Sa invatam sa apreciem ce avem

1. Sa învatam sa apreciem ce avem

Site-ul www.rugby.ro, suspendat câteva zile pentru renovare, ne-a dat înca odata ocazia sa constatam cât de mult ne sustine apartenenta activa la rugbyul nostru, prin stirile curente oferite cu promptitudine de generoasa publicatie. Speram sa adresam cât de curând responsabililor acestei publicatii felicitari pentru fason si sa ne bucuram de informatiile atât de necesare.

2. Pedagogia recompenselor

Asistând ieri pe Ghencea la interesanta disputa a juniorilor U18 si U19 Metrorex-Dinamo am avut ocazia sa discut cu un foarte vrednic tehnician. Acesta, mândru de eforturile si reusitele sale într-o grupare rurala (avea si multi tineri jucatori ce-si exprimau în acel moment disponibilitatile pe teren), mi-a împartasit si ceva din proiectele sale.

Mi-a vorbit ca a reusit sa le rezerve componentilor echipei sale de U16 o premiere ce poate ajunge la peste 800 lei daca câstiga titlul. Deja sportivii au primit 200 lei pentru calificare în turneul final, iar pentru fiecare victorie de aici, atât si atât, recompensa baneasca clara. Stiu cât conteaza pentru tineri aceasta suma, care poate si familiilor lor le cade bine.

Pentru metodologia recompenselor de baza ramâne, însa, prevalarea în etapa formarii a recompenselor morale, cele care pot lasa urme mult mai ample si mobilizatoare în constiinta sportivilor. Problema ce se ridica este: vor avea acesti jucatori parte în urmatorii ani de juniorat de o recompensa progresiva vârstei? Sau vor fi niste nemultumiti si deceptionati, pentru ca prea devreme i-am învatat cu recompensa baneasca.

Concret, cred ca respectiva recompensa putea sa aibe o rezonanta mult mai ampla, cu implicatii serioase chiar în pregatirea si experienta lor sportiva, printr-o vacanta în conditii economice la mare sau la munte, un turneu peste granita etc.

Apoi, consider drept o mare exagerare acordarea unor recompense banesti pentru simpla prezenta la antrenamente a jucatorilor juniori, cum aud ca se practica acolo unde exista resurse. Inseamna ca antrenorii au epuizat prea repede mijloacele pedagogice de atragere si convingere a sportivilor la disciplina grupului, la sustinerea prin munca constanta a aspiratiei sportive.

Ce le vom mai oferi tinerilor de acum când vor fi adulti?

3. Sa avem toata grija pentru jucatori

Dupa jocurile de la Ghencea am fugit la Otopeni pentru a lua persoane dragi de la aeroport. În timp ce asteptam aici am avut surpriza sa asist la sosirea reprezentativei noastre feminine, care participase la turneul de calificare pentru CE. M-a observat managerul cu care am schimbat câteva vorbe: i-am urat bun venit si l-am felicitat (gândindu-ma mai ales la turneul de R7 de acum ceva timp în urma, pe care fetele noastre îl câstigase spectaculos) , iar acesta m-a întrebat ce fac. I-am spus glumind, pentru ca nu observasem pe nimeni ca i-ar fi asteptat: “m-au trimis cei de la frr sa va primesc”. A înteles gluma si si-a vazut de drum. Dupa ceva timp am vorbit si cu antrenorul care era impacientat ca nu gasea autobuzul. Intradevar nu-i asteptase nimeni. Dupa vre-un sfert de ora în parcare, iata, fetele, o parte din mandria noastra rugbystica, tot asteptau autobuzul, care nu mai stiu dupa cât timp a sosit, sau daca a sosit. Trebuie sa recunoastem o situatie extrem de penibila si jignitoare pentru acea delegatie – si feminina înca, cu o federatie supradimensionata în functionari.

Mi-am reamintit cum odata la revenirile nationalei de juniori eram asteptati la aeroport de secretarul general, însotit fie de un vicepresedinte sau un membru al biroului federal. Si era un lucru normal, cu acel salut oficial de bun venit si strângerea de mâna, recompensatoare la eforturi si agitatii pentru frunza de stejar.

Acum, lucrurile s-au schimbat: avem pera multe echipe reprezentative si nici nu putem deranja recuperarea duminicala a federalilor!

Vasile Constantin-Mao

PS. Sâmbata, din neatentie sau din reflex cu adresa, am dat pe acest site un mesaj particular. Imi cer scuzele de rigoare, în special onorabilului adresant, chiar daca, ca un facut, tot despre rugby vorbeam.

Vesti din Bucuresti

Dragii nostri, draga nea Mircea,

Bine înteles ca orice mesaj din acea parte legata sufletului meu îmi va face mare placere. Despre desele mele interventii pe stiri_rugby îmi fac iluzia ca asa mai pot ajuta cu ceva rugbyul nostru. Regret ca este doar iluzie.

Cei de la Lic.A .Vlaicu m-au solicitat insistent sa-i ajut cu îndrumare antrenorilor si la clasele speciale. Au însa o situatie grea: lipsa de teren. Asa ca mai merg la reuniunile Comisiei Municipale, unde încerc sa-i misc pe antrenorii plictisiti si parca dezinteresati de orice. In luna decembrie am fost invitat la frr sa particip la organizarea unei actiuni de rugby-tag în multe scoli din Bucuresti. Dupa trei reuniuni în care nimic din ce propuneam nu a fost luat în seama (1. scolile sa fie nominalizate de cluburi - dupa apropiere si relatii-acces; 2. exersarea rugbyului la orele de ed. fizica sa fie facuta de antrenori, ajutati de instructori – profesorii fiind ocupati cu restul clasei; 3. o data pe saptamâna scolarii sa fie adusi la teren pentru exersarea rugbyului adevarat si învatarea drumului), le-am spus ca nu mai vin si ca astept o convorbire cu presedintele, neinteresat însa de asa ceva. Si actiunea cu regret este un semi esec.

Asa ca scriu, ascutindu-mi mintea, alternând cu ...Sudoku.

Altfel, totul este bine si-I multumim Bunului Dumnezeu.

Zilele trecute am avut o întâlnire interesanta cu Nea Tilica, Sandu Penciu si Clara Cojocaru, acasa la Dudu Vasile (jucator la Steaua si apoi la Constructorul ), undeva pe lânga Branesti. A fost grozav, retraind prin povestirile lor, atât de bogate în întâmplari si oameni, bucuriile unei etape frumoase ale vietii noastre. Am mai programat zilele urmatoare o iesire cu Nea Telu la Vicol , undeva spre Mânastirea Caldarusani. Iar întãlnirea saptamânala de la „gemuri multe”, birtul veteranilor pe undeva spre Obor, este o descarcare în remember de sentimente si afectiune curat rugbystica.

Si uite asa trec zilele si anii în zbor.

Poate în vara asta ne vom întãlni si noi pe la Cluj.

Multumesc pentru fotografia bunicului mângâiat de bucuria nepoteilor de alaturi, ocazie de ai transmite special lui Ioana felicitari si urari de numai bine. La fel si celorlalte suflete dragi de lânga voi sau de pe tarâmuri australiene.

Va îmbratisam cu tot dragul,

Mao si toti ai lui

Avem jucatorii pe care îi crestem (5)

Frustrarile în practica rugbyului: un element mai mult decât important, chiar decisiv

(continuare)

Competitia, etapa superioara a instruirii sportive, este ocazie excelenta de constientizare a jucatorilor asupra multor repere ale comportarii în cadrul echipei, în structura jocului, dar si cu motive de satisfactii si împliniri. Jocul competitional, în special, este si ocazia unor mari agresiuni de ordin psihologic, frustrari ce pot afecta serios chiar si conceptia despre justetea muncii si a disputei sportive (vezi injustetile arbitrajului) .

In acest sens relev urmatoarele aspecte generatoare de frustrari:

§ Ne concordanta între posibilitatile reale ale echipei si aspiratia competitionala, prin care un antrenor neatent dar ambitios mizeaza totul pentru victorie. Aceasta exacerbarea a aspiratiilor urmata de înfrângere este o frustrare gratuit fabricata, demobilizatoare, plina de incertitudini. In acest sens, vedeti lupta fortata pentru o promovare într-un esalon superior fara o justificare a robustetii echipei la acest nivel; socurile fizice si psihice pe care le suporta aici jucatorii sunt grave frustrari, compromitatoare pentru un proces realist de evolutie sportiva.

§ Imputarile facute jucatorilor, ce s-au dedicat telului echipei, luptând în limitele posibilitatilor, de antrenor imediat dupa joc, aflat si sub efectul nervilor; jucatorii afectati de înfrângerea însasi, aflati într-o stare de supra excitare si fara capacitate de analizare critica, suporta interventia ne pedagogica a antrenorului, frustrarile ne avenite afecteaza greu pe cei tineri, sau îi lasa indiferenti sau revoltati pe cei adulti.

§ Alta serie de frustrari vin în competitie din partea factorilor colaterali: adversari, arbitru, spectatori, ce agreseaza destul psihicul jucatorilor; efectele acestora trebuie diminuate, estompate de interventia pedagogica a antrenorului. Nu este locul sa insist aici (asupra acestui aspect voi reveni cu alta ocazie), dar ravagiile provocate asupra sferei psihice a unei echipe de tineri, înfrânta de deciziile eronate sau necinstea arbitrului, sunt imense, afectând concepte depre loialitatea sportiva si chiar de viata. Si în aceasta situatie, antrenorul în loc sa-si exteriorizeze cu furie indignarea (practica generalizata la noi), trebuie sa-si protejeze jucatori orientându-le atentia asupra altor aspecte ale jocului, mai ales privind evolutia lor.

Am vorbit despre obsesia victoriei (de multe ori cu orice pret), ce afecteaza grav o evolutie normala în formarea rugbystica si în promovarea performantei.

Inchipuiti-va un turneu de copii cu participarea multor echipe, în care doar una este învingatoare, premiatele locului 2 si 3 au încercat si ele gustul înfrângerii, iar celelalte echipe sunt învinse, si asta într-o etapa de formare rugbystica când încrederea si optimismul trebuie cultivat prin orice mijloc. De aceia la categoriile copii si juniori mici nu se recomanda nici clasificarea publica: toti sunt câstigatori, ramânând ca educatorii sa evidentieze pentru echipa sa câstigurile educativ-instructiv e realizate, iar competitiile organizate pe categorii valorice.

Chiar la aceste competitii, la noi, vedem adesea pe margine un spectacol pseudo-pedagogic de un dramatism crunt: antrenori extrem de galagiosi, cu vociferari la orice decizie a arbitrului, cu apostrofari la proprii jucatori, care prin acest comportament isterizeaza si cei câtiva parinti însotitori, uitând ca trebuie sa-i scuteasca pe micutii sportivi de presiuni si distrageri suplimentare. Scene de acest gen anuleaza complet ratiunea si menirea educativa a competitiei.

O asistenta la jocuri cu o manifestare în adevaratul spirit rugbystic, entuziasta dar în regulile fair-play-lui, ajuta manifestarea echipelor, sustine spectacolul sportiv.

Zilele trecute, la finala cupei României am simtit împreuna cu cei din jur si jucatorii stelisti un afront la spiritul rugbystic si la bunul simt civic, frustrare provocata de galeria dinamovista majoritar fotbalistica, atrasa laudabil de conducerea sectiei, dar nu si instruita în legile rugbyului, cum se cuvenea. A fost calmata aceasta inedita galerie de succesul echipei favorite, altfel riscul unui spectacol degenerat era iminent.

Inchei aceste considerente cu un caz edificator asupra gravitatii frustrarilor în viata unui jucator sau a unei echipe.

Am judecat si criticat cu toti (la nivel de tehnicieni, de conducatori, în massmedia), si ne-am mirat de unde acea ratare de ne înteles la ultima CM/2007, când valoarea individuala si experienta echipei îndreptatea aspiratiile la atingerea unei manifestari relevante.

Parerea mea este ca ratarea s-a datorat în special echipei tehnice, modului cum au programat si desfasurat pregatire si chiar cum au abordat competitia. Tehnicienii, care aveau rolul sa-si aleaga si formeze jucatorii, carora li s-au asociat si conducatorii, au imputat acestora nereusita.

Nu sunt acum avocatul aparator al unor atitudini, al unui comportament meschin, ne patriotic, oricum ciudat si nefiresc pentru lumea rugbyului în general, de care au dat dovata în aceasta campanie mai mult decât oricând internationalii nostri; zic mai „mult decât oricând” pentru ca figuri mai facusera ei si în alte rânduri, tratate cu superficialitate de „responsabilii” campaniei.

S-a dat totul pe pervertirea materiala a vedetelor noastre în mediul profesionismlui.

Ei bine, uitati ce a rezervat soarta unei generatii ce se dovedea capabila sa reînode sirul marilor performante ale rugbyului nostru, ba, mai mult, sa schimbe apatia si nota de neputinta în depasirea unei crize profunde.

1. Se stie, nucleul de baza al nationalei la constituit generatia de juniori 1995/1996, o generatie de exceptie, extrem de talentata, extrem de competitiva, la nivel de top mondial, dar supusa unui lant grav de frustrari. Si iata, reprezentantii acelei generatii de exceptie (P.Balan, S.Socol, Al.Manta, Fl.Corodeanu, L.Sârbu, P.Mitu si altii) la vârsta si ora marilor elanuri, dupa ce probeaza valoarea în jocuri cu adversari de clasa (22-15 cu Tara Galilor; 17-5 cu Scotia; 28-8 cu Uruguai si egalitate cu Franta la CM /1995 la Bucuresti ) ocupa umilitorul loc 5 în urma „masinatiunilor” conduse de chiar oficialii nostri !?

Reamintesc, la egalitate în grupe (cum am fost noi cu Franta) criteriu ce prevala era cel disciplinar. Or în timp ce echipa noastra este penalizata abuziv, descalificata de la jucarea unei semifinale pentru o infractiune (muscarea unui adversar, fara nici-o consecinta în joc si aparuta doar la cabine), egala noastra si beneficiara deciziei, Franta, este absolvita de o infractiune grava (lovirea cu piciorul a unui jucator cazut, sanctionata de arbitru). Si asta s-a putut întâmpla si pentru ca presedintele comitetului de organizare a Cupei Mondiale, în persoana presedintelui federatiei noastre a tinut sa dea natiunii o curioasa si maligna lectie de fair-play.

Drama de atunci a afectat amplu lumea rugbyului nostru, dar daunele ireparabile ale acestei groaznice frustrari le-au suportat tinerii jucatori. Cine a crezut ca erau si acestea, ca atâtea altele trecatoare, si ca locul 3 ocupat la Brescia în anul urmator a consfintit reparatia, s-a însealat. Si poate ca neîncrederea ce urma sa o pastreze pentru todeauna acesti talentati jucatori, urma sa vizeze, mai ales, acei conducatori grandomani ce le-au rapit odatat, lor si rubyului românesc, o mare împlinire. Pentru rugbyului românesc altceva era sa fi crescut o generatie de campioni (aveam premize certe), neînfricati si încrezatori în ei si în cei din jur, si nu niste frustrati si deceptionati în tot ce-i înconjoara.

2. Fara îndoiala acei talentati jucatori au continuat sirul frustrarilor, viata în cluburile noastre, chiar în cele fruntase, ne fiind prea usoara. Va reamintit boicotul repetat de a venii la nationala orientat împotriva tehnicienilor?

Apoi traiul în rugbyul francez sa nu credeti ca este chiar usor. Câte frustrari si discriminari n-au suportat acestia într-o lume aspra?

3. Apoi, culmea ridicolului, a hotarât hazardul, tot prin aceiasi „persoana cu har” a rugbyului românesc, ce-i privase pe ei de o mare realizare, ca dupa 12 ani, la apogeul carierei lor, sa „beneficieze” de îndrumarea pentru examenul vietii lor de chiar persoana care s-a batut si a profitat de frustrarea lor la titlul mondial. Cine poate aprecia incompatibilitatea între ura si oprobriul de atunci (pentru abilul tehnician francez, dar si pentru servilismul las, autohton) si încrederea, stima ce ar fi trebuit sa o datoreze acum ca sa faca întradevar o echipa, poate aprecia si lipsa de discernamânt în tot ce a privit participarea noastra la aceasta ultima CM.

4. S-au mai adaugat în jurul echipei acum si conducatori lipsiti de disponibilitatea unor relatii subtile, stimulante la un spirit de echipa cum se cere sub tricolor, în fine ceva în genul „becalismului fotbalistic”. Cu siguranta ca acestia, stapâniti de clutul puterii banului, au gândit ca daca platesc niste pretentii (diurne si prime de obiectiv, de-i bateam si pe toti bogatii la acest capitol) le câstiga jucatorilor si sufletul atât de mult ranit, ca sa facem o echipa gata sa moara pentru frunza de stejar!

Se mai mira cineva de ce acesti valorosi jucatori muscati dur de frustari au realizat atât de putin pentru rugbyul pe care îl iubesc?

Se mai mira cineva de randamentul slab al reprezentativelor si al echipelor de club cu un corp limitat de tehnicieni si insuficient specializat? Se mira cineva de lipsa unor criterii psiho-pedagogice serioase în selectia tinerilor antrenori? De fapt nici nu exista preocupari de atragere si selectie a tinerelor cadre tehnice. Cineva ar trebui sa înteleaga ca pregatirea sportiva s-a sofisticat în asa masura si noutatile vin de la zi la zi, ca nu mai putem face fata cu cei ce-si schimba profesiunea, îsi completeza pensia sau care nici n-au jucat rugby. Am vorbit odata despre niste masuri de largirea si specializarea antrenorilor, bineînteles, ne interesante pentru cei care trebuie sa raspunda si pentru acest aspect. Pledam aici pentru o licentiatura a antrenorilor, cum deja exista în alte parti din UE.

Vasile Constantin-Mao

PS. Stimati amici întru rugby

Inchei acest scurt ciclu de subiecte legate de formarea si instruirea rugbystica, numit sugestiv „Avem jucatorii pe care îi crestem”, fara pretentia ca macar am relevat suficient de convingator importanta aspectelor legate de acestea.

Multumesc tuturor cititorilor carora le-am rapit timpul cu lecturarea respectivelor subiecte. Banuind ca printre acestia mai este careva din corpul tehnic federal, sau dintre antrenorii nostri, care se confrunta cu atât de multe aspecte legat de pregatirea echipelor nationale sau darea unei tente de modernitate instruirii de baza, consider important, si le recomand, ca de la acest nivel sa provoace o revolutionare a mentalitatii si evoluarii antrenamentului rugbystic de la noi.

Le multumesc si acelora care aveau ceva de spus, si totusi au tacut (lipsind dezvoltarea subiectului cu ideile sau experienta dumnealor), cu speranta ca la prima ocazie nu vor mai ezita sa intervina, concretizând astfel interesul pentru jocul de rugby.

Va doresc tuturor numai bine si sanatate.

Vasile Constantin-Mao

Avem jucatorii pe care îi crestem (5)

Frustrarile în practica rugbyului: un element mai mult decât important, chiar decisiv

Frustrarile, trairi negative inerente într-o activitate ampla si de angajament, dependente de o sumedenie de factori obiectivi si subiectivi, sunt antagonice bucuriilor si satisfactiilor rezultate din acelasi proces, în cazul nostru jocul de rugby - cu cele doua faze principale ale lui: instruirea si competitia. Feedback-ul pozitiv, factor dinamizator al unei evolutii convenabile, sustinut puternic de starile si trairile benefice, trebuie sa estompeze cât mai mult din efectele negative ale frustrarilor dintr-o activitate competitiva (lipsuri, ratari, nedreptati, umilinte etc.).

In activitatea sportiva frustrarile în limitele unei normalitati sunt aprioric acceptate de jucatori (în special cele ce tin de practica sportiva însasi si substratul material al acesteia). Mai atent privite acestea sunt determinate de factori ce tin de aspectul material-organizato r si de cel metodologic. Pentru diminuarea efectelor negative, asupra acestora din urma se poate interveni, prin masuri organizatorice, psiho-pedagogice si didactice, astfel încât eliminarea sau limitarea unor situatii de stress si anxietate sa prevaleze bucuria si satisfactia practicarii rugbyului, lasând larg deschisa fereastra sperantei si aspiratiei la împlinire sportiva.

Consecintele acestei dualitati, bucurie-frustrare, depinde si de trasaturile de caracter ale jucatorilor, de educatia acestora, de placerea în practicarea rugbyului, dar si de influenta atmosferei de grup, a spiritului de echipa. In functie de influentele intrinseci si extrinseci, atitudinile manifestate de un jucator ce suporta o frustrare, sau o serie de frustrari, pot fi:

- un comportament robust si optimist - în cazul celor ambitiosi si puternici, sau

- abandonul activitatii (de regula la debutanti) sau participarea formala, interesat de un avantaj material (la adulti) - în cazul celor prinsi mai putin de pasiunea rugbystica..

O serie întreaga de frustrari general acceptate (prin educatie si placerea în a juca rugby), provin din însasi procesul de instruire, de efortul specific si activitatea rugbystica în sine. Aceste frustrari inerente, si care concura la educarea robustetii morale si fizice specifice rugbyului, trebuie luate în seama de conducatori, manageri si antrenori. Acestia sunt obligati sa adopte o stima si o apreciere deosebita pentru toti jucatori, cum si îmbunatatirea conditiilor materiale si dirijarea pedagogica competenta în vederea procurarii a cât mai multe bucurii si satisfactii compensatorii.

Retineti, am spus ca sunt obligati si asta pentru ca la noi lipseste acest respect pentru jucatori, cultul pentru rugbyul însasi. In mare parte si din aceasta cauza lumea noastra, a rugbyului, a ramas atât de restrânsa, chiar saraca.

Va si redau un fapt trist provocat, chiar de un antrenor, ce a provocat într-o împrejurar, o grava frustrare unui grup masiv de tineri jucatori.

Astfel:

In septembrie trecut, în timp ce pe Stadionul Arcul de Triumf se disputa o competitie nationala de copii si juniori mici, în sala de sedinte s-a amenajat vizionarea jocului Noua Zeelanda-Italia, în transmisiune directa de la CM (2007). Am sosit pe momentul începerii jocului si, pentru ca afara competitia se mai desfasurau înca, am fost surprins sa gasesc sala aproape plina: erau aproximativ 50 de jucatori bucuresteni si antrenorii lotului U17 care urmau sa aiba o actiune de selectie-pregatire. Nu va spun ce atmosfera pioasa „de catedrala” era, interesul pentru jocul de debut al grupei noastre, cu NZ ca în todeauna în mare verva, în fine, un imens spectacol plin de învataminte. Dupa vre-o 10 minute de joc intra antrenorul respectiv si cu un ton iritat, imperativ, cere tuturor tinerilor jucatori sa paraseasca sala, pentru a lasa loc liber câtorva antrenori, arbitrii si alte perosane adulte sa asiste la joc. Frustrarea, chiar la interesul rugbyului a acelor tineri captivati de jocul unor titani si, sigur, dornici de a învata ceva, facuta gratuit de un om al rugbyului, cu responsabilitati maxime în transmiterea a tot ce are acesta mai frumos, mi s-a parut dureroasa. Am vazut jocul în continuare cu câteva persoane în jur si multe scaune goale, marcat de o crasa neghiobie ce numai la noi se putea întâmpla, cum si de regretul ca n-am îndreptat gestul de neînteles si de neiertat al colegului.

In categoria frustrarilor inerente, specifice activitatilor sportive în general si rugbyului în special, intra:

- antrenamentele care reduc timpul pentru alte activitati cotidiene (distractive, de formare profesionala si de familie), ce le solicita jucatorilor eforturi suplimentare;

- sfârsitul de saptamâna petrecut cu deplasari si jocuri (în defavoarea repausului prin alte forme);

- marele volum de efort solicitat în pregatire, cum si specificul acestuia - de contact – ce predispune la lovituri curente si accidentari frecvente;

- multe alte numite „sacrificii”, benevol acceptate, ce dau vietii jucatorilor de jugby un curs aparte, abatut de la normalul cotidian.

Nu gasim în relatiile de la noi (generate fie de forul central, de cluburi, de echipe sau chiar de relatia antrenori-jucatori) manifestarea unei solicitudini si atentii speciale acordate tuturor jucatorilor, concretizate în eforturi continui pentru îmbunatatirea conditiilor de activitate, oferind acestora un confort recompensator la disponibilitatile ce le sunt solicitate.

Dar antrenorul, coordonatorul întregului proces educativ-instructiv , este profesional obligat:

§ sa acorde asistenta tehnica competenta, astfel încât învatarea si perfectionarea tehnico-tactica, a pregatirii în general, sa le dea sportivilor siguranta si optimismul la progresul sportiv; complexul de inferioritate în acest sens fata de alte echipe este dezolant, fiind o frustrare grea;

§ sa acorde permanent si absolut în egala masura tuturor jucatorilor atentia si indicatiile tehnice, cu revelarea resusitelor si aprecierea acestora; ne atentia, lipsa încurajarilor, pentru cei tineri este un prejudiciu în motivare;

§ reprosurile, critica nejustificata, în special pentru greseli de tehnica la începatori, pentru situatii imprevizibile si complicate la alte nivele, facute de regula de un tehnician cu un stil de antrenament superficial, sau cu un vocabular vulgar, jignitor, constituie sursa de frustrari deconcentrante. Reprosurile facute în public, în afara cadrului echipei, sunt afronturi dezastroase pentru demnitatea si auto-încrederea jucatorilor, iar relatia de stima fata de antrenor mult fragilizata.

Exagerarile antrenorilor în obtinerea performantelor provoaca, deseori, frustrari, daune foarte serioase.

Judecati urmatoarea anomalie careia i-am fost martor:

Am asistat la un episod ce m-a contrariat enorm pentru absurditatea situatiei creiate de antrenor. Joaca campioana noastra într-o cupa europeana un joc la Lisabona cu reprezentativa Portugaliei. Câstiga jocul, pe care l-a si dominat, numai ca victoria a stat în cumpana pâna la finalul jocului. La cabine antrenorul înfuriat îsi face numarul facându-i pe jucatori lasi si tradatori, ca sa spun doar epitetele permise într-un text. Fara discutie, pe acestia, frustrarea gratuita de la bucuria unei victorii onorante, i-a afectat profund. Dupa trei ore la masa festiva jucatorii erau în mare parte tot marcati de tristete. Antrenorul pierduse, iar, testul unui comportament rational. Ma gândeam atunci mai mult la încarcatura psihica a echipei care afecta cu siguranta recuperarea dupa efort, ce se realizeaza mult mai usor într-o stare de confort afectiv, nu si efectele ample, tardive, pe care cu totul nejustificat colegul le provocase.

Va urma

Avem jucatorii pe care îi crestem (3)

Câte ceva despre bucuriile la practicarea rugbyului

Toata lumea care cunoaste rugbyul si i-a deslusit esenta, practicându-l sau admirându-l, este de acord ca aceasta activitate sociala si sportiva reprezinta o mare frumusete si bucurie de viata. Rugbyul, chiar în structura lui tehnico-tactica si în dinamica de joc, are gesturi si actiuni, trairi si reactii afective de o mare intensitate, semnificative în fortificarea fizica si morala a practicantilor, dar si a relatiilor de grup. Aceasta bogata si diversa angrenare este si un element extrem de important în combaterea alienarii la care predispune viata moderna.

Jocul nostru, pentru multe motive, se situeaza în aria sportului pe primul plan în privinta spiritului de sociabilitate pe care îl promoveaza. Numarul mare de jucatori ce formeaza echipa, cum si al acelora care completeaza ambianta acesteia (este adevarat, la noi putini si indiferenti) , pe de o parte, si preponderenta exacerbata a componentei psihologice ce însoteste manifestarea în joc, pe de alta parte, impune si determina inter-relatii ce contureaza excelent, în acest micro climat social, colectivismul si camaraderia, spiritul de fair-play.

Se stie, rugbyul ofera o larga paleta de satisfactii si bucurii. Acestea sunt cu atât mai apreciate cu cât sunt mai anxios dorite, iar intensitatea trairii este proportionala cu nivelul si complexitatea solicitarilor pentru obtinerea acestor realizari.

Pentru a ajunge la satisfactii si bucurii jucatorii parcurg un proces formativ si educativ de mare amploare, cu implicare profunda a lor, dar si a altor factori - dintre care antrenorul este cel mai activ. La baza acestui proces sta un mare volum de munca, cu care jucatorii, din joaca în joaca la început, se obisnuiesc si îl accepta de la sine în perspectiva satisfactiilor mult dorite.

Printre bucuriile rugbyului sunt si recompensele. Acestea sunt de ordin moral si material, iar gestionarea lor impune aplicarea cu tact pedagogic a unei strategii judicioase, bazata pe o psihologie subtila.

Ponderea si valoarizarea recompenselor (satisfactiilor) morale în educarea tinerilor jucatori este esentiala. In acest sens, cadrul material si ambianta sociala a echipei de rugby (se întelege, cât mai îngrijit prezentate), în care jucatorii îsi exprima disponibilitatile vârstei, trebuie percepute si traite de acestia într-o bucurie constienta. Conducatorii de cluburi si antrenorii de rugby ar trebui sa stie sa foloseasca amplu acest element, cel mai la îndemâna de a atrage masele de tineri practicanti.

In ordine imediata, motivul de mare bucurie este antrenamentul însasi, în care antrenorul trebuie sa alterneze rigoarea si exigenta didactica cu destinderea si pregatirea prin joaca, prin exercitii de întrecere, mijloace mult agreate de tineri, prin care se solicita intens participarea afectiva. Antrenorul trebuie sa stie ca o buna dispozitie în antrenament are repercursiuni serioase în randamentul acestuia, pentru asta el trebuie sa fie creativ în climatul placut si inventiv în exercitii, realizând obiectivele prin mijloacele agreate de jucatori.. Intodeauna cu un feedback pozitiv, mai ales la cei tineri si începatori, acesta trebuie sa-i bucure cu atentia si aprecierea sa, stimulându-le si motivându-le eforturile spre perfectionare.

Antrenorul cu un bun umor, mereu disponibil si deschis, încarcat cu optimism de transmis, trebuie sa fie un puternic animator al vietii sociale a echipei, din afara terenului de joc. Trebuie sa foloseasca toate momentele (sarbatori, aniversari, jocuri) pentru cunoasterea propriilor jucatori în cadru destins. Cântecul, corul în echipa, este si un excelent exercitiu la unisonul grupului, rarisim utilizat la noi.

Ei! si aici e aici!

Câti adevarati educatori-antrenori actioneaza acum în rugbyul nostru juvenil si de câti avem nevoie pentru o extindere serioasa a activitatilor rugbystice în reteaua cluburilor sau în mediul scolar? Cine si când îi pregateste?

O sursa de ample trairi, atât în sfera volitionala cât si în cea afectiv-sentimental a, este jocul de competitie. Satisfactiile de echipa - pe de o parte, si cele individuale - pe de alta parte, sunt temeiuri de motivatie puternica în travaliu de instruire, ce în rugbyul de performanta atinge limita supliciului. O eroare grava sugruma la noi aceasta sursa de mare bucurie în joc: este obsesia victoriei, o caracteristica a unui sistem competitional depasit si complet defectos. Daca victoria la nivelul marei performante poate fi obiectivul central al activitatii, la celelalte categorii chiar si cele de seniori (care nu au o baza umana consistenta, o instruire corespunzatoare si o sustinere materiala adecvata), altele sunt obiectivele care pot si trebuie sa fie prioritare. La categoriile de copii si juniori, în special, obiectivele educationale (de comportament) si cele de instruire sunt esentiale. Daca stim ca lupta disperata pentru victorie (ceea ce la noi vedem si la cele mai micute echipe) este un motiv de supra excitatie si crispare, ce le altereaza jucatorilor tineri disponibilitatile si comportamentul psiho-motor, vizarea acelor obiective educativ-instructiv e, specifice în formarea sportiva, trebuie sa aibe întâietate. Victoria, da, poate fi un obiectiv secundar, consecinta a unui joc bun, spectaculos si disciplinat. Si motivele de bucurie (chiar cu jocul pierdut în cont) vor fi nenumarate, tot atâtea ocazii motivante pentru o participare complexa si echilibrata la instruire si la jocurile viitoare.

