“Crezi ca este normal ca in mijlocul Bucurestiului o super echipa mondiala sa-si faca laborioasa pregatire de competitie si pe margine sa nu fie nici-un antrenor al rugbyului nostru?” (exceptie au facut cei 2-3 tehniceni federali).
Este intrebarea ce mi s-a pus chiar acum in perioada cand am dedicat o campanie in extenso de prezentare a marilor nostri tehnicieni si a problematicii acestei profesiuni. Am primit intrebarea ca un veritabil repros pe care mi-l si asum, eu care pledez puternic pentru tratarea si ridicarea acestei profesiuni, destul de minimalizata si neapreciata, injustitata uneori etc., la nivelul marelui aport ce-l are in impulsionarea rugbyului nostru.
Si intradevar am simtit o mare jena la ignoranta colegilor mei, iaca neinteresati in a descifra pe viu cat mai multe din secretele acestor titani.
Mi-am reamintit cum in doua ocazii am acompaniat de aproape N.Zeelanda/1981 si Anglia – seniori si tineret/1989, aflate in turnee, curios sa aflu ce fac acesti mari jucatori mai mult decat noi. Ei bine, observand si studiind mijloace si comportamente am avut adevarate revelatii profesionale, ce negresit mi-au influentat activitatea.
Indiferenta de acum nu este un accident, pentru ca si o reuniune, ce a avut cu putin timp in urma loc, cu marele tehnician englez Andy Robinson a fost tratata de cei cativa antrenori participanti cu un plictis penibil, cum si declaratii ca “acele subtilitati metodologice de care s-a vorbit le stiam de mult”. Si asta in timp ce pregatirea la toate nivelele este cum este, iar jocurile noastre o parodie, chiar si la cel mai inalt nivel (va reamintiti apostrofarea unui conducator de club la o semifinala recenta: “ce jucati voi nu este rugby”!)
Fara discutie imi este jena intradevar de opacitatea, suficienta si lipsa ambitiei de perfectionare profesionala, stare care tine de individ, de propriile aspiratiile in delicata munca de invatare si perfectionare a unui joc atat de complex (grav ca aceasta nota priveste intregul corp tehnic), dar si de capacitatea de liderare si orientare, de exigente in comportament si in rezultate practice ale acestora. Cu siguranta numarul limitat de antrenori, deci lipsa concurentei, poate constitui o cauza. Treaba multa si grea, fara indoiala, la care poate ca era timpul ca academia de rugby sa-si fi pus deja amprenta.
In fine, sper ca nu pe aceiasi pozitie au fost surprinse si alte organisme, ma gandesc in special la comisia tehnica, care ar fi trebuit sa studieze si sa analizeze pe toate partile elemente precum: miloacele-exercitii le folosite, gestiunea efortului in diferitele antrenamente si in partile acestuia, organizarea jocului in antrenament, tinuta si interventiile antrenorului, atitudini si comportamente, etc. etc., chestiuni care ar trebui cat de cat sa ajunga si in practica noastra.
Mai este o saptamana in fata pe care nu trebuie sa o pierdem tot asa.
Vasile Constantin-Mao
Este intrebarea ce mi s-a pus chiar acum in perioada cand am dedicat o campanie in extenso de prezentare a marilor nostri tehnicieni si a problematicii acestei profesiuni. Am primit intrebarea ca un veritabil repros pe care mi-l si asum, eu care pledez puternic pentru tratarea si ridicarea acestei profesiuni, destul de minimalizata si neapreciata, injustitata uneori etc., la nivelul marelui aport ce-l are in impulsionarea rugbyului nostru.
Si intradevar am simtit o mare jena la ignoranta colegilor mei, iaca neinteresati in a descifra pe viu cat mai multe din secretele acestor titani.
Mi-am reamintit cum in doua ocazii am acompaniat de aproape N.Zeelanda/1981 si Anglia – seniori si tineret/1989, aflate in turnee, curios sa aflu ce fac acesti mari jucatori mai mult decat noi. Ei bine, observand si studiind mijloace si comportamente am avut adevarate revelatii profesionale, ce negresit mi-au influentat activitatea.
Indiferenta de acum nu este un accident, pentru ca si o reuniune, ce a avut cu putin timp in urma loc, cu marele tehnician englez Andy Robinson a fost tratata de cei cativa antrenori participanti cu un plictis penibil, cum si declaratii ca “acele subtilitati metodologice de care s-a vorbit le stiam de mult”. Si asta in timp ce pregatirea la toate nivelele este cum este, iar jocurile noastre o parodie, chiar si la cel mai inalt nivel (va reamintiti apostrofarea unui conducator de club la o semifinala recenta: “ce jucati voi nu este rugby”!)
Fara discutie imi este jena intradevar de opacitatea, suficienta si lipsa ambitiei de perfectionare profesionala, stare care tine de individ, de propriile aspiratiile in delicata munca de invatare si perfectionare a unui joc atat de complex (grav ca aceasta nota priveste intregul corp tehnic), dar si de capacitatea de liderare si orientare, de exigente in comportament si in rezultate practice ale acestora. Cu siguranta numarul limitat de antrenori, deci lipsa concurentei, poate constitui o cauza. Treaba multa si grea, fara indoiala, la care poate ca era timpul ca academia de rugby sa-si fi pus deja amprenta.
In fine, sper ca nu pe aceiasi pozitie au fost surprinse si alte organisme, ma gandesc in special la comisia tehnica, care ar fi trebuit sa studieze si sa analizeze pe toate partile elemente precum: miloacele-exercitii le folosite, gestiunea efortului in diferitele antrenamente si in partile acestuia, organizarea jocului in antrenament, tinuta si interventiile antrenorului, atitudini si comportamente, etc. etc., chestiuni care ar trebui cat de cat sa ajunga si in practica noastra.
Mai este o saptamana in fata pe care nu trebuie sa o pierdem tot asa.
Vasile Constantin-Mao
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu