prin cointeresarea financiara a cluburilor prinse în transmisii acestea puteau raspunde la anumite exigente de spectacol. Era de datoria tuturor, vizand obiectivul de stimularea si dezvoltarea activitatii rugbystice, de a folosi transmisiile pentru propagarea jocului de rugby, de atragere a cat mai multi simpatizanti. Or pentru a destepta un oarecare interes, pentru a produce un minimum impact care sa sensibilizeze divers masa larga de telespectatori, o transmisie trebuie sa-si castige o opinie cat mai favorabila. Contribuie la aceasta jocul în sine, dar si ambientul în care se desfasoara. Prin doua interventii pe acest site (30 iulie si 4 august a.c.) mi-am expus punctul de vedere.

Recunosc, nu am fost deloc surprins sa constat la prima transmisie (Farul-U Cluj) ca aceasta problema a fost tratata cu indiferenta de toata lumea (poate mai putin de arbitrul intalnirii). Si nu am fost surprins, pentru ca „marii manageri” ce gestioneaza rugbyul nostru si-au dovedit cu prisosinta impotenta în materie cand a fost vorba de mai binele acestui joc.

Pentru aceasta, prima televizare din noul ciclu al rugbyului indigen a fost si o mare deceptie, demonstrand de cum nu stim, si nu vrem sa facem cat de cat ceva, in a aduce rugbyului nostru un minimum de reviriment.

Daca jocul nu se poatea schimba de la o zi la alta (în cazul acesta marcat si de faptul ca era jocul de debut din campionat, cu echipele descompletate etc.), alte elemente puteau de o nota mai animatoare transmisiei. Si ma refer, in special, la nota dezolanta, trista, provocata de un joc sarac, disputat 80 minute pe fondul unei tribune goale.

In sfârsit, refuz sa cred ca organizatorii rugbyului constantean doar atât au putut face pentru prima transmisie televizata: adica nimic. Daca adunau la joc toate echipele de copii si juniori, daca organizau cu aceasta ocazie un festival al rugbyului dobrogean (cu 300 euro din miile cheltuite în dreapta si stanga, puteau asigura si picnic binevenit), daca mobilizau si atrageau scolile etc. se putea schimba nota dezolanta. Puteau inteveni cu mini programe de animatie, gen: majorete, momente artistice (muzicale), jocuri distractive etc.; cu exercitii de organizare si manifestare a galeriilor; atragerea sponsorilor si poavazarea stadionului cu bannere etc.

Sincer, daca pledez ca echipele participante la jocul televizat sa primeasca cota parte din contractul de televizare, în cazul acestui joc n-as pute spune ca echipa organizatoare merita ceva.

Este regretabil dezinteresul general si lipsa de initiativa ,ce rateaza o buna ocazie de promovarea larga a rugbyului.

Vasile Constantin-Mao

Infantilismul rugbyului nostru

Se intelege, imi asum totala responsabilitate a gravei insinuari al titlului si asta in baza a nenumarate actiuni initiate, coordonate si finantate de frr, cu efecte precare in rugbul nostru. Dimensiunile acestor precaritati sunt atat de ample ca te si intrebi daca doar de infantilism este vorba, si nu, chiar, rea credinta, o eludare cu intentie a spiritului rugbystic insasi.

Nu mai repet grozavii si aberatii ce actualii oficiali federali si-au inscris la activ de vreo 8 ani incoace, cheltuitoare in van de mari fonduri, unele destinate special pentru dezvoltare. Voi vorbi cu mare amaraciune doar de echipa noastra nationala, care iata ne pune la proba ultimile noastre sperante.

Pai, spuneti si d-stra:

Asta este tot ce mai poate rugbyul nostru la ora asta? Sau, dupa cum se comporta nationala noastra de un an incoace, avem un semn, cat de mic, ca maine-poimaine va fi altfel?