In fine, daca la jucatorii începatori aceasta pedagogie aplicata în procurarea satisfactiilor este esentiala pentru atragerea si optiunea la practicarea rugbyului, la adulti (si în special în mediul profesionist) trebuie sa opereze o pedagogie rafinata, bazata pe o psihologie particularizata, corelând si adaptând rational interesele individuale la cele ale grupului. La categoria jucatorilor consacrati, cu recompensele materiale drept argumente decisive de motivatie, satisfactiile si bucuriile morale în practicarea rugbyului sunt totusi fundamentale atât pentru o exprimare în plinatate a talentului si a disponibilitatilor lor în joc, cât si în trairea si exacerbarea spiritului de echipa.

Ei! Iar, si aici e aici!

Propun o paralela între reprezentativa noastra si echipa Argentinei la CM /2007, luând în considerare multe elemente de apropiere (valoarea apropiata de acum câteva decade, crizele social-economice, ginta latina etc.), dar cel mai relevant ca avem aceiasi apartenenta la rugbyul francez. Daca noi îi devansam net cu motivatia noastra financiara (chiar la obiective minore), în joc, ca elan si daruire, eram incomparabili, sub orice critica. Este clar ca noi am mizat totul pe satisfactiile materiale (oferite, în locul unor reglementari precise, cu discutii si negocieri penibile) lipsind total acea abnegatie patriotica, distinctiva în manifestarea echipei, mai exact ne-a lipsit de acel exemplar liant moral argentinian.

Cu cine si dupa ce studii si reguli psiho-pedagogice actionam la seniorii nostri, sa-i facem sa traiasca debordant bucuria jocului, la limita de care are nevoie performanta rugbystica?

Vasile Constantin-Mao

Va urma:

Bucuriile si frustrarile rugbyului

Avem jucatorii pe care îi crestem (2)

Elanul rational,

În câteva ocazii, persoane cu functii importante în rugbyul nostru mi-au spus, încercând sa-mi tempereze pledoaria pentru accentuarea interventiilor în mediul scolar, ca disponibilitatile elevilor pentru sport nu mai sunt ca pe „vremea mea”, si practic scoala nu mai este locul binecuvântat pentru rugby, asa cum îl cred eu. Repetau o opinie pe care o mai auzisem, cum calculatorul, jocurile mecanice si alte distractii reduc drastic preferinta elevilor pentru jocul nostru. M-a intrigat pozitia acestora si asta, fie pentru responsabilitatile lor în sector, fie ca nu actionase în scoala si nici nu facusera vreodata o echipa scolara. Dar uite asa, stiau dumnealor chestiunea din talent!!

Fara îndoiala, fenomenul migratiei preferintelor tinerilor spre preocupari si distractii „moderne”, în expansiune, este real.

M-am gândit atunci ca, fara îndoiala, jocul de rugby se afla într-o situatie noua si totusi cunoscuta, si asta pentru ca, mai mereu jocul nostru n-a fost o mare tentatie în optiunea de sport a tinerilor,. Personal, cunoscând atractia ce o produce un balon aruncat (este adevarat, cu un anumit har pedagogic) unui grup de tineri, cum si admiratia ce o provoaca alura si curajul rugbystic, gasesc ca batalia în atragerea adeptilor nu se opreste la opinia de care vorbeam. Este de datoria educatorilor- antrenorilor în deprinderea si adoptarea unei metodologii de impact, aplicata intens în divulgarea rugbyului, cu metode noi, specifice.

Nu cunosc preocuparile sectorului tehnic sau ale comisiei tehnice a frr în elaborarea si implementarea acestei metodologii, dar din teritoriu nu se simt intentii si strategii de atragere si selectie ampla.

Inaltilor responsabili, ce intentionat ma „tamponau”, vroiam sa le vorbesc de elanul, tactul si perseverenta specifica promotorilor de rugby, atribute esentiale pentru profesie. Cu siguranta m-ar fi privit ca pe un desuet.

Continui sa cred ca, într-un impas acut al profesiunii tehnicienilor pentru copii si juniori, datoria sectorului de formare profesionala al frr (!?) este sa accelereze largirea corpului tehnic si înarmarea acestuia cu metodele si mijloacele didactice adecvata noii situatii enuntate.

M-a surprins, si nu, declaratia, fulminanta ca sa zic asa, a amicului Mihai Bucos, proaspat numit Director Tehnic Regional al FRR, facuta în Massmedia zilele trecute. Aceasta se refera la cifra de 10.000 noi practicanti (chiar legitimati), mobilizati din mediul scolar, în urmatorii câtiva ani, de cei 8 specialisti în dezvoltare.

Si n-am fost surprins de cifra spectaculoasa mentionata (poate si pentru ca ar fi trebuit sa fi fost realizata de mult), cum nici de elanul, entuziasmul fostului mare jucator Bucos. Curajul acestuia într-o predictie de asemenea dimensiune vine poate si dintr-o impresie din zona Petrosanului, unde are destula audienta si sustinere. Poate a fost si sub impresia unor cifre publicate despre participantii la diferite turnee de copii, din care, atentie, o parte însemnata sunt doar participanti nu si practicanti. Sigur acest entuziasm vine si dintr-o reminiscenta a capacitatii de mobilizare ale marilor echipe în care acesta a jucat. Plecând de la aceste amintiri de poveste, am mai întâlnit o declaratie hazardata cu ceva ani în urma, a unui mare international, cu mari victorii la activ în fata francezilor; acesta, întrebat daca am mai putea avea sanse la victorie în întâlnirea cu reprezentativa Frantei, ce urma sa aiba loc la Bucuresti , a raspuns clar: „sigur ca avem, ramâne ca jucatorii sa vrea sa câstige si sa se uneasca la lupta pentru acest obiectiv” (am fost surclasati cu peste 50 puncte). Era clar nostalgia unei vointe extraordinare ce performerii nostri o manifestau odata!

Am fost surprins de cifra mentionata, extrem de „rotunda”, gândindu-ma la multe aspecte de ordin organizator, metodologic si material, ce nu sunt preparate sa primeasca si sa sustina instruirea unui asemenea volum de jucatori. Daca autorul declaratiei s-a gândit ca asa va da de gândit, si mai ales de actionat, forului tutelar în a rezolva rapid niste structuri fundamentale pentru activitatea de baza, sincer îl felicit.

Si asta pentru ca:

1. Uitati, numai daca ma gândesc cine aduna, educa si instruieste atata masa de practicanti ma ia ameteala, stiind ca acum daca se solicita un tehnician pentru copii si juniori, în lipsa de solutii, în cel mai bun caz i se recomanda un pensionar.

In acest sens declaratia lui Mihai Bucos ar trebui sa fie sustinuta si de o strategie operationala, cu capacitate de a forma masiv educatori (anual 50-70, astfel ca în 3 ani sa existe vre-o 200, si nu pe hârtie cum ne-am obisnuit).

2. Apoi, sunt gruparile din teritoriu pregatite sa-si dea concursul si sa sustina substantial aceasta actiune? Vedeti cum mai toate echipele de seniori, chiar si cele ale marilor cluburi (cu exceptia lui Steaua, Dinamo ce si apar în competitiile juniorilor) care au o baza sportiva, cum si posibilitati pentru instruire (dintre fostii jucatori), fac astazi doar figuratie în activitatea celor tineri. Bine, în acest program eu vad importanta misiunea cluburilor de seniori capabile (si obligate) sa sustina pe lânga o structura proprie completa de C+J, sa sustina organizator si mai multe nuclee scolare.

3. Dispun proaspetii responsabili regionali de:

- o strategie de impact la diferite nivele pentru: autoritati locale, inspectorate, directiuni, corp profesoral etc.;

- o metodologie de actionare în mobilizarea maselor, cum si mijloace diverse de divulgare a rugbyului;

- de o recunoastere a autoritatii lor la sectiile din teritoriu si în baza acesteia sa li se accepte programele, pe care sa le si sustina, sau sa accepte evaluarea activitatii etc.

4. Dispun directorii de dezvoltare de sustinerea prin parteneriate cu structurile de învatamânt (inspectoratele judetene sau municipale), care sa le deschida usile scolilor? Sau se descurca fiecare cum poate?

Iata deci câte probleme se ivesc. Fara rezolvarea acestor aspecte, si a altora, actiunea ramâne într-un proiect frumos (am mai vorbit de actiunea rugby-tag la Ilfov ) iar cifrele lui Mihai Bucos visele unui exaltat.

Vasile Constantin-Mao

Va urma:

Bucuriile si frustrarile rugbyului

Avem jucatorii pe care îi crestem (1)

Stimati amici,

Abordând câteva subiecte din aria instruirii rugbystice si considerând dezbaterea acestora de interes general si benefic rugbylui nostru, fiind si o tema extrem de serioasa, dar, ca sa zic asa, mai putin „spinoasa”, va provoc la interventii. Si fac aceasta în ideia ca sunt multe de spus la subiectele respective si contam pe experiente diferite, în medii variate, din care toti am putea învata ceva. In fine, ar fii si un exercitiu al nostru, al grupului, într-o colaborare, ca sa zicem asa, tehnica.

Vasile Constantin-Mao

Avem jucatorii pe care îi crestem (1)

Ceva despre învatarea tehnicii jocului

In metodologia învatarii tehnicii sportive, d.p.d.v. didactic, este obligatoriu ca profesorul-antrenor ul sa asigure conditiile pentru o insusire corecta a gestului tehnic, evitând greselile în executie. Tratarea cu neatentie a acestui important proces, însusirea oricum si cu greseli a tehnicii elementare sau specifice, compromite serios randamentul individual si de echipa. Pentru aceasta important este ca tehnicianul sa pregateasca faza învatarii si sa se implice cu tot talentul profesional în acest proces.

Trei actiuni didactice, proprii acestui obiectiv, sunt esentiale, necesitând o pregatire si aplicare cu toata rigoarea, astfel:

§ creiarea unei imagini puternice a gestului tehnic de învatat, stimulând la tinerii practicanti, deopotriva, perceptia intuitiva si cognitiva (rolul major al demonstratiei si explicatiei) .

§ aplicarea unei structuri de exercitii simple, care sa usureze o executie cât mai aproape de model.

§ corectarea greselilor ce pot apare, inerente în lucru cu un grup mare de executanti.

Pe lânga tactul pedagogic, adaptat la caracteristicile practicantilor (de vârsta, de capacitati si de „antecedenta sportiva”) si utilizarea unei structuri de exercitii eficiente în procesul însusirii deprinderilor sportive (conform cu regulile didactice ale învatarii), tehnicianul trebuie sa cunoasca cauzele care concura la dificultarea însusirii corecte a procedeelor tehnice; aceasta cunoastere este necesara, bine înteles, pentru eliminarea sau limitarea greselilor în executiile începatorilor.

Cauzele mai importante, care determina greseli în executie, ce apar frecvent în practica învatarii tehnicii jocului de rugby, sunt urmatoarele:

§ procesul învatarii defectos desfasurat:

- fara a creia o buna si corecta imagine a gestului tehnic de învatat.

- cu aplicarea unor exercitii dificile, desfasurate pe spatiu neadecvat, cu multi jucatori la un balon etc.

- fara o supraveghere îndeaproape a întregului grup si fara exigentele de rigoare la corectitudinea executiei.

§ slaba motivare a tinerilor jucatori, ce determina interes minor sau neatentie; aceasta stare tine de slaba preparatie psihica a grupului, consecinta a tratarii superficiale a momentului.

§ starea de oboseala a jucatorilor, stare ce determina lipsa de concentrare si slaba capacitate motrica.

§ materialele, suprafetele de lucru si ambianta necorespunzatoare:

- baloane neadaptate vârstei si în conditiuni precare (mari, grele, dezumflate etc.).

- teren dur care poate determina teama (la tehnica placajului, grupajelor etc.), sau ambient care instiga alte preocupari sau distrageri.

Misiunea didactica a tehnicianului, pe lânga aplicarea unui proces de învatare corespunzator, cu masurile respective de evitarea greselilor în executie, este de a proceda imediat la corectarea acestora, stiindu-se ca mai târziu, cu practica deprinderii gresite, acest proces este destul de dificil.

Am expus cele de mai sus convins (si dupa ce vedem în jocurile noastre - la toate categoriile si nivelele -, cu sumedenii de greseli de tehnica ce fragmenteaza jocul), ca procesul initierii în tehnica rugystica nu este în majoritatea cazurilor bine si atent tratat.

Daca am lua doar banala „pasa clasica”, care într-un atac larg-desfasurat poate concura enorm la randamentul atacului, la viteza si vigoarea acestuia (determinând incertitudine si presiune asupra adversarului) , dând si nota de spectacol, ne dam seama ca la noi ceva nu este în regula.

Intrând putin în sfera perfectionarii tehnicii, rareori se întâmpla ca transmisia balonului, pasa, sa fie relationata si cu urmatoarele elemente:

- cu posibilitatile de dezvoltare a vitezei în alergare a coechipierului si intentia acestuia de joc (în atacul preconizat sau la varianta adoptata la faza de joc);

- cu prezenta si calitatile aparatorilor;

- într-un „timing” (momentul oportun al pasei) impus de situatia concreta de joc.

Cele mai multe pase, chiar si la cel mai înalt nivel, sunt adresate pe coechipier, ne stimulându-i acestuia explozia, accelerarea în faza (cu consecinta: viteza mica în actiunea de atac si vulnerabilitate la presingul defensiv), ca sa nu mai spun de îngreunarea actvitatii de receptie-transmisie a coechipierului (deci, circulatie defectoasa).

In plus, transmisia dificila a balonului, cu preocupari excesive ale jucatorilor asupra unui gest ce ar trebui sa se faca automatizat, le diminueaza atentia si perceptia coordonatelor fazei, le anuleaza acestora intentia si posibilitatea de actionare tactica.

Apoi, metodologia (si didactica) perfectionarii deprinderilor tehnice este o alta specialitate, cu principii, mijloace si metode proprii, cu efecte decisive în randamentul în joc si performanta.

In fine, am convingerea ferma ca din aceasta preocupare atenta pentru însusirea unei tehnici cât mai corecte a procedeelor tehnice, de atac sau de aparare, rugbyul nostru ar avea mult de câstigat. De aceia am si expus problema.

Vasile Constantin-Mao

Va urma:

Bucuriile si frustrarile rugbyului

Stimati prieteni,

La mesajul D-lui Vatui Mircea am de spus urmatoarele:

1. Sustin din tot sufletul propunerea de personalizare a trofeelor la premierea competitiilor noastre si a sportivilor distinsi pentru talent si asiduitate în activitate.

Sustin aceasta initiativa în ideia:

- de a constientiza generatiile actuale de jucatori despre personalitati si momente model din istoria rugbyului românesc;

- de omagierea acelor personalitati ce prin mare dragoste fata de acest joc si fata de semenii lor, printr-o mare devotiune si onestitate si-au pus amprenta asupra unei etape, a unei epoci sau chiar a istoriei rugbyului nostru.

Aceasta initiativa ar putea constituie chiar începutul unui amplu proces de schimbare a mentalitatii în aprecierea si tratarea corespunzatoare a tuturor acelora care au cinstit rugbyul prin rezultatele sportive sau ampla activitate de promovare a acestuia.