Ne bat acasa, de sa ne sara fulgii, echipe de club (Bourgoin - chiar ultimul loc in campionatul francez!), dupa 2-3 ani de reconstructie si grele investitii (cu prejudicierea grava a activitatii de baza). Cred ca este mult prea mult pentru a nu pune in discutie buna credinta a conducatorilor, a antrenorilor si a jucatorilor. In ordine, bineinteles, cu procentul de impostura, de incompetenta si de victimizare. Ma simt dator de a atribui o anume justificare doar jucatorilor – atinsi grav in procesul definirii lor sportive de politica absurda a conducatorilor si incapacitatea stafurilor tehnice, stare exprimata concret prin refuzul de a servi nationala (jucatorii din afara), sau, generalizat, slabul angajament sub tricolor.

Infantilism consider ambitia absurda de „decapitare” a nationalei (fizica, dar mai ales psihica), prin renuntarea la bunii nostri jucatori ce activeaza in exterior. Bataile luate de noua structura a echipei nationale, de la reprezentative din zona noastra valorica sau de la echipe de club, lasa un balast moral in psihicul jucatorilor greu de contracarat. Se observa pregnant astazi acest balast in angajamentul de pregatire si mai ales de joc, dar extrem de trist in nonsalanta si indiferenta cu care echipa (si se pare ca si conducerea) trateaza infrangerile si evolutiile jenante.

Infantilism consider turneul in Oceania, ocazie excelenta pentru “excursionistii” federatiei de a petrece o luna magnifica in locuri exotice, pentru ca altfel reprezentativa noastra, se vede, nu a castigat nimic, nici in instruire si nici in moral. Cati bani s-au cheltuit cu acest „moft” si ce s-ar fi putut face cu ei in activitatea de baza, ramane, ca in atatea alte ocazii, o pata neagra pe o activitate federala ce continua „opera” de depreciere a rugbyului nostru.

Infantilism, si nu se putea altfel, exprima si jocul stejarilor. Sunt uimit cum momente capitale, marginea si gramada ordonata (care si la nivel de juniori se pot rezolva foarte bine tehnic si tactic) constituie la nationala probleme grave. Nu credeam ca voi trai sa vad inaintarea romana (considerata odata „campioana mondiala” la gramada ordonata) batuta de o gramada de club (Bourgoin), cu robustii nostri inaintasi „fugind” in recul la acest moment.

In jocul cu Worcester:

- pe langa baloane pierdute sau bal-baite in margine (1);

- balon sutat direct afara la reluare (2);

- ne dificulaterea adversarului cu numeroasele suturi de mutarea jocului (3);

- slaba presiune defensiva si marcajul fragil la adversar (4);

- sau cele doua eliminari temporale (5);

- numai in prima repriza am fost penalizati de 14 ori pentru joc incorect (6),

toate aceste „infantilisme” oferind adeversarului imense sanse de atac.

Cum este posibil asa ceva la o echipa nationala?

Cata brambureala este aici, fie cu organizarea si constiuirea lotului (vezi jucatori valorosi exclusi, doar ca asa vrea cineva), fie cu instruirea, este si normal sa te intrebi: unde vor sa ajunga cu biata noastra reprezentativa? Observam ca se mizeaza pe aducerea de straini pentru consolidarea viitoarei reprezentative de CM! Vazand clasa acestora, dar si cat de putin se face pentru cresterea unor jucatori puternici in batatura noastra (vezi numarul si calitatea echipelor noastre de juniori), nu poti scapa de suspiciuni la seriozitatea acelora pe umerii carora a cazut treaba aceasta.

Ati auzit vreodata de o analiza serioasa, competenta si responsabila? Nu credeti ca dupa un eveniment asa de major si cuprinzator (social, metodologic si managerial), cum este o Cupa Mondiala, ar fi trebuit sa intervina o concluzie oficiala? Nu era oare cazul sa parvina la cluburi niste recomandari referitoare la instruire, la noile orientari ale jocului avansat etc.?

Tot asa nici dupa recentul turneu intr-o lume atat de miraculoasa rugbystic (NZ, Samoa, Fiji), cu atatia „bagatori de seama” pe langa echipa, nici-o vorbulita!

Apoi nu este aceasta atitudine dovada unui grav infantilism? O mare iresponsabilitate, o sfidare a bunului simt, ascuzand sub paravanul ingamfarii, precum niste pisici …rusinea.

Si iata cum am umplut de infantilism acest sport, care este asa de serios si matur, indiferent la ce nivel este practicat.

Vasile Constantin-Mao

PS. Apreciez si felicit calduros castigarea competitiilor europene de catre reprezentativele U19 si U21. Consider normal si binevenit revelarea rezultatelor pozitive. Dar exagerarea performantelor mi se pare incorecta si total nepedagogica. Ma gandesc ca in constiinta jucatorilor se va trezii confuzie si, in consecinta, o stare de blazare (doar suntem „cei mai buni”, campioni europeni !!!), intervenind si pretentii nejustificate, deranjante pentru sarguinta in definirea lor sportiva. Ei bine, nicaieri si niciodata nu s-a precizat ca „titlurile noastre de campioni europeni” sunt la a 2ª grupa valorica, adica egale unui loc 7 (sapte) european; in urma reprezentativelor participante la Turneul celor 6 Natiuni. Cum sa numim noi acest tam-tam nejustificat?

Cam in acest gen de minciuna, care de fapt vrea sa spuna cam ce rezultate valoroase are rugbyul romanesc, au fost crescuti si actualii internationali.

Antrenorul de copii si juniori (2)

Am expus anterior cate ceva din zbuciumul unui antrenor de copii si juniori, precum si despre starea precara de angajament si dedicatie a acestuia. Pentru ca situatia se poate generalizata, trebuie adaugat o seama de considerente ce impieteaza activitatea si randamentul in aceasta profesiune, determinante pentru starea limitata si ineficienta la acest segment. Astfel:

- antrenorii de copii si juniori au fost din totdeauna tratati cu consideratie limitata pentru activitatea lor în ansamblul rugbyului nostru, si este de ajuns daca arat ca activitatea la acest segment a fost din totdeauna minimalizata, fie la nivel federal, fie la nivel de cluburi.

- pentru aceasta categorie de tehnicieni nu s-a structurat si aplicat in selectionare un complex de exigente psiho-pedeagogice oportun specificitatii profesiunii si nici un sistem de cerinte si norme de promovare si stimulare a acestora, fapt ce a si scazut nivelul educational si tehnic desfasurat aici.

- actualmente, toate reglementarile si deciziile pentru activitatea la acest nivel se iau fara a se tine seama de opinia si consideratiile antrenorilor, fara a se urmari stimularea si responsabilizarea acestora (vezi: programarea competitiilor, regulamentele si efectul stimulativ al acestora; promovarea in responsabilitati la nivel federal si loturi nationale, etc.)

- astazi, majoritatea antrenorilor de copii si juniori desfasoara activitatea de instruire secundar altor profesiuni de baza, fapt ce determina un angajament moderat si disponibilitati limitate.

- salariile antrenorilor, egale cu cele de la alte sporturi, nu sunt recompensatorii volumului de munca solicitat de specificitatea jocului de rugby (numarul mare de sportivi, natura si dificultatile activitatii) .

La cele de mai sus se pot adauga alte o multime de impedimente ce ar trebui luate in seama.

Ce surprinde este de ce nu se trateaza cu toata seriozitatea problema formarii si promovarii antrenorilor de copii si juniori. Un singur raspuns ar fi deajuns: pentru ca insasi activitatea la acest segment este plasata pe ultimul loc al interesului si investitiilor din rugbyul nostru (vezi cum, in general, cluburile mari se fac ca se preocupa de cresterea tinerilor jucatori, iar frr ii absolva de obligatie).

Am propus cu alte ocazii si repet, este necesar initierea urgenta a unei campanii ample de largirea corpului de tehnicieni, astfel:

1. Structurarea si prezentarea printr-un prospect atragator a profesiei de antrenor, difuzat la toate sectiile de rugby si la toate facultatile de educatie fizica;

2. Cluburile si sectiile trebuie sa nominalizeze 2-3 persoane dintre fostii si actualii sportivi, apreciate cu predispozitii pedagogice si caracteristici psiho-sociale adecvate la instruirea tinerilor (interesul cluburilor la aceasta actiune trebuie corelat cu programul impus/stimulat vizand amplificarea activitatii de copii si juniori la toate sectiile pentru urmatorii ani);

- Comisia tehnica a frr trebuie sa editeaze si difuzeaze educatorilor/ candidati un indrumar elementar privind: cerintele impactului social, de prezentarea rugbyului în mediul scolar; pedagogia grupului; metodologia initierii sportive;

- Trebuie sa se intereseaze si responsabilizeze antrenorii sectiei la indrumarea celor nominalizati, la organizarea grupei de copii sau juniori mici pentru activitatea concreta;

- Dupa 6 luni de activitate candidatii la calitatea de educatori/monitori ar trebui sa participe la un stagiu centralizat de pregatire. Aceia care se remarca prin interes si bune rezultate in activitatea practica sunt promovati la cursurile scolii de antrenori.