Tratarea corespunzatoare? Da, ar fi destul daca m-as referi doar la faptul ca s-a încetatenit la noi practica de a se trata cu indiferenta iesirea din activitatea internationala, sau a echipelor de club, a sportivilor ce s-au daruit dupa putinta lor idealului rugbystic. Trist este ca în cele mai multe cazuri acestia au si disparut complet din aria sportului ce i-a pasionat, rugbyul nostru ramânand, uman, cu fiecare abandon tot mai sarac.

2. Propunerile mele se refera si la urmatorii:

§ Grigore Caracostea (1986-1956): parintele rugbyului românesc; international în jocurile de început ale rugbyului nostru (cu Franta si SUA - Paris/1919); a înfiintat clubul TCR si prima echipa de rugby de la noi (1913); a înfiintat Comisia Fotbal-Rugby (1915) si FRR (1931), organisme al caror presedinte a fost între anii 1915-1940, perioada în care rugbyul de la noi a cunoscut o evolutie extraordinara; a fost conducatorul si „antrenorul” echipei nationale participanta si medaliata la JO Paris /1924; a paricipat la fondarea FIRA (1934) fiind membru si consilier în primul comitet al acestui for. Trofeul cu numele sau (si chiar statuia acestuia) ar cinsti o personalitate colosala si o memorie extrem de benefica a rugbyului românesc.

§ Ascanio Damian (1914-2005): distins jucator international în perioada (1934-1949 ) component de baza al echipei ce a realizat un rezultat valoros (cât o mare victorie) cu Franta (8-11 / 1938); jucator emblematic al Sportului Studentesc, de 5 ori campion national; presedinte al FRR (1947-1952) într-o perioada extrem de critica (desfiintarea celor 4 echipe fanion); a proiectat si dat federatiei si miscarii rugbystice o dimensiune nebanuita (la sfârsitul anilor ´50 erau în tara noastra 68 echipe de seniori; la începutul mandatului sau de presedinte a decretat obligativitatea tuturor gruparilor de a avea si echipe de juniori.

§ Irimescu Valeriu (n. 1940): international de mare anvergura, cu 32 selectii în perioada 1960-1971; 3 victorii la Franta (la cea din 1968/15-14, marcând toate punctele noastre - 2 dropgoluri si 3 lovituri de pedeapsa); jucator la Grivita Rosie cu care cucereste 7 titluri de campioni nationali si Cupa Campionilor Europeni în 1964; a jucat si a antrenat în Franta; a fost antrenor federal în perioadele (1974-1986 si 1990-1991)si antrenor al echipei nationale cu care în 50 de victorii din 70 de jocuri-test a cucerit 3 victorii la Franta , victorii la Scotia si Tara Galilor si alte rezultate valoroase cu marile echipe ale lumii. Maestrul emerit al sportului si antrenor emerit, V.Irimescu, se detaseaza autoritar într-o statistica generala pentru contributia la palmaresul rugbyului nostru cu 70 de victorii, la care a contribuit ca jucator si antrenor. Aceste victorii au fost obtinute din cele 102 jocuri-test la care a participat (media de 68% este excelenta daca ne gândim ca printre adversarii nostri de atunci figurau aproape toti titanii lumii rugbystice).

§ Alexandru Penciu (n. 1931) într-o cariera fulminantă, cu talentul lui înăscut şi măiestria căpătată lângă antrenori şi pedagogi de mare calitate (precum: Feri Covaci la PTT , Nae Ghiondea, Puiu Argeşiu şi Petre Cosmănescu la CCA /Steaua) devine peste ani nici mai mult nici mai puţin decât “Alexandru cel Mare” al rugbyului românesc şi mondial, denumire dată chiar de inventatorii minunatului joc, uimiţi la ei acasă de spectaculozitatea şi eficacitatea jocului său, cu ocazia turneelor Selecţionatei Bucureştiului în Marea Britanie (1955 şi 1956). joacă la CCA /Steaua în perioada 1953-1969 cu care obţine 5 titluri de campioni. International cu 33 de selecţii în jocuri-test a facut parte din formatia de aur care a învins Franta în 1960, fiind autor principal si la victoria din 1962, cum si la cele doua egaluri cu acelasi adversar în deplasare (5-5/1961 şi 6-6/1963). Pe lângă un joc extrem de spectaculos a dovedit şi o eficacitate ieşită din comun: a marcat pentru echipa naţională în jocurile-test mai mult de 176 de puncte (date luate dintr-o evidenţă incompletă, şi când eseul era apreciat la 3 puncte), astfel: 22 eseuri, 25 transformări, 14 lovituri de pedeapsă şi 6 dropgoluri; maestrul emerit al sportului şi distins cu diferite ordine şi medalii, a fost socotit un pionier pe plan european în evoluţia jocului de atac al fundaşului.

Altfel, în aceasta lista, ar putea intra nume celebre de antrenori, care au aureolat rugbyul nostru cu rezultate extraordinare (vezi: Theodor Radulescu, Petre Cosmanescu sau Niculae Padureanu) sau jucatori internationali prestigiosi cuprinsi în „Echipa secolului XX”, aleasa printr-o ancheta publica, initiata si promovata de publicatia Rugby Magazin/2000. Dau în continuare acea formatie la care am adaugat câteva mari figuri detasate în statistica „contributii la palmaresul rugbyului românesc”, astfel:

Gheorghe Pârcălăbescu si Constantin Dinu (stâlpi); Mircea Munteanu (trăgător); Atanasie Marinache, Gheorghe Dărăban (linia 2ª); Viorel Morariu şi Florică Murariu (flankeri); Radu Demian si Haralambie Dumitraş (nr.8); Mircea Paraschiv (mijlocaş de grămadă); Dumitru Alexandru (mijlocaş la deschidere); Ascanio Damian, Mihai Wusec şi Adrian Lungu (centri); Dumitru Ghiuzelea şi Valeriu Irimescu (aripi); Alexandru Penciu (fundaş)

Antrenor: Theodor Rădulescu

Jucatorii adaogati:

- Ion Bucan (stâlp; 48 selectii/30 victorii) - Ion Constantin (centru/aripă; 50/33)

- Gheorghe Dumitru (lina 2ª/nr.8; 70/44) - Gheorghe Nica (centru; 57/36)

- Enciu Stoica (flanker; 44/30) - Marian Aldea (aripă; 33/21)

Si utati asa, câte personalitati au înfrumusetat rugbyul nostru! Acestia si multi altii (promotori, presedinti de cluburi, arbitri) ar merita toata cinstirea si recunostinta noastra.

Asa cum ne-a propus Dl Vatui avem ocazia sa ne exprimam optiunile

3. Propunerea mea este ca aceasta practica pote fi promovata în tot teritoriu, chiar de catre federatia însasi. Pe lânga denumirea unor trofee si competiti, nationale sau locale (câteva memoriale deja exista), prinse în calendarul federatiei, se mai poate promova rugbyul dând numele celebritatilor acestuia cluburilor, bazelor sportive, a strazilor etc.

Vasile Constantin-Mao

PS. Referitor la propunerea atribuirii unui trofeu cu numele meu, eu îi multumesc amicului Vatui pentru apreciere, dar nu vad oportun asocierea mea într-o nominalizare asa de pretentioasa. Fara falsa modestie, daca în activitatea cu juniorii am avut rezultate bune, poate chiar deosebite, consider ca acestea au fost în limitele obligatiilor profesionale; nu am avut norocul si nici pretentia de a intra în cercul „gloriosilor nostri nemuritori”.

In alta ordine de idei, fac o corectie: nu eu am initiat „ceferiada”; a fost presedintele FRR de atunci, ministrul al MTTc, D-l Cornelui Burada, sfatuit si incitat - cu siguranta - de prietenii sai griviteni. A mai fost un mare pasionat de rugby prof. Dan Ion, inspector de învatamânt în retea. Eu n-am facut decât atât: am renuntat la un post în învatamântul superior si am venit la scoala profesionala de la Podul Grand , sa traiesc bucuria rugbyului printre tinerii mei elevi.

Toata activitatea a fost pentru mine o mare rasplata, traind acum regretul ca nu pot sa fac mai mult pentru copii si rugby.

Unde ne sunt juniorii?