3. In cadrul campaniei propuse se impune difuzarea in cadrul facultatilor de educatie fizica a necesarului de tehnicieni al sectiilor de rugby si a scolilor „arondate rugbystic” cluburilor, urmarind atragerea optiunilor viitorilor profesori la specializarea corespunzatoare.

- Actiunea trebui sa fie sustinuta organizatoric si financiar de frr si cluburi.

Este doar o sugestie de a incerca remedierea unui impas ce risca, prin dimunuarea ariei si a valorilor descoperite, compromiterea globala a rugbyului nostru.

Pentru oficialii federali, doar constatarea si lamentarea situatiei privitoare la nivelul antrenorilor din rugbyul nostru nu este de ajuns. Dupa ce s-au "jucat de-a academia", cheltuind fonduri serioase, trebuie sa initieze si campanii ample, serioase de largirea si perfectionarea corpului de tehnicieni.

Vasile Constantin-Mao

Antrenorul de copii si juniori

Zilele acestea am avut ocazia sa vorbesc pe indelete cu un antrenor tanar. Nu m-a surprins nici muntele de greutati, de care mi-a vorbit, din activitatea sa la o sectie de rugby (in care, ca de obicei, echipa de seniori este totul), si nici un avansat stadiu de deceptie si de slab angajament al interlocutorului meu. Si nu m-a surprins pentru ca imi vorbea de o activitate pe care am trait-o intens profesional, deci o cunosc; cum si, de altfel, starea limitata si fragila a corpului nostru de tehnicieni.

Mi-a vorbit de sufocarea ce o simte legat de o alergatura continua pentru chestiuni organizatorice si administrative, ca si din activitate da de instruire: munca de sisif, nu alta.

- antrenamentele pe de o parte, competitia pe de alta parte: probleme cu spatiu de pregatire, cu vestiarele, cu echipamentul de joc, cu marcajul terenului, cu aranjarea asistentei medicale etc. etc.

- apoi, prejudiciile dupa activitatea lui profesionala ce le simte si familia: banii pe care-i da pe nesfarsite convorbiri telefonice si altele, sfarsiturile de saptamâna sau alte stagii departe de cei dragi etc. etc.

- „frumoasa si interesanta” munca cu copiii si tinerii este marcata si de alte suplicii: alergatura cam in van de atragere a viitorilor sportivi, fitele si capriciile tinerilor, dificultatea de a-i implica pe acestia in efort si în disciplina de echipa etc., etc.

- se adauga la fiecare pas lupta cu grupari mai bine organizate, mai bine sustinute, si alte nemultumiri cu arbitrajele.

Of, tare greu mai este. Chiar se gandeste serios sa abandoneze. Si retineti, amicul nu are un salariu de antrenor, lucreaza pentru rugby cu un salariu mai bun.

Am gandit ce mentori drept exemplu a avut tanarul antrenor in tehnicienii ce i-au calauzit activitatea sportiva si l-au inspirat la profesiune, sau ce invatatori de pe la Academia de Rugby i-au (sau nu) inoculat acea ambitie si robustete profesionala, acel fanatism cu care sa invinga privatiunile inerente ale antrenorului de rugby. Asa ca nu sunt de loc surprins de deceptia si slabul angajament ce l-a mostenit.

Asa cum spunea si interlocutorul, trebuie sa fii nebun sa-ti sacrifici viata si energia intr-un asa apostolat. Si cu toate acestea chiar daca rugbyul la nivel de copii si juniori nu mai straluceste, daca nu se mai gasesc la acest nivel elemente de mare perspectiva rugbystica (si chiar daca au ramas la categoria U19 doar 7 echipe, ca sa improspateze loturile celor 22 de echipe de seniori!), mai sunt cativa „nebuni” din acestia in activitate.