Evidente ce afecteaza grav prestigiul rugbyului nostru si compromite viitorul acestuia

Rezultatele selectionatelor de juniori obtinute în campania de primavara a acestui an:

Under 17: Festiv.Rugby Millfield Anglia – martie 2008 România cu: Canada : 10-48 T.Galilor : 7-49 S.U.A. : 10-44 3 înfrângeri p.marcate:27 – 141: p.primite

Under 18: CE – a 2ª gr.valorica Italia – aprilie 2008 România cu: Italia : 0-25 Spania: 24-12 Georgia: 6-5 2 victorii – 1 înfrângere p. marcate: 30 – 42: p.primite

Under 20: CM- a 2ª gr. valorica Chile – aprile 2008 România cu: Namibia : 28-26 I.Coock : 46-7 Chile : 3-14 Georgia : 10-34 2 victorii – 2 înfrângeri p. marcate: 87- 83: p. primite

Per total: 10 jocuri; 4 victorii; 6 înfrângeri; 144 p. marcate – 266 p. primite

Dupa Cupa Mondiala a seniorilor (Franta/2007) , în care conducerea federatiei a girat o serie de mari erori în pregatirea nationalei sau în conducrea echipei în competitie (reamintesc doar semnalele îngrijoratoare despre incompetenta echipei tehnice, facute din timp), urmata - stiti bine - de sfidarea opiniei publice prin sustragerea de la orice responsabilizare si analiza tehnica, iata, cu aceeasi politica, aceasta îsi continua marsul în degradarea rugbyului nostru: este vorba de pregatirea si participarea în competitiile internationale ale reprezentativelor tinere.

Dupa U18 si U17 a urmat evolutia reprezentativei U20, adica „primele sperante” ale nationalei mari pentru viitoarele CM.

In lipsa unei evaluari oficiale pe ansamblul campaniei internationale de primavara (si mai pregnant la U 20, cu locul 4 la Santiago de Chile unde avea obiectivul de câstigarea grupei si revenirea în primul esalon valoric) se detaseaza (pe lânga capacitatile fizice si tehnico-tactice limitate ale jucatorilor nostri si pregatirea retardata), marile erori ale echipei federale în conceperea si orientarea procesului de formare si pregatire sportiva la segmentul tânar, segment devenit din zi în zi tot mai fragil.

In acest sens, cu toata variabila "adversar”, este clara declasarea, în corpore, a reprezentativelor noastre. Nu surprinde nici esecurile categorice la categoria cea mai tânara, poate cea mai fidela concretizare a orientarii conducerii federatiei noastre, a preocuparilor si activitatii acesteia din ultimii 6-7 ani în acest sector.

Locul 16 la U 20, acelasi ca al nationalei mari în rankings-ul mondial, ar putea creia impresia ca situatia nu e chiar dramatica (dupa nonsalanta cu care este tratat locul 3 în CEN al seniorilor, în urma Georgiei si Rusiei), daca n-am lua în seama experienta care spune ca decalajul valoric ne va fi din ce în ce mai defavorabil odata cu maturizarea sportiva.

Normalul si anormalul din rugbyul nostru

- Si totusi situatia ar parea în limitele „normalului nostru”, iar conform obiceiului, probabil, mai marii federatiei vor garanta ca suntem pe drumul cel bun (?!).

- Poate ar trebui sa valorificam mai optimist victoriile la Insulele Coock si Spania, cum si cele la limita cu Namibia sau Georgia (U18).

- Poate n-ar trebui dramatizate nici înfrângerile disproportionate (vezi: 10-34/U20 cu Georgia, 0-25/U18 cu Italia; sau cele trei de la U 17) daca nu am lua în seama anormalul care persevereaza si chiar se accentueaza, în ciuda efectului evident falimentar, ce da un un verdict de incapacitate grava tehnico-manageriala a actualei echipe federale.

- Anormalul, pe lânga aberanta politica de neglijare a activitatii de baza (din cluburi în general si a celei de copii si juniori în special), este ca, la fel ca si celelalte reprezentative de juniori, nationala U20 a beneficiat de o pregatire extrem de îndelungata, nejustificata din punct de vedere metodologic, dar nici de performantele obtinute.

Ce logica metodologica a avut aceasta pregatirea centralizata pe durata a sute de zile (ca sa nu mai vorbim de risipa financiara), se poate deduce si din tacerea federalilor nostri: adica nici una. S-ar putea pune aceasta întrebare si ultra licentiatilor nostri tehnicieni, dar si fantomaticei comisii tehnice a frr, care, într-o perioada de mari mutatii în conceptia tehnico-tactica a jocului si a tehnologiei de instuire, or se auto-desfiinteaza ori îsi suspenda activitatea (??!!).

- In acest normal si anormal promovat de oficiali parca nici nu are rost sa vorbim de perturbarea grava a pregatirii scolare a tinerilor internationali (majoritatea elevi în clasele liceale terminale), înselati cu mirajul performantei rugbystice. Fara discutie acest fapt îi situeaza pe federali într-o postura clara de delict socio-moral, produs asupra unor tineri (si familiilor lor) legati cu pasiune si speranta de practicarea rugbyului. Or cineva ar trebui sa stie ca rugbyul de calitate nu se poate face decât cu tineri de caracter, temeinic educati si formati pentru viata, în care rolul scolii este fundamental. Superficialitatea cu care îi învatam sa privea obligatiile scolare se va rasfrânge cu siguranta în relatiile si devotiunea acestora fata de rugby. Nu stiu ce colaborari de psiho-sociologie sau pedagogie concureaza la programele federatiei pentru generatiile tinere (sau în recrutarea si formarea tehnicienilor) , dar cu usurinta se observa în activitate o fractura grava, o deturnare de la scopul social al sportului.

Si pe buna dreptate intriga eludarea problemelor rugbyului nostru, cum si de ce nu se iau în considerare propunerile constructive de reformare a activitatii de baza, precum: restructurarea organizatorica, functionala si manageriala a cluburilor (1); adoptarea activitatii de copii si juniori ca obiectiv prioritar al frr (2); largirea si perfectionarea adecvata a corpului de tehnicieni (3).

Nu mai intriga, însa, dece nu se fac responsabilizari pentru ratari de obiective si gafe metodologice, dece nu se fac publice marile cheltuieli în van, cu actiunile nesemnificative sau nefinalizate, cu proiecte de fatada sau complet esuate? S-a obisnuit lumea cu maniera afisata de mai marii rugbyului nostru, mirându-se doar unii, cum niste oameni de mare succes privat, social si economic, patroneaza si coordoneaza de ani buni o activitate falimentara a rugbyului nostru drag.

Aberatia de a ne lauda cu douasprezece selectionate, scoase unele precum magicienii (vezi cele 3 selectionate feminine, Rugby 7 etc.), fara nici o activitate în spate, dar mari cheltuitoare de fonduri (cu stagiile de pregatire, deplasari, salarii), dezarmeaza. Dezarmeaza chiar si cluburile în suferinta, care prin delegatii la trecuta Adunare Generala si-au însusit cu ochii închisi erorile sefilor ce, de altfel, le ignora ajutorul metodologic, managerial si material.

Si totusi cine cunoaste în amanunt realitatea trista din majoritatea gruparilor de copii si juniori stie ca în ritmul acesta, peste câtiva ani, „performantele” de astazi ale tinerelor reprezentative vor fi amintiri de invidiat. Activitatea la grupele de copii este atât de redusa (aproape inexistenta în tara) iar competitiile o raritate, astfel ca din spate nu vine nimic. Chiar si actuala reprezentativa U17 s-a confruntat cu o mare lipsa de elemente de perspectiva, ca sa nu mai vorbim de nivelul saracacios al exprimarii tehnico-tactice a acestora.

Vasile Constantin-Mao

PS: O notita ce o cred semnificativa:

Insulele Coock, adversara noastra din CM-U20, este reprezentanta unei tarisoare din zona Oceaniei, cu o populatie de 8.400 locuitori, adica cam jumatate din populatia comunei Ciorogârla, nucleu pilot într-un proiect al frr, ce, cu toate ca este în total impas înca de la debut, continua sa fie declarat printre masurile de baza la redresare a rugbyului nostru!