Printre cauzele care au dus la un grav recul a activitatii rugbstice de la segmentul tanar lipsa antrenorilor este cea de baza. In capitala care, nu demult, era ponderea activitatii avem astazi doar 3 echipe de U19 si 3 de U17 (?!). De ce oare oficialii federali nu trateaza cum trebuie acest declin periculos al corpului de tehnicieni?

Pentru ca in 1990-1991 am organizat si condus o actiune masiva de profesionalizare antrenorala, mi-am permis acum vreo doi-trei ani sa fac niste sugestii pentru redresarea situatiei. In ciuda faptului ca multi dintre antrenorii aflati inca in activitate la juniori provin din acea actiune, am dat doar ocazia de a fi ironizat de seful rugbyului nostru. Si atat: numarul antrenorilor a continuat sa scada iar angajamentul acestora continua sa fie tot mai subtire.

Din cele expuse aici ar trebui inteles: activitatea si treaba la copii si juniori nu este o joaca, iar cine s-a batut odata cu pumnul în piept ca reformeaza sectorul iar acum se face ca a uitat, prejudiciaza grav, si cu buna stiinta, rugbyul romanesc.

Vasile Constantin-Mao

„Cazul Mitu” sau marile erori continua

Dupa gravul prejudiciu adus rugbyului nostru cu ocazia editiei trecute ale CM, cand, fie „intransigente” ale conducatorilor, fie aberatiile antrenorilor, au facut sa prezentam la marea competitie o jalnica reprezentativa, iata, se exercita la acest nivel aceeasi politica, fara sa se tina seama de interesul national.

Sunt convins, si mi-am expus opinia chiar si inainte de CM, ca P.Mitu, cu prestanta lui de lider, cu marea experienta in posturi cheie si eficacitatea la loviturile de picior, ridica echipa noastra la o alta prestatie, la rezultate onorante. Cine a impiedicat asta, nici nu a argumentat decizia si nici nu a expus ce alte ambitii si interese au prevalat, in afara de randamentul echipei!

Dar, iata, acum, in faza de preparare a unei noi reprezentative, cu doi mijlocasi foarte tineri si talentati în batatura, chiar si cu experienta internationala (Calafeteanu si Caplescu), in formarea carora s-a investit destul, cautam rezolvari prin N.Zeelanda.

Se cunosc motivele pentru care cei doi nu sunt în activitatea reprezentativei si consider ca nu numai ei ar trebui sa-si prezinte scuze, primii vinovati fiind cine seamana echivoc si confuzie, in schimbul rigorii si a unui stilul parolist in relatii cu jucatorii.

Ce nu ma mai surprinde este lipsa totala a pedagogiei recompenselor si a concesiilor, a aplicarii practice in instruirea echipelor reprezentative a acestor importante instrumente de modelare psihologica. Se promit recompense financiare ce nu sunt apoi respectate, sau pentru performante nesemnificative si la diferite categorii; se banalizeaza stimularea materiala prin recompense in echipament sportiv pretios la rezultate catastrofale etc.

Cineva nu stie ca in pedagogia antrenorala, daca fundamantal este exigenta la tinuta sportiva si comportamentala a jucatorilor, o componenta importanta si subtila a acesteia este concesia rationala, in beneficiul echipei.

Vai Doamne, dar despre ce „aiureli” vorbesc eu aici (!?).

In sfarsit, sa speram ca maine nationala noastra, intarita si cu neozeelandezi, animata de obiective realiste si sustinuta de bogata experienta din turneul in Oceania, ne va da motive de bucurie.

Le uram din tot sufletul mult succes.

Vasile Constantin-Mao

PS. Apropo de Oceania: Dupa acel lung si bogat turneu, într-o lume atat de miraculoasa rugbystic (cu atat de multi observatori oficiali pe langa echipa) ar trebui sa se valorifice ceva impresii si la nivelul sectiilor din rugbyul nostru. Asa cum dupa CM nu s-a auzit nici „pâs”, iar in activitatea de baza nimic n-a intervenit dupa acel bogat eveniment, nici acum nu-mi fac iluzii.